pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

PRESBYTERORUM ORDINIS: PREOTUL ȘI EUHARISTIA

Ștefan LUPU

Introducere

În cadrul acestui colocviu teologic, mie mi-a fost încredințată tema "Preotul și Euharistia" în decretul Presbyterorum Ordinis, decret promulgat de Conciliul Vatican al II-lea pe data de 7 decembrie 1965 și care se referă la viața și slujirea preoțească. Desigur, această temă nu reprezintă o noutate absolută pentru noi, pentru că ea revine deseori în centrul atenției noastre, ori de câte ori reflectăm asupra sensului slujirii noastre preoțești, slujire care, pentru a folosi cuvintele decretului,

este aceea prin care se săvârșește jertfa spirituală a credincioșilor în unire cu jertfa lui Cristos, unicul Mijlocitor, oferită prin mâinile preoților în numele întregii Biserici în mod sacramental și nesângeros în Euharistie, până când va veni însuși Domnul. La aceasta tinde slujirea lor și în aceasta se împlinește: începând cu vestirea Evangheliei, ea își trage puterea și tăria din Jertfa lui Cristos și are drept țintă ca "întreaga Cetate răscumpărată, adică adunarea și comunitatea sfinților, să-i fie oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală prin Marele Preot care s-a oferit el însuși pe sine pentru noi în patima sa, ca să fim trupul unui cap atât de nobil"1 (PO 2).

În expunerea care urmează nu intenționez să fac o prezentare exhaustivă a tot ceea ce Conciliul a spus despre raportul dintre slujirea preoțească și Euharistie, ci să surprind doar unele aspecte care mi se par mai importante și care ar putea constitui apoi obiectul discuțiilor noastre și, de ce nu, al unui serios examen de conștiință, acum în acest an jubiliar. Urmând spiritul în care Conciliul Vatican al II-lea a elaborat decretul Presbyterorum Ordinis și considerând că Euharistia reprezintă "izvorul și culmea" întregii slujiri preoțești, pentru că "toate sacramentele precum și toate slujirile bisericești și operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie și orânduite în vederea ei, căci în Euharistie este cuprins "tot binele spiritual al Bisericii" (PO 5), după o prezentare sintetică a istoriei elaborării acestui decret, mă voi opri mai întâi asupra noii definiții pe care Conciliul o dă slujirii preoțești, după care voi încerca să rezum în două puncte afirmațiile documentului referitoare la rolul preotului în misiunea lui Cristos și a Bisericii și la poziția preotului în comuniunea eclezială. Voi încheia această expunere cu o prezentare a perspectivelor care se deschid slujirii preoțești în condițiile societății de astăzi.

 

1. Când un Conciliu discută despre viața și slujirea preoților

Istoria decretului Presbyterorum Ordinis, despre slujirea și viața preoțească, poate fi urmărită îndeaproape2, pornind de la consultarea generală pe care Papa Ioan al XXIII-lea a propus-o, îndată după ce a anunțat, pe 25 ianuarie 1959, convocarea unui Conciliu ecumenic. Răspunsurile expediate de episcopatul catolic și adunate în 15 volume consistente conțineau multe propuneri relative la slujirea și la viața preoților. Cele mai multe dintre aceste propuneri au fost adunate într-un supliment adăugat la volumul al doilea, având titlul Disciplina Cleri3. Dar mai ales în primul capitol din acest supliment, intitulat "De clericis in genere" sunt cuprinse cele mai importante puncte care vor face obiectul discuțiilor ulterioare. În general, putem spune că perspectivele prezentate aici se deosebesc esențial de cele care vor fi adoptate mai târziu de Conciliu. Ele sunt pătrunse mai mult de un spirit juridic decât de unul pastoral, însă ceea ce se remarcă mai mult este insistența unui mare număr de episcopi asupra obligațiilor clericilor, mai ales cât privește disciplina, exercițiile de pietate și aspectul comunitar al vieții lor. Ele exprimă însă și preocuparea comună a Păstorilor față de viața și eficiența slujirii preoțești.

Prin decretul Superno Dei nutu (5 iunie 1960), Papa a instituit comisiile care trebuiau să pregătească Conciliul. A treia dintre acestea a fost denumită "Commissio de Disciplina Cleri et Populi Christiani"4. Președintele ei era cardinalul P. Ciriaci, iar secretar - P.C. Berutti. Comisia era formată din 32 de membri, dintre care 10 episcopi și arhiepiscopi, la care se adăugau alți 34 de consultori. Prima întâlnire a acestei comisii a avut loc pe 16 noiembrie 1960, ultima pe 7 aprilie 1962. În total, această comisie a avut 51 de adunări plenare, cu aproximativ 170 de ore de muncă. Lucrările adunării generale erau pregătite de 20 de subcomisii, care se ocupau fiecare de câte o temă specială. Rezultatele acestei munci pregătitoare s-au concretizat în numeroase schemata, multe dintre care au servit apoi ca punct de plecare pentru elaborarea decretului despre preoți.

Prima sesiune a Conciliului s-a deschis pe data de 11 octombrie 1962, mai înainte ca rezultatele comisiei pregătitoare să fie tipărite și distribuite părinților conciliari. Întreaga muncă a fost apoi preluată de comisia conciliară. Conciliul stabilise deja din data de 16 octombrie un număr de 16 membri pentru comisia "De Disciplina Cleri et Populi Christiani"; la aceștia s-au adăugat încă 9 membri numiți de Papa. Președintele acestei comisii a rămas cardinalul Ciriaci. Din comisie făceau parte 2 cardinali, 9 arhiepiscopi și 14 episcopi. Prima sedință a acestei comisii a avut loc pe data de 3 decembrie 1962, când s-a stabilit activitatea ce aveau să o desfășoare împreună, precum și regulile generale pentru revizuirea schemelor propuse de comisia pregătitoare. Trei dintre aceste scheme trebuiau să fie sintetizate și propuse ca schemă conciliară "De clericis". Era vorba de "De Clericorum vitae sanctitate"; "De Officiis et Beneficiis Clericorum"; "De distributione Cleri". Conform directivelor date de Ioan al XXIII-lea pe 5 decembrie, aceste scheme trebuiau supuse analizei părinților conciliari, care, la rândul lor, trebuiau să trimită în scris observațiile lor. Aceste "animadversiones" trebuiau apoi să fie adunate și folosite ca punct de plecare pentru o nouă elaborare a textului. Acest lucru s-a întâmplat și cu schemele în discuție, care au primit numeroase observații.

Între timp, însă, a avut loc un eveniment care a influențat foarte mult evoluția ulterioară a activității comisiei. Pe data de 17 decembrie 1962, Papa Ioan al XXIII a instituit o nouă comisie de cardinali care să se ocupe de coordonarea Conciliului, în fruntea căreia se afla cardinalul A.G. Cicognani, noul secretar de stat al Vaticanului. Această comisie a însărcinat comisia "De Disciplina Cleri et Populi Christiani" cu elaborarea unui decret De Clericis, care trebuia să consiste din trei capitole: 1) De vitae sacerdotalis perfectione; 2) De studio et scientia pastorali; 3) De recto usu bonorum ecclesiasticorum. Schema preconciliară De distributione Cleri mai trebuia să fie prelucrată și apoi așezată ca și concluzie la decretul De Clericis. Pe baza acestei dispoziții, între 12 și 23 februarie 1963, comisia s-a întrunit la Roma și a împărțit aceste teme la patru subcomisii. Schema care a rezultat de aici a fost predată pe 9 martie Secretariatului general al Conciliului, care a acceptat-o pe 25 martie, propunând totuși unele mici modificări. Primind textul în cursul unei audiențe din 22 aprilie, Papa a hotărât ca el să fie tipărit și trimis părinților conciliari, cu rugămintea ca aceștia să expedieze observațiile lor pe adresa Secretariatului general.

Ținând cont de toate "animadversiones" făcute de părinții conciliari, comisia, întrunită în ședință plenară între 18 și 27 noiembrie 1963, a redactat o nouă schemă, care de această dată a fost intitulată Schema de Sacerdotibus. Însă abia fusese terminată redactarea noii scheme, când comisia de coordonare a luat o hotărâre importantă. În două ședințe, din 28 decembrie 1963 și 15 ianuarie 1964, s-a stabilit ca decretul De Sacerdotibus să fie redus la niște simple propoziții principale, care apoi să fie supuse aprobării părinților conciliari. Imediat după aceea a fost numită o subcomisie care, întrunită la Roma între 28 și 30 ianuarie 1964, a compus un text format din zece propoziții, în care erau sintetizate principalele învățături cuprinse în schema De Sacerdotibus5. Aceste zece propoziții, după ce au fost aprobate de comisia de coordonare și de Papa Paul al VI-lea pe data de 17 aprilie, au fost expediate părinților conciliari în cursul aceleiași luni.

Părinții conciliari au răspuns la acest material, chiar mai înainte de începerea celei de a treia sesiuni a Conciliului (14.09.1964), cu o serie de observații, prin care se propuneau numeroase modificări. Ținând cont de aceste "animadversiones", comisia a ajuns la un text format din 12 propoziții. Acest text, intitulat De Vita et Ministerio Sacerdotali, a fost împărțit, pe 2 octombrie 1964, părinților conciliari. Însă ceea ce i-a îndurerat foarte mult pe mulți părinții conciliari a fost reducerea schemei De Sacerdotibus la niște simple propoziții. Ei aveau impresia că preotul fusese neglijat de către Conciliu, în timp ce s-a dat o atât de mare atenție episcopilor și laicilor. Această nemulțumire și-a găsit un profund ecou în rândul comisiei "De Disciplina Cleri et Populi Christiani" care, pe 29 septembrie, a luat hotărârea să îi roage pe moderatorii Conciliului să întocmească un fel de mesaj al Conciliului către toți preoții lumii. După ce o primă redactare a acestui mesaj nu a fost găsită mulțumitoare, s-a cerut o alta, însă cursul evenimentelor au făcut ca acest mesaj să nu mai fie necesar.

Într-adevăr, pe 13 octombrie 1964 s-a început în aula conciliară discutarea celor 12 propoziții De Vita et Ministerio Sacerdotali. În fața nemulțumirilor exprimate de părinții conciliari referitoare la forma și conținutul acestui document, comisia a cerut de la moderatorii Conciliului aprobarea de a renunța la forma celor 12 propoziții. Aprobarea a venit pe 27 octombrie. Timpul însă presa, pentru că cea de a treia sesiune se apropia de sfârșit, iar comisia voia să înmâneze părinților conciliari, mai înainte de plecarea lor, un nou text. Acest nou text a fost redactat în doar 14 zile și apoi, pe 20 noiembrie, distribuit părinților conciliari, cu rugămintea de a expedia în scris observațiile lor până la sfârșitul lunii ianuarie 1965. Schema avea următoarea structură: Introducere; partea I: De presbyterorum ministerio; partea II: De presbiterorum vita; Concluzie. Avem aici un text cu totul nou, nu numai cât privește conținutul, ci și tonul și stilul.

Până la sfârșitul lunii ianuarie, 157 de părinți conciliari au trimis în scris observațiile lor la textul pe care îl primiseră mai înainte de sfârșitul celei de a treia sesiuni. Aceste observații au fost adunate și ordonate într-un volum de 165 de pagini, care a fost apoi trimis tuturor membrilor comisiilor competente. O subcomisie de experți s-a întrunit pe 23 martie și, ținând cont de observațiile făcute de părinții conciliari, a elaborat un nou text, care a fost apoi aprobat de comisie pe 1 aprilie. Acest text a fost expediat părinților conciliari la sfârșitul lunii mai.

A patra sesiune a Conciliului s-a deschis pe 14 septembrie 1965, însă schema despre slujirea și viața preoților a intrat în dezbatere abia pe 14 octombrie. Între timp însă, în ședința din 11 octombrie, s-a întâmplat ceva important. Cardinalul Tisserant, președintele Consiliului general, a citit o scrisoare pe care abia o primise de la Papa Paul al VI-lea. Paul al VI-lea aflase că unii părinți conciliari aveau intenția de a supune dezbaterii legea celibatului în Biserica latină. Evident, el și-a exprimat dorința sa personală, și anume că "nu este oportun ca această temă să fie tratată public, pentru că presupune multă prudență și că este de o mare însemnătate". Papa i-a rugat pe acei părinți care considerau importantă această dezbatere publică, să-și exprime în scris opiniile lor relative la această temă și să le trimită Consiliului general, care apoi le va înmâna Papei.

Așadar, pe 14 octombrie a început discutarea schemei despre slujirea și viața preoților. Părinții care au intervenit s-au pronunțat în favoarea acestei scheme, cerând însă și unele modificări. În urma acestor observații, comisia a trecut din nou la lucru. Mai întâi s-a stabilit ca schema să fie împărțită în trei capitole, dintre care al doilea și al treilea să fie subdivizate în trei secțiuni. Iată noua structură a documentului:

               Proemium (nr. 1)
               Caput I: Presbyteratus in missione Ecclesiae (nr. 2-3)
               Caput II: Presbyterorum ministerium:
               1. Presbyterorum munera (nr. 4-6)
               2. Presbyterorum habitudo ad alios (nr. 7-9)
               3. Presbyterorum distributio et vocationes sacerdotales (nr. 10-11)
               Caput III: Presbyterorum vita:
               1. Presbyterorum ad perfectionem vocatio (nr. 12-14)
               2. Peculiares exigentiae spirituales in vita Presbyterorum (nr. 15-17)
               3. Subsidia pro Presbyterorum vita (nr. 18-21)
               Conclusio et Exhortatio.

Schema a fost supusă adunării conciliare spre votare, pe data de 12 și 13 noiembrie 1965, obținându-se următorul rezultat:

- introducere și capitolul întâi: 2154 votanți, 1772 placet, 16 non placet, 361 placet iuxta modum, 5 nule;
- capitolul al II-lea: 2129 votanți, 1548 placet, 9 non placet, 568 placet iuxta modum, 4 nule;
- capitolul al III-lea:
articolul 1: 2134 votanți, 2037 placet, 2 non placet, 95 placet iuxta modum;
articolul 2: 2076 votanți, 1434 placet, 11 non placet, 630 placet iuxta modum; 1 nul;
articolul 3 și concluzie: 2058 votanți, 1510 placet, 4 non placet, 544 placet iuxta modum.

Întrucât însă Conciliul trebuia să se încheie pe 8 decembrie, comisiei îi rămânea puțin timp la dispoziție să examineze observațiile făcute de părinții conciliari și să dea un răspuns satisfăcător. De aceea, munca ei din acest timp a fost deosebit de intensă. Oricum, pe 2 decembrie 1965, textul îmbunătățit a fost din nou supus votului părinților și a obținut următorul rezultat:

- introducere și capitolul I: 2298 votanți, 2291 placet, 5 non placet, 2 nule;
- capitolul II: 2301 votanți, 2262 placet, 38 non placet, 1 nul;
- capitolul III:
articolul 1: 2278 votanți, 2261 placet, 15 non placet, 2 nule;
articolul 2: 2271 votanți, 2243 placet, 27 non placet, 1 nul;
articolul 3 și concluzie: 2268 votanți, 2254 placet, 11 non placet.

Votul despre întreaga schemă: 2257 votanți, 2243 placet, 11 non placet, 3 nule.

Astfel, decretul era gata pentru aprobare și promulgare. El a fost tipărit în forma finală și, în timpul ședinței din 7 decembrie, adunarea conciliară a fost invitată să-și dea votul final. Rezultatul obținut a fost următorul: 2394 votanți, 2390 placet, 4 non placet. Papa Paul al VI-lea l-a promulgat apoi în forma solemnă6.

 

2. O nouă definiție a slujirii preoțești

Schimbarea repetată a titlului - De Clericis, De Sacerdotibus, De Vita et Ministerio Sacerdotali, De Presbyterorum Ministerio et Vita - aruncă o primă lumină asupra direcției pe care a primit-o decretul Presbyterorum Ordinis în cursul elaborării sale. Mai întâi se vorbea în general despre clerici, însă, apoi, s-a precizat, deja în prima schemă, că este vorba despre clerul angajat în viața pastorală. Ulterior, a fost introdus termenul de "preoți" (sacerdotes) și, la sfârșit, cel de "prezbiteri", ca reprezentanți ai celui de-al "doilea grad" al preoției. Astfel, s-a ajuns la o conformare a limbajului eclezial cu cel folosit de Biserica primară care, după mărturia Scrisorilor pastorale pauline și a Scrisorilor sfântului Ignațiu, cunoștea o triplă împărțire a structurii ierarhice a Bisericii: episcopi, prezbiteri și diaconi. Prin urmare, titlul decretului ne oferă o indicație deosebit de importantă pentru înțelegerea semnificației ministerului presbiteral, nu numai cât privește limbajul, ci și conținutul.

Conform stilului tipic al creștinismului primar, vocabularul folosit pentru a indica realitățile creștine era luat de preferință de la instituțiile civile ale imperiului roman, care nu evocau mediul religios păgân și lăsau intactă originalitatea instituțiilor ecleziale, chiar și cât privește preoția veterotestamentară. Termenul ordo7 avea în mediul roman o semnificație precisă: alături de plebs, ordo senatorialis și ordo equestris indicau două clase de cetățeni care aveau misiunea de a garanta conducerea și pacea cetății. Această terminologie, primită prin analogie în Biserică, desemnează cu termenul ordo clerul în întregimea lui, precum și cele trei grade ierarhice, împărțite în ordo diaconorum, ordo presbyterorum și ordo episcoporum. Aceste expresii indică, așadar, o distincție în cadrul Bisericii, dar, în același timp, lasă să se întrevadă și principiul comuniunii în aspectul colegial al ministerului de prezidență. În mod analog, termenii ordinatio și ordinare, care în Roma imperială însemnau numirea funcționarilor, în Biserică au dobândit treptat dubla semnificație de alegere pentru o slujire eclezială și de rit de consacrare. Același lucru se poate observa și în limbajul grecesc corespunzător: καθÂσταται (a fi pus în funcție) și χειροτονειται (a fi desemnat). Hipolit vede în aceste două verbe distincția fundamentală între cei care sunt hirotoniți prin impunerea mâinilor (χειροτονια) și cei care au fost numai instituiți sau numiți. Astăzi, am spune distincția dintre consacrarea sacramentală și ministerele laicale.

Cuvântul presbyter își trage originea din limbajul folosit de creștinismul antic. Preluat de la iudaismul elenist, unde îi desemna pe bătrânii comunității, acest termen este întâlnit în Noul Testament alături de numele de episcop pentru a indica oficiul de prezidență8. Pentru această slujire, ca și pentru celelalte slujiri comunitare, a fost evitat în mod conștient cuvântul sacerdos. Se vorbește despre învățători, evangheliști, păstori, diaconi, sau simplu despre "cei ce se ostenesc", "cei care sunt mai marii voștri" (1Tes 5,12) și despre "cei care conduc" (Lc 22,26; Fap 15,22), însă niciodată despre sacerdotes. Abia pe la sfârșitul primului secol, în Scrisoarea Papei Clement către comunitatea din Corint (93/97), termenul este atribuit celui care prezida celebrarea creștină euharistică. În analogie cu ierarhia sacerdotală veterotestamentară, marele preot (episcopul), preoții și leviții sunt deosebiți de grupul laicilor 9. Introducerea termenului latin "sacerdos" poate fi dovedită abia pe la sfârșitul sec. al II-lea, la Tertulian.

Cum se explică această reținere, dacă avem în vedere că președintele comunității creștine primare îndeplinea, probabil, încă de la început și funcția de conducător al serviciului liturgic, în special al Cinei Domnului? Un prim răspuns ar fi acela că primii creștini nu aveau conștiința de a fi membrii unei noi "religii" sau că ei săvârșeau ceva în timpul adunării lor care putea fi asemănat cu cultele păgâne, ori cu cultul israelitic de la Templu. Ei nu aveau templu10, nici rituri sau ceremonii, și nici jertfe. Conducătorii lor nu purtau haine sau semne distinctive, nici nu erau considerați ca persoane sacre, ca singurii care se puteau apropia de sfera sacrului și a divinului (să intre în Sfânta Sfintelor). Lipsea, pur și simplu, motivul care să-i ducă cu mintea la gândul că trebuiau să aibe și ei preoți în sens cultual, sacerdotes, așa cum erau în iudaism și în religiile păgâne.

În tradiția inițială nici Cristos nu a fost văzut ca sacerdos, și nici el nu a ridicat pretenția de a fi "preot", iar cei care l-au cunoscut în timpul vieții sale pământești nu au văzut în el un "preot", ci un mare "profet" (Mt 13,57; 21,11; Lc 1,76; 7,16; In 4,19; 6,14; 9,17; Fap 2,30), pentru că nu exista vreo asemănare vizibilă între ceea ce el a făcut și preoția veterotestamentară. Kyrios, Domnul, l-au numit primii creștini pe Isus după învierea sa. Abia în urma unei reflecții ulterioare ei au înțeles întreaga lărgime și adâncime a trimiterii sale. El nu a venit numai ca profet trimis de Dumnezeu să anunțe vestea mântuirii, ci și ca să o împlinească. De aceea, s-a oferit pe sine pentru oameni, frații săi, ca "prinos și jertfă lui Dumnezeu, în miros cu bună mireasmă" (Ef 5,2; Gal 2,20), "ca jertfă de ispășire", pentru ca astfel să-i reconcilieze cu Dumnezeu (Rm 3,25; 5,18; 1In 2,2; 4,10). Este vorba de o lucrare sacerdotală în cel mai înalt sens, o depășire a tuturor preoțiilor cunoscute de religii și de istoria mântuirii. În această perspectivă, nu a mai trebuit mult ca Cristos să fie numit și "preot".

Acest lucru l-a făcut autorul Scrisorii către Evrei, scrisă în jurul anilor 80-90, așadar, destul de târziu11. Totodată se afirmă, însă, că preoția lui Cristos se deosebește de preoția veterotestamentară, așa cum realitatea se deosebește de umbra sa (Evr 8,5; 10,1), sau împlinirea de promisiune (Evr 9,15). De la moartea pe cruce și datorită ei, Cristos este singurul preot adevărat, marele preot, mijlocitorul noului și veșnicului legământ (Evr 8,6; 9,15; 12,24). Cu o singură jertfă (Evr 9,26-28) el i-a reconciliat "o dată pentru totdeauna" pe oameni cu Dumnezeu (Evr 7,27; 10,10). Prin puterea acestei jertfe, el a intrat "o dată pentru totdeauna" în Sfânta Sfintelor, în spațiul rezervat numai lui Dumnezeu, pentru ca și cei care cred în el și îl urmează să aibă acces la Tatăl. Astfel, o dată cu el și cu opera sa mântuitoare, au luat sfârșit preoțiile precedente. Dacă în Biserică mai există totuși o preoție, atunci aceasta trebuie să se deosebească esențial de toate celelalte care existau mai înainte sau există încă în afara lui Cristos.

În virtutea poruncii lăsate de Domnul însuși, comunitatea primară a celebrat mereu evenimentul morții jertfelnice a lui Cristos pe cruce. Așa s-a ajuns să se vadă în celebrarea euharistică o acțiune de jertfă cultuală, iar în memorialul liturgic un ospăț de jertfă. Că acest lucru a început deja din Noul Testament, este confirmat de prezența unor informații liturgice stilizate, care amintesc de încheierea legâmântului de pe Sinai, pecetluit cu o jertfă, precum și de jertfa Slujitorului lui JHWH din Isaia (cap. 53), care s-a oferit pe sine în locul "celor mulți"12. Pornind de la această înțelegere a Euharistiei, nu a mai lipsit mult ca cei care prezidau Cina Domnului să fie numiți sacerdotes, nu fără să se explice că ceea ce ei fac este săvârșit de Cristos însuși, că ei acționează în persoana lui Cristos, și nici fără riscul de a cădea în marele pericol al unei răstălmăciri, și anume de a se apropia prea mult de preoția veterotestamentară deja depășită și astfel să întunece originalitatea și unicitatea preoției neotestamentare13.

Faptul că nu era doar un pericol, este atestat de istoria Bisericii. Îndată ce s-a stabilit că dimensiunea sacerdotală a oficiului episcopal și prezbiteral are o funcție cultuală, ea a devenit partea proprie și deosebită a oficiului, în timp ce celelalte dimensiuni, în special vestirea, au fost lăsate deoparte14. În plus, sublinierea insistentă a caracterului sfințitor al sacramentului Ordinului a făcut ca deținătorii oficiului spiritual să treacă drept persoane sacre, separate de lucrurile profane (nesfinte) și să primească o poziție aproape exclusivă în cadrul Bisericii.

La formarea acestei mentalități a contribuit și schimbarea constantiniană15: privilegiile civile acordate episcopilor, echivalați senatorilor chiar și cât privește însemnele exterioare (paliul, stola, sandalele etc.), au făcut din Biserică o putere în viața publică și au dus la accentuarea, în interiorul comunității, a unui un cerc restrâns, clerul, care a făcut din slujirea ministerială o stare de viață, juridic definită și privilegiată. O anumită osmoză cu mediul religios păgân, și, mai ales, recurgerea frecventă la Vechiul Testament, a dus la o progresivă sacralizare a slujirilor noului legământ, a căror originalitate se pierde încetul cu încetul, în paralel cu slăbirea conștiinței preoției comune a credincioșilor și a participării active a comunității liturgice locale.

Această viziune exclusiv sacramentală și sacrală a primit o primă lovitură din partea Reformei protestante. Reacționând violent împotriva identificării ministerului cu un anumit stil clerical de viață, reformatorii au revendicat și celelalte funcții pastorale ale ministerului. Negând aspectul de jertfă al Sfintei Liturghii, ei au negat și aspectul "sacerdotal" al ministerului, voind prin aceasta să recupereze preoția comună a credincioșilor.

La Conciliul din Trento, părinții conciliari au schițat diferite scheme pregătitoare care să înglobeze aspectele subliniate de Reformă, cum ar fi preoția comună a credincioșilor, slujirea cuvântului și celelalte oficii ale preoției ministeriale. Însă contextul polemic în care s-a desfășurat acest Conciliu nu a permis deschiderea unor perspective mai largi. Pentru părinții tridentini, Preoția nu este officium tantum et nudum ministerium praedicandi Evangelii. Rămâne fundamentală perspectiva sacramentală euharistică pentru a afirma o preoție vizibilă, specificată de puterea sacrificială și absolutorie. Hirotonirea este de aceea un adevărat sacrament, a cărui validitate nu depinde de acordul sau alegerea comunității, ori a puterii temporale. Perspectiva ontologică a caracterului nu permite reîntoarcerea la starea laicală a preotului hirotonit. Structura sacramentului Preoției este organică și se articulează în episcopi, preoți și diaconi.

După Conciliul din Trento, într-un cadru teologic foarte sărac, manualele pentru seminarii au subliniat cele două puteri ale preotului relative la consacrarea euharistică și la iertarea păcatelor, uitând astfel toată bogăția discuțiilor conciliare: predica devine obiect de discuție pentru canoniști (missio praedicandi) sau pentru apologeți; misiunea pastorală riscă să coincidă cu puterea de jurisdicție, în timp ce o excesivă mistică a ascultării a umbrit și mai mult dimensiunea diaconală și carismatico-transcendentă în favoarea aspectului "ierarhic" al ministerului. Nemaivorbindu-se despre preoția comună a credincioșilor, laicii au fost reduși la o totală pasivitate în Biserica catolică, iar preotul a fost venerat ca o ființă extraordinară, mijlocitor între cer și pământ, în cadrul unei ontologii religioase a consacrării care deseori uita referința esențială la misiune.

În fața unei teologii imobile și esențialiste, prin contribuția școlii franceze din sec. al XVII-lea și al XVIII-lea, s-a dezvoltat o anumită spiritualitate sacerdotală, care prezenta preotul ca pe "consacratul lui Dumnezeu". În virtutea consacrării sale, preotul participă la starea sacerdotală a lui Cristos, Cuvântul Întrupat, care se lasă jertfit de preot în Euharistie. De aceea, adorația și cultul sunt principalul său oficiu. Din fericire, unii sfinți ieșiți din aceeași școală, precum Vincențiu de Paul și Ioan Eudes, au valorificat și aspectul misionar, înțelegând prin aceasta apostolatul în sens integral, ca împărtășire a vieții divine. Până la Conciliul Vatican al II-lea, s-a menținut o anumită bipolaritate între clerul de liturgi și clerul de apostoli, însoțită de o literatură mistică sentimentală exagerată, care sublinia preeminența primilor printr-o stranie comparație cu puterile îngerilor și ale Fecioarei Maria, care sunt incapabili, spre deosebire de preot, să-l aducă pe Cristos pe altar.

Intenția Conciliul Vatican al II-lea de a corecta această evoluție se vede deja din titlu, unde nu a voit să folosească termenul de "clerici" sau "preoți" (sacerdotes), ci a revenit la cel neotestamentar de "prezbiteri". Aceasta și pentru un alt motiv, și anume că el include un element colegial, frățesc, care se exprimă în conceptul de prezbiteriu. O dată cu titlul s-a operat o schimbare și cât privește conținutul decretului. La început, se vorbea mai ales de viața spirituală, de sfințenia preoților, rezumând astfel diferitele exortații și enciclici ale ultimilor Papi. Fără să aibă vreo legătură cu acestea, au fost introduse încă două capitole: "Despre împărțirea clerului" (în decretul actual, nr. 10) și "Despre oficii și beneficii" (actualmente nr. 20 și 21). Deja la începutul primelor ședințe, spre sfârșitul primelor sesiuni ale Conciliului, cardinalul Urbani a cerut comisiei de coordonare, instituită în ianuarie 1963, să introducă în decret încă un capitol "Despre studiu și despre știința pastorală" (acum nr. 19). Stabilirea titlului în forma actuală s-a făcut abia după ce schema scurtă a fost respinsă de plenul părinților conciliari (octombrie 1964) și s-a cerut un decret complet, în care să se vorbească mai întâi despre "viața" și apoi despre "slujirea" preoților. Schimbarea este semnificativă; ea arată intenția celor care elaborau textul: slujirea preoțească trebuie văzută, în primul rând, din perspectiva funcției sale și nu a stării, pentru că ea are o natură dinamică și nu statică.

Liniile fundamentale care circumscriu imaginea preotului în decretul Presbyterorum Ordinis se pot vedea deja din primul articol, unde este confirmată tendința exprimată în titlu: se dă atenție nu consacrării și sfințeniei preotului, ci slujirii și misiunii sale în cadrul Bisericii.

Sfântul Conciliu a amintit tuturor de mai multe ori măreția stării preoțești în Biserică. Dar, cum preoții au un rol esențial și tot mai dificil în reînnoirea Bisericii lui Cristos, el a considerat foarte util să trateze mai pe larg și mai aprofundat despre ei; cele spuse aici se aplică tuturor preoților, în mod deosebil celor care exercită o slujire pastorală (PO 1).

În partea a doua a articolului este prezentată o primă descriere esențială a slujirii preoțești: aceasta este transmisă prin sfințirea și prin misiunea primită de la episcop; el se află în slujba lui Cristos Învățător, Preot și Împărat, este o participare la slujirea acestuia:

Preoții, prin hirotonire și misiunea pe care o primesc de la episcopi, sunt ridicați la servirea lui Cristos Învățător, Preot și Împărat, participând la slujirea, prin care Biserica este necontenit edificată aici pe pământ ca popor al lui Dumnezeu, Trup al lui Cristos și Templu al Duhului Sfânt (PO 1).

Aici ar fi unele întrebări de pus: în ce relație se află aici "sfințirea" și "trimiterea"? Se referă oare aici misiunea la acea missio canonica, care este un act juridic, ori este înțeleasă fundamental, ca și în cazul ministerului episcopal, împreună cu sfințirea ca elemente constitutive ale oficiului (independent de exercițiul lui concret), ca participare nemijlocită la misiunea lui Cristos, astfel că ea este dată deja cu transmiterea sacramentală a ministerului? Textul ca atare lasă deschise ambele posibilități. Făcând o comparație cu alte texte conciliare, din punct de vedere teologic rezultă că între ministerul episcopal și cel prezbiteral nu există în fond o deosebire esențială. Și despre preoți se spune, ca și despre episcopi, că ei "sunt consacrați prin ungerea Duhului Sfânt și trimiși de Duhul Sfânt" (PO 12), însă este subliniat de asemenea că preoții "împreună cu episcopii participă în așa fel la aceeași unică preoție și slujire a lui Cristos încât însăși unitatea de consacrare și de misiune cere comuniunea ierarhică a preoților cu episcopatul" (PO 7). Această unitate a preoților cu episcopatul este accentuată mai mult și mai exact în continuare (cf. PO 2,5; 7).

Participarea la "misiunea" lui Cristos este același lucru cu participarea la slujirea (ministerium) acestuia. Această slujire cuprinde, conform textului conciliar, cele trei oficii: magisterial (oficiul profetic), sacerdotal (oficiul de sfințire) și regal (oficiul pastoral). Atestate deja de Sf. Scriptură și de Părinții Bisericii, aceste trei oficii au cunoscut o primă sistematizare din partea lui Calvin. În drum spre teologia luterană, ele au fost preluate într-o formă stabilă de către teologia catolică pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea și apoi de către declarațiile papale. Conciliul Vatican al II-lea și-a construit pe ele doctrina despre preoție.

Articolul introductiv al decretului Presbyterorum Ordinis mai subliniază însă și un alt lucru important referitor la preoția neotestamentară:  participarea la misiunea și la slujirea lui Cristos este atât de profundă și de reală încât preotul, în calitate de slujitor al lui Cristos, Învățător, Preot și Împărat, contribuie cu activitatea sa la edificarea aici pe pământ a poporului lui Dumnezeu, a trupului lui Cristos și a templului Duhului Sfânt. Acest "împreună cu Cristos", această unire cu el și cu mulțimea fraților în comuniunea unui singur trup, Biserica, dobândește prin slujirea orânduită de Domnul însuși o vizibilitate sacramentală. La urma urmei, este același Cristos care acționează și mântuiește prin slujitorii săi, însă în ei și prin ei, astfel că oficiul și lucrarea lor în Biserică nu poate fi înlocuită.

 

3. Preoții în misiunea lui Cristos și a Bisericii

Pornind de la această nouă definiție a slujirii preoțești, decretul Presbyterorum Ordinis trece, în capitolul întâi, la precizarea poziției preoților în cadrul misiunii Bisericii. Deja titlul acestui capitol este semnificativ. El pune preoția în legătură cu misiunea, așadar cu dimensiunea misionară a Bisericii. Aceasta înseamnă că și preoția are, în primul rând, un caracter misionar. Articolul 2 începe cu o declarație referitoare la preoția unică a lui Cristos. După o expresie luată din Evanghelia lui Ioan, se spune că și Cristos este desemnat de doi factori: de "sfințire" și de "trimitere". Aici își află izvorul și modelul "sfințirea" și "trimiterea"  preoției Bisericii.

Însă care este conținutul și care este relația dintre ele? Conceptul fundamental este fără îndoială "misiunea", numai că aceasta nu trebuie înțeleasă ca un act juridic, care nu afectează deloc persoana, ci ca un fapt personal, care unește într-o relație reciprocă pe cel care trimite și pe cel trimis. Cine este trimis de Dumnezeu, acționează cu autoritatea și cu puterea lui Dumnezeu. El este făcut capabil să ducă la împlinire ceea ce i s-a încredințat. Acest lucru este valabil, în primul rând, pentru Cristos, trimisul lui Dumnezeu, care se află într-o comuniune intimă de viață cu Tatăl. Cristos, apoi, "face întregul său trup mistic părtaș de acea ungere a Duhului pe care a primit-o el însuși; în el, toți credincioșii formează o preoție sfântă și împărătească" (PO 2). Acest eveniment a avut loc în ziua de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor și asupra credincioșilor uniți cu ei, pentru a le da puterea să dea mărturie despre Cristos. Preoția Bisericii are, prin urmare, un caracter profetic: principala misiune este vestirea operei mântuitoare a lui Cristos.

După această precizare, decretul vorbește despre preoția ministerială a Bisericii. Dintre numeroasele aspecte prezentate de Presbyterorum Ordinis, am ales trei care mi se par mai importante. Este vorba de misiunea preoților, despre activitățile profane și politice și despre spiritualitatea preotului.

Să vedem mai întâi misiunea preoților. "Prin chemare și hirotonire, preoții Noului Testament sunt, într-un fel, puși deoparte în sânul poporului lui Dumnezeu, dar nu pentru a fi despărțiți de el sau de vreun om, ci pentru a se consacra total lucrării la care îi cheamă Dumnezeu" (PO 3). Prin urmare, preoții își descoperă propria identitate atunci când trăiesc pe deplin misiunea Bisericii și o exercită, în moduri diferite și în comuniune cu întregul popor al lui Dumnezeu, ca păstori și slujitori ai Domnului, în Spirit, pentru a contribui cu lucrarea lor la realizarea planului de mântuire în istorie.

Preoții sunt trimiși la toți oamenii și misiunea lor trebuie să înceapă de la predicarea cuvântului lui Dumnezeu. "Preoții... au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu... Căci prin cuvântul mântuitor este trezită credința în inimile celor necredincioși și este hrănită în inimile celor credincioși" (PO 4). Evanghelizarea are scopul de a face ca "toți, deveniți fii ai lui Dumnezeu, prin credință și botez, să se adune laolaltă, să-l laude pe Dumnezeu în Biserică, să participe la jertfă și să se hrănească la Cina Domnului" (SC 10). Slujirea cuvântului, dacă este corect înțeleasă, conduce la sacramente și la viața creștină, care este trăită practic în comunitatea vizibilă a Bisericii și în lume. Însă evanghelizarea permanentă și viața sacramentală ordonată a comunității presupun, prin natura lor, diaconia autorității, adică serviciul unității și prezidența comunității în caritate. Astfel, apare evident raportul reciproc care leagă între ele evanghelizarea și celebrarea sacramentelor. Separarea lor ar produce o diviziune chiar în inima Bisericii, până acolo încât ar pune în pericol credința. Procedând astfel, preotul introduce o deviere gravă în ministerul său.

Deși pedagogia credinței cere ca omul să fie introdus treptat în viața de credință, totuși evanghelia trebuie să fie vestită lumii totdeauna integral de către Biserică. Prin urmare, fiecare preot are o responsabilitate deosebită cât privește predicarea întregului cuvânt al lui Dumnzeu și  interpretarea sa conform credinței Bisericii. Proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, care înseamnă vestirea, prin puterea Duhului Sfânt, a minunățiilor lui Dumnezeu, precum și  chemarea oamenilor să participe la misterul pascal și la introducerea lui, ca un ferment, în istoria concretă a oamenilor, este acțiunea lui Dumnezeu. Slujitorul cuvântului, prin evanghelizare, pregătește căile Domnului, cu multă răbdare și credință, adaptându-se la condițiile de viață ale oamenilor.

Mântuirea, care se obține prin sacramente, nu vine de la noi, ci coboară de la Dumnezeu, și aceasta arată primatul acțiunii lui Cristos, unicul preot și mijlocitor, în trupul său, care este Biserica. Întrucât sacramentele sunt, de fapt, sacramente ale credinței, ele cer o participare conștientă și liberă din partea fiecărui creștin, care a ajuns la vârsta priceperii. De aici, rezultă importanța pregătirii și dispunerii la credință a aceluia care primește sacramentele. În acest sens, se înțelege și necesitatea mărturiei de credință a preotului în toată viața sa, dar mai ales în modul de a considera și celebra sacramentele. Prin urmare, preoții, conștienți de misiunea lor de a-i împăca pe oameni cu Cristos, și fiind atenți la pericolul sciziunilor, trebuie să se străduiască, cu multă prudență și caritate, să formeze comunități animate de zel apostolic, care să manifeste astfel dimensiunea misionară a Bisericii.

În al doilea rând, vom vedea ce spune Presbyterorum ordinis despre participarea preoților la activitățile profane și politice. Slujirea preoțească, când este comparată cu alte activități, trebuie să fie considerată nu numai ca o activitate umană pe deplin validă, ci ca activitatea cea mai nobilă, deși această valoare poate fi înțeleasă pe deplin numai în lumina credinței. Ca normă obișnuită, slujirii preoțești trebuie să i se acorde întregul timp. De fapt, nu trebuie să se considere că scopul său principal este participarea la activitățile lumești, dar nici nu este suficient pentru a exprima responsabilitatea specifică a preoților. Aceștia, deși nu aparțin lumii, trebuie să trăiască totuși în lume, ca martori și împărțitori ai unei alte vieți.

Prin chemare și hirotonire, preoții Noului Testament sunt, într-un fel, puși deoparte în sânul poporului lui Dumnezeu, dar nu pentru a fi despărțiți de el sau de vreun om, ci pentru a se consacra total lucrării la care îi cheamă Dumnezeu. Ei nu ar putea fi slujitorii lui Cristos dacă nu ar fi martorii și împărțitorii unei vieți diferite de cea pământească, dar nici nu ar putea sluji oamenilor dacă ar rămâne străini de ei și de condițiile lor de viață. Însăși slujirea lor pretinde cu titlu special ca ei să nu se modeleze după lumea aceasta, dar în același timp cere ca ei să trăiască în această lume printre oameni (PO 3).

Pentru a stabili concret care dintre activitățile profane ar fi compatibile cu slujirea preoțească, trebuie să ne întrebăm dacă și în ce mod acele activități servesc fie misiunii Bisericii, fie oamenilor neevanghelizați încă, fie comunității creștine. Aceste activități, care în mod obișnuit aparțin laicilor, trebuie să fie cerute de aceeași misiune evanghelizatoare a preotului, trebuie să fie puse în armonie cu alte activități ale ministerului său, din moment ce pot fi considerate, în acele circumstanțe, ca modalități ale unei adevărate slujiri.

Căci toți preoții sunt trimiși să colaboreze la aceeași lucrare, fie că îndeplinesc o slujire parohială sau supraparohială, fie că se dedică cercetării științifice sau învățământului, fie că exercită o muncă manuală împărtășind viața muncitorilor - acolo unde o astfel de activitate e socotită oportună și e aprobată de autoritatea competentă - fie, în sfârșit, că împlinesc alte activități apostolice sau în vederea apostolatului. Toți au în fond aceeași țintă, și anume edificarea Trupului lui Cristos (PO 8).

Preoții, în unire cu întreaga Biserică, sunt ținuți să aleagă o linie comună de acțiune, atunci când este vorba de apărarea drepturilor fundamentale ale omului, de creșterea integrală a persoanelor, de favorizarea păcii și a dreptății, bineînțeles, cu mijloacele care sunt în sintonie cu evanghelia. Toate acestea sunt valabile nu numai în sfera individuală, ci și în cea socială. Prin urmare, preoții trebuie să-i ajute pe laici în efortul de a-și forma în mod corect conștiința lor.

În acele circumstanțe, în care diferitele alegeri politice, sociale sau economice sunt legitime, preoții, ca toți cetățenii, au dreptul să-și exprime propriile alegeri. Însă, datorită faptului că alegerile politice, în sine, sunt contingente și nu interpretează niciodată în mod adecvat evanghelia, preotul, care este martorul realităților viitoare, trebuie să păstreze o anumită distanță față de orice sarcină sau pasiune politică. Pentru a rămâne un semn valid de unitate și pentru a fi în măsură să vestească evanghelia în plinătatea sa, preotul poate fi uneori obligat să se abțină în acest domeniu de la exercitarea propriului drept. În plus, alegerea sa trebuie astfel prezentată încât să nu apară creștinilor ca singura legitimă și nici să nu devină motiv de diviziune între credincioși. Așadar, trebuie avută mereu în considerație prioritatea misiunii specifice, care angajează întreaga existență a preoților, astfel ca ei, făcând mereu experiența lucrărilor lui Dumnezeu, să le poată vesti cu bucurie și în mod eficient oamenilor.

Cât privește, în sfârșit, viața spirituală a preoților, decretul conciliar subliniază că fiecare preot va descoperi în propria vocație și în propriul minister motivul profund pentru a-și trăi viața în unitatea și în puterea Spiritului. De fapt, fiind chemat, ca și ceilalți botezați, la o existență conformă cu Cristos (cf. Rm 8,29), preotul participă în plus, într-un mod special, asemenea celor Doisprezece, la o viață de intimitate cu Cristos și la misiunea lui de păstor suprem. De aceea, în viața preoțească nu poate exista o ruptură între iubirea lui Cristos și zelul față de suflete. "Prin sacramentul Preoției, preoții sunt făcuți asemenea lui Cristos Preotul ca slujitori ai Capului, pentru a face să crească și a zidi întreg Trupul lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai episcopatului" (PO 12).

Așa cum Cristos, uns de Duhul Sfânt, și din iubire de Tatăl, și-a dat viața pentru oameni, tot astfel și preotul, consacrat de Duhul Sfânt și asemeni în mod corespunzător cu Marele Preot-Cristos, trebuie să-și dedice în întregime viața lucrării Tatălui, împlinită prin Fiul. Prin urmare, norma vieții preoțești este exprimată, în sinteză, de cuvintele lui Isus: "pentru ei eu mă consacru pe mine însumi, ca și ei să fie consacrați în adevăr" (In 17,19).

După exemplul lui Cristos, care era mereu în rugăciune, și sub imboldul Duhului Sfânt, prin care strigă "Abba, Tată", preoții trebuie să se dedice contemplării cuvântului lui Dumnezeu, pentru a putea judeca zi de zi evenimentele vieții la lumina evangheliei și pentru a fi miniștri credibili ai cuvântului; de asemenea, ei trebuie să fie sârguincioși în rugăciunea personală, în celebrarea liturgiei orelor, a se spovedi des și, mai ales, în devoțiunea față de Euharistie. Celebrarea euharistică trebuie să fie centrul vieții întregii Biserici și inima existenței sacerdotale. Cu mintea îndreptată spre realitățile cerești și părtași la comuniunea sfinților, preoții trebuie să privească deseori la Maria, Maica lui Dumnezeu, care l-a primit pe Cuvântul lui Dumnezeu cu o credință perfectă, și să o invoce zilnic pentru a dobândi harul de a se conforma Fiului ei (cf. PO 13; 18).

Activitățile apostolice, la rândul lor, oferă un aliment indispensabil pentru hrana vieții spirituale a preotului. "Reprezentându-l pe bunul Păstor, vor găsi în însăși exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârșirii preoțești care va realiza unitatea în viața și acțiunea lor" (PO 14). Preotul de fapt, în exercitarea ministerului său, este iluminat și întărit de acțiunea Bisericii și de exemplul credincioșilor. Renunțările, impuse de însăși viața pastorală, îl ajută totdeauna să dobândească o mai mare participare la crucea lui Cristos și, prin urmare, o caritate pastorală tot mai înaltă.

Aceeași caritate pastorală a preoților îi va ajuta să-și adapteze viața lor spirituală, după modurile și formele de sfințire, care sunt mai adaptate și mai corespunzătoare oamenilor din timpul lor și din cultura lor. Preotul, dorind "să se facă tuturor toate, pentru a-i salva pe toți" (cf. 1Cor 9,22), trebuie să fie atent, în zilele noastre, la inspirația Duhului Sfânt. Astfel, nu numai că va vesti evanghelia prin efortul său uman, ci va fi folosit ca instrument valid de Cuvântul însuși, al cărui cuvânt "este mai eficace și mai pătrunzător decât orice sabie cu două tăișuri" (Evr 4,12).

 

4. Preoții în comuniunea eclezială

După ce am văzut rolul preotului în misiunea lui Cristos și a Bisericii, dorim să trecem acum la cel de-al doilea punct, în care ne-am propus să concentrăm doctrina decretului conciliar despre identitatea și slujirea preoțească, și anume la rolul preoților în comuniunea eclezială. După Presbyterorum ordinis, preoții vor fi cu atât mai atașați de misiunea lor, cu cât mai mult cunosc și se arată credincioși comuniunii ecleziale. Astfel, ministerul pastoral, care este exercitat de episcopi, de preoți și de diaconi, devine un semn eminent al acestei comuniuni ecleziale, întrucât ei au primit mandatul special de a fi în slujba acestei comuniuni. Însă, pentru ca acest minister să fie cu adevărat un semn de comuniune, trebuie să fie considerate ca foarte importante condițiile concrete în care el se exercită.

Principiul director, exprimat de Conciliul Vatican al II-lea în decretul Presbyterorum Ordinis, și anume că unitatea însăși a consacrării și a misiunii cere comuniunea ierarhică a preoților cu ordinul episcopilor, este considerat fundamental pentru restaurarea sau reînnoirea relației reciproce dintre episcop și prezbiteriul său. Serviciul autorității, pe de o parte, și exercițiul ascultării, pe de alta, trebuie să se desfășoare într-un spirit de credință, de iubire reciprocă și încredere prietenească, într-un dialog continuu și răbdător, pentru ca și colaborarea dintre preoți și episcopi să fie, în același timp, sinceră, umană și supranaturală (cf. PO 7). Însă libertatea personală, care corespunde propriei vocații și carismelor primite de la Dumnezeu, și solidaritatea comună, orânduită pentru slujirea comunității și pentru binele misiunii, sunt cele două condiții care trebuie să configureze modul caracteristic al acțiunii pastorale a Bisericii (cf. PO 7). Garantul acestor condiții este autoritatea episcopului, care trebuie exercitată într-un spirit de slujire.

Consiliul prezbiteral, care este prin natura sa diecezan, este o formă de manifestare instituționalizată a fraternității existente între preoți, fondată pe sacramentul Ordinului. Activitatea acestui consiliu nu poate fi stabilită pe deplin de lege; eficiența lui depinde mai ales de efortul repetat de a asculta părerile tuturor, pentru a ajunge la un consens cu episcopul, căruia îi revine datoria de a lua hotărârea finală. Consiliul prezbiteral este o instituție prin care preoții, dată fiind continua creștere a varietății în exercitarea slujirilor, reușesc să se integreze reciproc în slujirea unicei misiuni a Bisericii. Consiliului prezbiteral îi revine, între altele, și misiunea de a căuta obiective clare și distincte, de a propune metode, de a sprijini tot ceea ce Spiritul trezește în rândul indivizilor și al grupurilor și de a favoriza viața spirituală, pentru a ajunge mai ușor la unitatea necesară.

În ce privește relația preoților între ei, decretul subliniază că aceștia, "constituiți prin hirotonire în starea preoțească, sunt toți uniți între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoțime în dieceza pentru a cărei servire sunt numiți, sub ascultarea episcopului propriu" (PO 8). Deși desfășoară diferite activități în dieceză, ei colaborează la aceeași lucrare, și anume la edificarea Trupului mistic al lui Cristos. "Fiecare preot este așadar unit cu confrații săi prin legătura iubirii, a rugăciunii și a colaborării de tot felul și astfel este manifestată unitatea prin care Cristos a voit ca ai săi să fie în mod desăvârșit una, pentru ca lumea să știe că Fiul a fost trimis de Tatăl" (PO 8). De aceea, părinții conciliari recomandă ca între preoți să domnească legături de dragoste apostolică:

preoții mai în vârstă să-i primească pe cei tineri într-adevăr ca pe niște frați și să-i ajute în primele activități și greutăți ale slujirii lor și în același timp să se străduiască să le înțeleagă mentalitatea, oricât ar fi de diferită de a lor, și să le privească inițiativele cu bunăvoință. Tinerii, la rândul lor, să respecte vârsta și experiența celor mai bătrâni, să discute cu ei probleme pastorale și să colaboreze cu ei cu dragă inimă (PO 8).

Părinții conciliari îi îndeamnă apoi pe preoți ca, animați de un spirit frățesc, să cultive ospitalitatea și mai ales grija față de confrații aflați în dificultăți spirituale, materiale și fizice. Pe lîngă aceasta, se recomandă ca preoții, tocmai pentru ca "să se poată ajuta unii pe alții în viața spirituală și intelectuală, pentru a putea colabora mai rodnic în slujire și a evita primejdiile ce pot izvorî din izolare" să promoveze între ei "o anumită viață comună sau o formă de comunitate de viață care poate îmbrăca diferite aspecte în funcție de diferitele necesități personale sau pastorale".  Sunt încurajate, de asemenea, acele asociații preoțești, care, în spiritul comuniunii ecleziale, încearcă să promoveze scopuri proprii funcției lor, precum și sfințenia în exercitarea slujirii (cf. PO 8).

Trecând la relația preoților cu laicii, decretul Presbyterorum ordinis spune că preoții

trebuie să recunoască și să promoveze sincer demnitatea laicilor și rolul specific pe care laicii îl au în misiunea Bisericii. Ei trebuie să respecte cum se cuvine dreapta libertate ce le revine tuturor în cetatea pământească [...] De asemenea să le dea cu încredere laicilor răspunderi în slujba Bisericii, lăsându-le libertate și spațiu de acțiune și chiar invitându-i, când e cazul, să întreprindă activități din proprie inițiativă (PO 9).

La rândul lor, laicii "să fie conștienți de îndatoririle pe care le au față de preoții lor și să se poarte față de ei cu iubire filială, considerându-i păstori și părinți; de asemenea, participând la grijile lor, să-i ajute pe cât se poate, prin rugăciune și faptă, pentru ca aceștia să depășească mai lesne greutățile și să-și poată îndeplini cu mai mult rod îndatoririle" (PO 9). Preoții trebuie să aibă totdeauna prezent caracterul propriu al comuniunii ecleziale, pentru a acorda cum se cuvine libertatea personală, conformă cu oficiile și carismele fiecăruia, atât unitatea de viață cât și acțiunea poporului lui Dumnezeu. Consiliul pastoral, la care iau parte clerici, călugări și laici aleși cu grijă, poate oferi elementele necesare pentru ca comunitatea diecezană să poată stabili în mod organic munca pastorală și să-o împlinească în mod eficace.

În încheierea acestui punct, aș dori să mai adaug un aspect, care mi se pare important și care se referă la responsabilitatea preotului față de vocațiile la viața preoțească. Decretul conciliar spune că le revine preoților răspunderea de a pune suficienți tineri la dispoziția slujirii preoțești. "Această îndatorire decurge din însăși misiunea preoțească, în virtutea căreia preotul devine părtaș la grija pentru Biserica întreagă, ca nu cumva în poporul lui Dumnezeu aici pe pământ să lipsească vreodată lucrători" (PO 11). Totuși, preoții se pot achita de această îndatorire numai atunci când au întregul sprijin al comunităților lor: "întreg poporul lui Dumnezeu trebuie învățat că este îndatorirea lui să colaboreze în diferite chipuri - prin rugăciune stăruitoare, precum și prin alte mijloace care îi stau la îndemână - pentru ca Biserica să aibă întotdeauna preoții care îi sunt necesari pentru a-și împlini misiunea divină" (PO 11). Textul corespunzător din Optatam totius, îndeamnă la acest punct, fără deosebire, familiile, comunitățile parohiale, învățătorii, preoții și episcopii, să desfășoare o intensă activitate pentru promovarea vocațiilor preoțești. În ceea ce îi privește pe preoți, din context reiese că munca preoților rămâne fără rod, dacă este lipsită de "slujirea cuvântului" și de "mărturia propriei vieți". Intenția decretului aici nu este să vorbească despre "natura chemării", ci despre semnele pe care le pot da preoții, părinții și profesorii. Între aceste semne se numără înclinația și bucuria în slujirea preoțească, precum și generozitatea în a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. După ce a recomandat crearea unor centre diecezane și naționale pentru a promova chemările la preoție, precum și răspândirea ideii necesității și importanței ministerului preoțesc prin omilii, cateheze și publicații, la sfârșitul articolului este adăugat un ultim gând luat din literatura patristică, și anume că lui Cristos "i de poate da cea mai înaltă mărturie de iubire".

 

5. Perspectivele slujirii preoțești în condițiile societății de astăzi

Grație puterii Duhului Sfânt, Biserica catolică a cunoscut în ultimii ani, dar mai ales după Conciliul Vatican al II-lea, o perioadă de profundă reînnoire. Orice reînnoire, dacă este autentică, aduce cu sine mari beneficii Bisericii. În ce privește tema noastră, putem spune că, după celebrarea Conciliului, preoții s-au simțit însuflețiți de un nou zel, și, prin munca lor zilnică, au adus o contribuție importantă la realizarea acestei reînnoiri. Nu putem nega însă că înnoirea a adus cu sine nu puține dificultăți pe care mulți preoți le-au simt într-un mod deosebit. Sinodul episcopilor din 1971, tratând despre preoția ministerială16, a subliniat în special dificultățile ce derivă din procesul de secularizare a societății, din diminuarea semnificației slujirii sacramentale și cultuale, din relația dintre preoți și episcopi, din criza încrederii în Biserică.

Totuși - după cum este ușor de înțeles - s-au ivit și dificultăți: unii preoți se simt ca străini în fața curentelor care cuprind diferitele grupări umane, și, totodată, se simt incapabili să rezolve problemele cu care se confruntă oamenii. Adesea problemele și tulburările preoților derivă și din faptul că, în grija lor pastorală și misionară, trebuie să facă față mentalității moderne folosindu-se de metode care astăzi sunt depășite. Apar atunci probleme grave și se ridică numeroase întrebări, provocate mai ales de dificultățile reale pe care preoții le experimentează în exercițiul misiunii lor, și nu de un spirit de contestare sau de un interes egoist personal, chiar dacă în unele cazuri aceasta este adevărat. E posibil oare să-i stimulezi pe laici, ca să spunem așa, din afară? Este sau nu este Biserica suficient de prezentă în unele mișcări fără prezența activă a preotului? Dacă apoi starea proprie a preotului este aceea de a fi separat de viața seculară, nu este de preferat atunci starea laicală? Ce trebuie să credem despre celibatul preoțesc al Bisericii latine în circumstanțele actuale, sau despre viața spirituală, proprie preotului, care este implicat în lume?17

Datorită fenomenul secularizării, înainte și mai ales după Conciliu, nu puțini preoți au simțit reflectându-se în ei contestările declanșate de acest fenomen și, în același timp, nevoia de a sfinți activitățile profane, introducând în ele seva Evangheliei. A crescut, de asemenea, dorința de a colabora la inițiativele colective ale omenirii, pentru a construi o societate mai dreaptă și mai frățească.

Concepțiile moderne despre fenomentul religios apoi, au alimentat în conștiința multor preoți dubii referitoare la semnificația slujirii lor sacramentale și cultuale. Mulți dintre ei, chiar dacă nu au suferit vreo criză de identitate, și-au pus însă întrebarea: ce mijloace să  folosească în mod concret, pentru ca activitatea sacramentală să fie expresia unei credințe care să pătrundă într-adevăr întreaga viață personală și socială, așa încât cultul creștin să nu fie redus la un simplu ritualism exterior?

Pornind de la acea imagine pe care Biserica a oferit-o despre sine lumii și având o conștiință puternică despre demnitate unică a persoanei umane, mulți preoți au voit să introducă și în  Biserică o schimbare a relațiilor dintre persoane, dintre acestea și instituții, precum și în structurile înseși ale autorității. În acest sens, chiar și relațiile dintre episcopi și preoți și cele dintre preoți între ei, au devenit cu atât mai dificile cu cât s-a diversificat mai mult exercițiul slujirii lor. Într-adevăr, societatea modernă se articulează în grupări, care se bazează pe discipline diferite și care presupun o diversitate în ce privește competențele și formele de apostolat. De aici, s-au născut problemele referitoare la viața fraternă, la colaborarea reciprocă și la coerența în slujirea sacerdotală.

Unul dintre meritele Conciliului Vatican al II-lea a fost și acela de a fi repus preoția comună a credincioșilor în justa ei lumină (cf. LG 10). Însă și de aici au apărut unele probleme - întrucât se avea impresia că preoția comună a credincioșilor ar duce la o umbrire a preoției ministeriale în Biserică - care au tulburat profund inima multor preoți și credincioși. Multe dintre activitățile, care pentru mult timp erau rezervate preoților, cum ar fi activitatea catehetică, cea administrativă și cea liturgică, au început să fie exercitate și de laici, în timp ce mulți preoți, dimpotrivă, au încercat să se insereze în viața laicală. Și de aici au derivat numeroase întrebări: există sau nu un element specific al ministerului preoțesc? Ce înseamnă să fii preot astăzi? Nu ar fi posibil ca, pentru serviciul comunităților creștine, să fie desemnate unele persoane care nu au consacrarea sacramentală și care să-și exercite oficiul lor pentru un timp determinat?

Toate aceste probleme enumerate mai sus - care au fost trăite cu mai multă intensitate în Occident decât în Biserica noastră locală, în parte și datorită închiderii pe care am suferit-o din cauza regimului comunist, dar care după "căderea zidurilor" încep să-și facă simțită prezența și la noi - nu pot fi înțelese în afara contextului global al culturii moderne. Noile cuceriri ale tehnicii au trezit speranțe entuziaste, dar și neliniști profunde. Mulți s-au întrebat și se întreabă, pe bună dreptate, dacă omul va fi capabil să stăpânească lucrarea sa și să o îndrepte spre un adevărat progres.

Unii, mai ales cei tineri, au o concepție pesimistă despre semnificația acestei lumi și caută mântuirea în sisteme pur meditative, sau în paradisul artificial al alcoolului, al drogurilor și al sexului, înstrăinându-se astfel de ceea ce reprezintă efortul comun al omenirii. Alții, animați de o speranță utopică, fără nici o referință la Dumnezeu, vor să ajungă la o stare de eliberare totală, transferând din prezent în viitor semnificația întregii lor existențe. De aici, rezultă separarea profundă dintre acțiune și contemplație, dintre muncă și destindere, dintre cultură și religie, dintre aspectul imanent și cel transcendent al vieții umane.

Cu toate acestea, lumea așteaptă o soluție la această dilemă, pregătind astfel calea pe care Biserica poate merge ca să vestească Evanghelia. Fără îndoială, mântuirea unică și integrală a oamenilor vine de la Cristos, Fiul lui Dumnezeu și fiul omului, care se face prezent în istorie prin intermediul Bisericii. Într-adevăr, el este cel care leagă în mod indisolubil iubirea oamenilor față de Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu față de oameni. În Cristos, și numai în el, toate aceste elemente se adună ca într-o sinteză, revelând cu claritate semnificația vieții umane, atât individuale cât și sociale. De aceea, misiunea Bisericii, care este trupul lui Cristos, nu este depășită, ci apare ca fiind de o extremă actualitate pentru timpul prezent și pentru cel viitor. Întreaga Biserică stă ca mărturie și ca semn eficicient al acestei uniri, în special prin slujirea preoțească. De fapt, în inima Bisericii, funcția proprie a preotului este aceea de a face prezentă iubirea lui Dumnezeu față de oameni în Cristos prin cuvânt și sacrament, și, totodată, să stimuleze iubirea oamenilor față de Dumnezeu și între ei. Evident, toate acestea cer de la el angajamentul de a se reînnoi zi de zi conform Evangheliei.

Ca o concluzie practică la tot ce am spus până acum despre noua identitate a preotului și a slujirii sale preoțești în lumina decretului conciliar Presbyterorum ordinis, aș dori să introduc cele zece teze despre stilul vieții preoțești, teze prezentate de profesorul W. Breuning și de episcopul K. Hemmerle la o întâlnire a Conferinței episcopale germane, în toamna anului 1981:

1) Mai important este modul în care trăiesc ca preot, decât activitatea pe care o desfășor ca preot.
2) Mai important este ceea ce Cristos face în mine, decât ceea ce fac eu.
3) Mai important este ca eu să trăiesc în unire cu toți preoții, decât să împlinesc singur lucrările mele.
4) Mai importantă este slujirea rugăciunii și a cuvântului, decât slujirea mesei.
5) Mai important este să colaborez spiritual cu ceilalți, decât să fac totul de unul singur.
6) Mai important este să mă limitez la câteva puncte clare, decât să fac totul în grabă și  pe jumătate.
7) Mai important este să acționez în unitate, decât să lucrez, chiar dacă foarte bine, în izolare. Așadar, mai importantă este colaborarea și nu munca, communio și nu actio.
8) Mai importantă este crucea (pentru că este mai rodnică) și mai puțin realizările noastre practice.
9) Mai importantă este deschiderea față de toți (comunitatea locală, dieceză, Biserica universală) și mai puțin interesele particulare, oricât de relevante ar fi.
10) Mai important este să mărturisim tuturor credința noastră, decât să ne vedem constrânși să satisfacem cerințele care, din când în când, ni se prezintă18.

 

Note


1 Augustin, De civitate Dei, 10,6.

2 Cf. J. Lécuyer, "Die Geschichte des Dekrets", în Das zweite vatikanische Konzil. Dokumente und Kommentare, LThK XIV, 128-140.

3 Acta et Documenta Concilio Oecumenico Vaticano II apparando, Series I (Antepreparatoria), Appendix voluminis II, Pars I, Typis Polyglottis Vaticani 1961, în special 255-335.

4 Segretaria Generale del Concilio, ed., Commissioni Conciliari, Tipografia Poliglotta Vaticana 1962, 29-32.

5 Iată aceste zece propoziții: 1) Exigentia sanctitatis sacerdotalis eiusque fundamentum; 2) Sacerdotis sanctitas proprii muneris adimpletione alitur atque augetur; 3) Vita sacerdotalis ad Evangelii normas componenda; 4) Studium ad essentialia officia status sacerdotalis pertinet; 5) Scientia pastoralis pro locorum acquirenda; 6) Cleri distributio apte fovenda; 7) Fines ad quos bona in Ecclesia destinatur; 8) Officiis ecclesisticis princeps locus in iure tribuatur; 9) Aequa remuneratio clericis providenda; 10) Massa communis bonorum in singulis dioecesibus constituenda.

6 În forma finală, decretul Presbyterorum Ordinis, despre slujirea și viața preoțească, constă din 22 de articole grupate în trei capitole, precedate de o introducere și urmate de o concluzie și îndemn:

Introducere (art. 1)
Capitolul I: Preoții în cadrul misiunii Bisericii
       1. Natura prezbiteratului (art. 2)
       2. Condiția preoților în lume (art. 3)
Capitolul II: Slujirea preoțească
       1. Funcțiile preoților
                   1.1. Preoții, slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu (art. 4)
                   1.2. Preoții, slujitori ai sacramentelor (art. 5)
                   1.3. Preoții, păstori ai poporului lui Dumnezeu (art. 6)
       2. Relațiile preoților cu ceilalți
                   2.1. Relațiile dintre episcop și preoți (art. 7)
                   2.2. Unirea frățească și colaborarea dintre preoți (art. 8)
                   2.3. Relațiile preoților cu laicii (art. 9)
       3. Distribuirea preoților și chemările preoțești
                   3.1. Grija pentru întreaga Biserică (art. 10)
                   3.2. Grija pentru vocațiile preoțești (art. 11)
Capitolul III: Viața preoților
       1. Chemarea preoților la desăvârșire
                   1.1. Obligația de a tinde la sfințenie (art. 12)
                   1.2. Exercitarea triplei îndatoriri preoțești pretinde sfințenie
                          și, în același timp, o favorizează (art. 13)
                   1.3. Unitate și armonie în viața preoților (art. 14)
       2. Exigențe spirituale deosebite în viața preoților
                   2.1. Umilință și ascultare (art. 15)
                   2.2. Îmbrățișarea celibatului ca pe un dar (art. 16)
                   2.3. Sărăcia de bună voie (art. 17)
       3. Mijloace de trai spirituale și materiale
                   3.1. Mijloace pentru dezvoltarea vieții spirituale (art. 18)
                   3.2. Studiu și știință pastorală (art. 19)
                   3.3. Asigurarea unei drepte remunerări (art. 20)
                   3.4. Fond comun și prevederi sociale (art. 21)
Concluzie și îndemn (art. 22).

7 Cf. R. Tura, "Ordine", DTI, II, 645-660; G. Ferraro, "Ordine/Ordinazione", NDL, 943-960.

8 Cf. F. Wulf, "Kommentar zu Artikel 1-6", în Das zweite vatikanische Konzil. Dokumente und Kommentare, LThK XIV, 141-142; S. Dianich, "Ministero", NDT, 909-912.

9 Cf. 1Clem 40,5; aceasta nu înseamnă, însă, că oficiul neotestamentar este văzut aici pe linia preoției veterotestamentare; analogia constă doar în faptul că în ambele este vorba de o slujire la altarul de jertfă, pentru a cărui împlinire Dumnezeu i-a însărcinat pe anumiți oameni.

10 Comunitatea iudeo-creștină din Ierusalim, la început, participa alături de evrei la cultul de la templu. Cf. Lc 24,53; Fap 2,46; 5,42.

11 Cf. B. Baroffio, "Sacerdozio", NDL, 1233-1253.

12 Cf. J. Ratzinger, "Ist die Eucharistie ein Opfer?", Conc. 3 (1967) 299-304.

13 Dificultatea constă în faptul că oficiul de prezidență a celebrării liturgice nu poate fi văzut ca o continuare a preoției levitice, dar nici fără nici o legătură cu aceasta. Despre problema originalității preoției neotestamentare, cf. J. Colson, Ministre de Jésus-Christ ou le sacerdoce de l'évangile, Paris 1966.

14 Semnificativ în acest sens este modul în care deja Ioan Crisostomul intitulează tratatul său despre preoți: De sacerdotio (PG 48,624ș.u). În perioada scolastică, cele trei trepte ale preoției se deosebeau în funcție de apropierea de altar, de speciile consacrate (cf. Toma de Aquino, Summa theologiae. Supplementum, q. 37, art. 3 R.); în timp ce prezbiteratul era definit ca putere asupra trupului euharistic, episcopatul era definit ca putere asupra trupului mistic (cf. Toma de Aquino, Summa theologiae, II/II, q. 184, art. 6 ad 1). Conciliul tridentin începe prezentarea sacramentului Ordinului (Preoției) cu aceste cuvinte: "Jertfa și preoția sunt, după ordinea divină a mântuirii, atât de unite, încât se regăsesc împreună în fiecare ordine a mântuirii" (DS 1764).

15 Cf. R. Tura, "Ordine", DTI, 649-652.

16 Sinodus Episcoporum, Ultimis temporibus, AAS 63 (1971) 898-942.

17 Sinodus Episcoporum, Ultimis temporibus, 1.

18 Aceste teze sunt citate de G. Greshake, Essere preti. Teologia e spiritualita del ministero sacerdotale, Brescia 1995, 329-330.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire