pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

EUHARISTIA ȘI RECONCILIEREA

Vladimir PETERCĂ

S-au scris și s-au afirmat foarte, foarte multe lucruri despre Euharistie și Reconciliere. Am putea spune că o adevărată constantă a Bisericii noastre peste timp a fost aceea să studieze și să descopere noi motive și noi căi în aceste taine minunante și fără seamăn, Euharistia și reconcilierea, prin care Dumnezeu și-a dovedit trăinicia dragostei și imensitatea milei sale pentru om și pentru mânutirea sa. Pe de altă parte, ne amintim de fiecare dată cu emoție de cuvintele Mântuitorului, care ne angajează de fiecare dată, când le ascultăm: "foc am venit să aduc pe pământ, și cât aș vrea ca el să se aprindă" (Lc 12, 49). Focul este în primul rând dragostea divină adunată în cea mai sfântă dintre tainele lăsate nouă de Cristos, taina Euharistiei și a reconcilierii. Cristos, din dragoste, s-a dus la moarte de bunăvoie și conștient pentru păcatele noastre și tot din dragoste pentru noi a rămas pentru totdeauna, printr-un gest de iubire totală, în taina sfintei Euharistii. Sf. Toma din Aquino spunea pe drept cuvânt: "toate celelalte sacramente sunt rânduite în vederea Euharistiei ca scop al lor"1. Euharistia este centrul vieții religioase, nici o ceremonie importantă nu este separată de actul Euharistic. Mai mult, "toate sacramentele precum și toate slujirile bisericești și operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie și rânduite în vederea ei. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru" (PO 5).

 

I

Euharistia este bogată prin diferitele nume, care-i sunt atribuite, ceea ce este un indiciu ce confirmă bogăția nesfârșită a acestui sacrament. Înainte de toate este numită Euharistie, fiindcă ea înseamnă mulțumire lui Dumnezeu, fiind un act absolut gratuit din partea Lui. În același timp, termenii euharistein (Lc 22,19; 1Cor 11,24) și eulogein (Mt 26,26; Mc 14,22) reamintesc binecuvântările ebraice care proclamă lucrările lui Dumnezeu, cum ar fi actul creației, al răscumpărării și al sfințirii. Este numită Cina Domnului (1Cor 11,20), adică Cina cea de Taină, cină pe care El ne-a lăsat-o ca pe o garanție a dragostei sale fără margini, chiar în ajunul patimilor și a suferințelor sale. În alte locuri este numită frângerea pâinii, în amintirea cinei ebraice și Noul Testament ne amintește de participarea la comuniune (Fap 2,42). Isus a folosit respectivul rit cu diferite prilejuri, cum ar fi înmulțirea pâinii (Mt 14,19; 15,36; Mc 8,6.19) sau la ultima cină (Mc 14,22 și par. 1Cor 11,24). Ucenicii îl vor recunoaște pe Isus Cel Înviat la frângerea pâinii (Lc 24,13-35), cu același rit însă vor fi marcate și de adunările lor euharistice (Fap 2,46; 20,7.11). Imediat după aceea, primii creștini au introdus adunarea euharistică (synaxis), pentru că Euharistia de asemenea sfânta jertfă, pentru că ea actualizează jertfa unică și irepetabilă a lui Isus Cristos, incluzând în ea și jertfa Bisericii, ca pe o ofrandă bine plăcută Domnului, o jertfă spirituală (1Pt 2,5), o jertfă de laudă (Ev 13,15), o jertfă curată și sfântă, superioară tuturor jertfelor Vechiului Testament. Pentru acest motiv, se mai cheamă sfânta și divina Liturghie, de fapt, întreaga liturgie a Bisericii se desfășoară în jurul celebrării acestui mare și divin sacrament. Se mai numește și sfânta taină sau preasfântul sacrament, pentru că este sacramentul sacramentelor, fiind păstrat, ca atare, în tabernacol. Poartă numele și de sfânta împărtășanie, pentru că prin ea ne unim tainic cu Cristos devenind părtași de Trupul și Sângele său ca să formăm cu El un singur trup (1Cor 10,16-17). În sfârșit, Euharistia este denumită și pâinea îngerilor, pâine cerească, medicamentul nemuririi, viatic etc.

La fel și sacramentul Reconcilierii este cunoscut cu mai multe nume. El este numit înainte de toate sacramentul Pocăinței, deoarece este o încercare personală și ecclezială de convertire și de îndestulare din partea celui păcătos. În acest sens, el poartă numele de sacramentul convertirii, realizându-se prin aceasta chemarea lui Isus de întoarcere în casa Tatălui, pentru că prin păcat ne-am îndepărtat în primul rând de El (Lc 15,18). Mai este numit sacramentul spovezii sau mărturisirii, dat fiind că numai înaintea preotului avem datoria să ne mărturisim păcatele pe care le-am săvârșit. Se mai numește și sacramentul reconcilierii, fiindcă iubirea divină coboară în inima celui păcătos, care înțelege că datoria sa este să se reconcilieze cu Creatorul a toate după cuvintele: lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu (2Cor 5,20).

Diversitatea de nume în cazul Euharistiei și a reconcilierii, arată cât de vaste și bogate în conținut sunt aceste două teme. Acest fapt a permis să se scrie foarte multe lucruri despre aceste două tematici, ele ocupând un loc central în viața de credință a celui ce crede. Nici nu ne putem închipui creștinismul fără acești doi piloni atât de puternici și profund împlantați în terenul firav al credinței creștine.

Ca membri de vază deci responsabili, ai Bisericii noastre locale, este necesar să ne mai oprim din când în când din iureșul ocupațiilor noastre și să oferim puțin din timpul nostru meditației acestor adevăruri fundamentale ale credinței și speranței creștine. Papa Paul al VI-lea, în audiența generală în data de 15 septembrie 1965, citându-l pe marele teolog francez H. de Lubac, spunea parafrazând un titlu a unui studiu al său: "Biserica face Euharistie iar Euharistia face Biserică". Sfântul Părinte continuă cu un citat foarte frumos al teologului francez: "tot harul sfințitor al lumii este suspendat de harul Bisericii, iar tot harul Bisericii este suspendat de Euharistie"2. Cu alte cuvinte, Biserica, mireasa lui Cristos, este sfințită prin mâinile noastre nevrednice. Noi suntem instrumentul prin care harul divin coboară ca o lumină lină peste tot și toate.

 

II

În parabola fiului risipitor sau, cum mai este ea numită, parabola reconcilierii3, Luca folosește un verb semnificativ pentru înțelesul întregii parabole: "acest om primește păcătoșii și stă la masă cu ei" (15,2). Este de presupus că Luca a cules această parabolă, unicăprin mesajul ei, într-un ambient euharistic. Cuvântul συνεσθίω confirmă că Sitz im Leben al parabolei era tocmai celebrarea euharistică, fapt confirmat indirect de fraza concluzivă cu caracter redacțional din prima parabolă: "mai multă bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire (metanoia)" (15, 7). Verbul συνεσθίω este evident folosit aici într-o ambianță euharistică, făcând aluzie la comuniunea ocazionată de frângerea pâinii în rândul comesenilor de la masa comunitară (cf. Lc 5,29). Isus rămâne ferm pe poziția sa, El le răspunde fariseilor și cărturarilor prin aceea că-i primește pe cei păcătoși și, spre surprinderea lor, căci nu-și puteau închipui așa ceva, El stă la masă cu ei. Prepoziția συν este hotărâtoare în acest context, ea referindu-se la mai multe persoane, care luau masa împreună cu Isus. Primele două parabole răspund reproșului pe care adversarii din totdeauna îl aduc lui Isus, cea de a treia parabolă, în schimb, care își are punctul culminant în cina reconcilierii, răspunde unui alt reproș: el lua masa cu ei (cf. Gal 2,12; Fap 10,41). Isus este conștient de faptul că vestea cea bună este proclamată tuturor și tocmai de aceea, nici un cuvânt nu este în plus. Celor păcătoși (Is 61,1) li se vestește o veste nemaiauzită până acum: Isus stă la masă cu ei. Din păcate, Noul Testament nu ne oferă și alte cazuri similare cu verbul συνεσθίω4. În schimb, Luca ne oferă, prin intermediul celei de-a treia parabole, care sunt adevăratele dimensiuni ale conceptului reconciliere. Acesta reiese evident din prima parte a parabolei, în care fiul mai mic pleacă în lumea largă pentru a se bucura de libertate totală, însă terminând toate rezervele din casa părintească, se hotărăște să revină în casa părintească. Tatăl îl așteaptă cu inima deschisă și îi rezervă o primire sărbătorească și plină de căldură paternă, ba, mai mult, întoarcerea sa "este semnul îndurării lui Dumnezeu, mereu înclinat să ierte ... împăcarea sa este în primul rând «darul Tatălui ceresc»"5. Fratele mai mare este, în realitate, cel care păcătuiește, deoarece el refuză comuniunea, adică refuză să stea la masa pregătită sărbătorește cu prilejul revenirii în sânul familiei a fratelui aventurier: "era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost găsit" (Lc 15,24). El preferă să calce cuvântul Tatălui și să refuze revederea cu fratele său, decât să se apropie de banchetul reconcilierii. El are chezășia că l-a slujit întotdeauna pe tatăl său. El este "invidios și arogant, plin de acreală și mânie, nu se întoarce și nu se împacă cu tatăl și cu fratele său, ospățul nu este încă pe deplin sărbătoarea întâlnirii și a regăsirii"6. Aș putea afirma că cina revederii și a regăsirii nu are nici un sens pentru el. Tocmai pe acela pe care noi îl credeam fără păcat, tocmai acela simbolizează păcatul și se identifică cu dânsul. "În lumina acestei parabole, inepuizabilă în semnificații, despre îndurarea care șterge păcatul, Biserica ... își înțelege misiunea de a lucra, după pilda Domnului, pentru convertirea inimilor și pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu și între ei, realități foarte strâns legate între ele"7.

Parabola Fiului Risipitor, numită pe drept cuvânt, tocmai pentru conținutul ei unic, a Tatălui plin de îndurare, este, așadar, nespus de bogată prin aplicațiile sale, ea făcând referință atât la problema Euharistiei, cât și la problema, nu mai puțin importantă, a reconcilierii. Catehismul Bisericii Catolice nu putea să nu facă o aluzie importantă la această parabolă:

fascinația unei libertăți iluzorii, părăsirea casei părintești, mizeria extremă în care se află fiul după ce și-a risipit averea; înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii, ba chiar de a dori să mănânce din roșcovele pe care le mâncau porcii; reflecția asupra bunurilor pierdute; căința și hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său; drumul de întoarcere; primirea generoasă și bucuria Tatălui sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. Haina frumoasă, inelul și ospățul de sărbătoare sunt simboluri ale vieții noi, curate, demne, pline de bucurie, așa cum este viața omului care se întoarce la Dumnezeu și în sânul familiei lui, care este Biserica. Numai inima lui Cristos, care cunoaște profunzimile iubirii Tatălui, a putut să ne reveleze atât de simplu și frumos adâncul îndurării lui Dumnezeu8.

Convertirea presupune și alte practici asupra cărora atât Scriptura, cât și Sfinții Părinți insistă în mod deosebit: postul, rugăciunea și pomana (cf. Mt 6,1-18). Convertirea și pocăința de fiecare zi își au izvorul în actul Euharistiei, căci în ea se realizează jertfa mântuitoare a lui Isus Cristos, care ne-a împăcat cu Tatăl. Prin Euharistie ne hrănim zi după zi trăind viața lui Cristos, bine știind că Euharistia "este antidotul care ne eliberează de greșelile zilnice și ne ferește de păcatele de moarte"9.

 

III

1 Cor 11,17-34 în contextul teologiei pauline

A vorbi astăzi despre Euharistie înseamnă a aborda o temă fundamentală și care, prin însăși natura ei, ocupă un spațiu larg în paginile Vechiului și ale Noului Testament, adică ale Primului și celui de al Doilea Testament. Tradiția ebraică a lui habura, zikkaron, berit la care adăugăm alte concepte neotestamentare cum ar fi εÛχαρισθέω, πνεØμα, θύσια sunt doar câteva din limbajul diversificat și specific legate de această taină unică și sublimă. La acestea adăugăm marile corpuri textuale referitoare la înființarea sfintei Euharistii, Mt 26,26-29 și Mc 14,22-25; Lc 22,14-20 și 1Cor 11,17-25 sau la celebrarea euharistică în In 6 și Fap 2,42-47. Noi preferăm aici să luăm în considerație succint doar textul paulin pentru motivul că este cel mai vechi și, poate, și cel mai complet.

Sfântul Paul scrie prima sa epistolă către Corinteni de la Efes cu toată probabilitatea între anii 56-57; alți biografi ai lui Paul propun ca dată primăvara anului 53. Tradiția euharistică paulină conține câteva particularități demne de luat în seamă. Paul este singurul care adaugă la consacrarea pâinii cuvintele τό Ûπέρ Ûμäν în 1Cor 11,24 (adică pentru voi). Al doilea adaos textual operat de Paul în tradiția euharistică este alcătuit din triada ποιεÉν, •νάμνησις, καταγγέλλειν în 1 Cor 11,24.26 (adică a face, amintire, a vesti). În sfârșit, al treilea adaos se referă la termenul καινή în 1 Cor 11,25 (adică alianță) care trebuie considerată doar ca o simplă glosă. Ne mai rețin atenția cuvintele de la început ale lui Paul: căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am dat (1Cor 11,23). Aceste cuvinte confirmă o autentică continuitate de tradiții și care ajung la corinteni provenind de la Isus însuși; semnalăm aceeași simetrie a cuvintelor și în 1Cor 15,3.

Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat ... așa începe actul liturgic în viziunea lui Paul, evident, într-un stil narativ și pe un puternic fond emoțional. Avem aici un adevărat act cultic (cf. 1Cor 12,3; Fil 2,11). Există un indiciu asupra originii liturgice a textului în studiu și afirmația legăturii strânse între cruce și Euharistie. Este știut faptul că atât pâinea, cât și vinul sunt produsele cele mai obișnuite ce se întâlnesc în Palestina. A împărți propria pâine cu ceilalți, înseamnă a împărți cu ei mijloacele de subzistență, ceea ce este, fără îndoială, un semn de adevărată prietenie. Vinul era considerat băutura de sărbătoare, aceea care înveselește inima omului (Ps 104,15). Poate din acest motiv, Isus ia masa împreună (Lc 15,2). Acestui verb i se adaugă în mod firesc verbele a sărbători și  a se bucura, formând cu acestea o incluzie literară. Isus se află în centrul unirii fraterne, împărtășind pâine și vin. Mântuitorul este acela care dăruiește ucenicilor săi forța, bucuria și comuniunea, orientându-i spre banchetul Împărăției (cf. Is 25,6-8).

a) 1Cor 11,17-34 și contextul său

Acest capitol este înainte de toate un apel la buna rânduială a adunărilor creștine. În prima parte a capitolului în studiu se fac referințe la comportamentul femeilor (v. 1-15), în partea a doua, Apostolul critică modul în care la Corint se desfășura cina Domnului (v. 17-34). Ea era un prilej, mai degrabă, de dezbinare fraternă, nu acesta era sensul originar al cinei (v. 17-19). Fiecare își aducea de acasă merindea sa, care, de fapt, era un semn de contradicții evidente și izvor de neînțelegeri (v. 21-22). De aici, și concluziile practice, care erau menite să schimbe fața respectivelor cine ale Domnului (v. 33-34).10 Explicațiile referitoare la Euharistie intervin în aceste context pentru a motiva exigența demnității în actul celebrării. După ce relatează scena instituirii Euharistiei, Paul continuă: "ori de câte ori ... mâncați din această pâine și beți din potir, vestiți moartea Domnului, până când va veni" (v. 26). Avem aici un memorial (zikkaron) al evenimentului mântuitor petrecut în trecut și transformat în anunț al parusiei ce se va petrece în viitor, adică împlinirea mântuirii care va avea loc în actul învierii finale. De fapt, întâlnim aici structura sacramentală a paștelui ebraic în povestirea despre instituire. Prefigurare și rezumat al parusiei, Euharistia este plină de puterea Domnului în glorie, putere mântuitoare pentru adevărații săi discipoli și-n egală măsură izvor de condamnare pentru ucenicii infideli: ei își mănâncă și beau propria osândă (v. 29). Astfel se explică acele cazuri recente de îmbolnăviri sau morți survenite la Corint (v. 30), ca să nu mai vorbim și de alte pedepse (v. 32), de la care ucenicii infideli s-ar putea sustrage doar în urma unui examen profund de conștiință (v. 31).

b) Teologia paulină și Euharistia

Notăm, înainte de toate, că Apostolul prezintă întreaga sa teologie euharistică ca fiind universală și tradițională pentru Biserică. Și totuși, totul depinde de sensul pe care îl vom atribui cuvântului paralambano din 1Cor 11,23. Sensul este că Paul a primit toate acestea nu pe calea unei revelații, ci pe calea unei tradiții11. Ca atare Paul a rămas fidel acestei învățături și pe care el a apărat-o în mod constant în toate scrisorile sale.

Primul aspect al doctrinei euharistice a Sfântului Paul constă în caracterul ei realist și clar. Sacramentul Euharistiei este prezentat de Apostol ca o jertfă și ca un sacrament prin excelență al economiei noi a mântuirii. Caracterul de jertfă rezultă și din faptul că Euharistia este cina prin excelență. Sensul acestei cine este destul de complex; avem mai întâi sensul de cină funerară, care amintește de patima Domnului. Avem conceptul de cină eshatologică, o cină plină de speranță și victorie vestind venirea lui Cristos în glorie. În sfârșit, avem sensul de cină fraternă, simbolizând și realizând unitatea corpului mistic care este Biserica. Văzută în această perspectivă, cina este, înainte de toate, cină de jertfă și sacramentală, sacramentul însemnând prezența reală a Domnului și repetarea reală a jertfei sale, adică o reînnoire obiectivă și sacramentală a jertfei de pe cruce. Ea nu aparține în exclusiv trecutului, ci aparține, în primul rând, prezentului (Rom 3,25; Ef 5,2) și, ca atare, jertfa pascală este continuată din punct de vedere sacramental (1Cor 5,7; 11,20). Sacrificiul euharistic unește în mod real sacrificiul crucii pe care îl perpetuează și-l face prezent pentru toate generațiile de peste timp. Cina este cu adevărat sacrificiu prin prezența sacramentală a actului mântuitor. Cu aceeași putere de afirmație, Paul subliniază realitatea trupului lui Cristos (1Cor 11,29), introducând conceptul κοινωνία care este primul și cel mai important fruct spiritual al frângerii pâinii și al împărtășirii euharistice (1Cor 10,16). Respectiva comuniune cu Cristos ne conduce la comuniune între frați, comuniune care este comparată cu aceea a membrilor aceluiași trup, depășind orice diferență de rasă, de limbă sau condiție socială etc. (1Cor 10,17). Euharistia este, de asemenea, o cină fraternă și religioasă instituită de Cristos, pentru ca creștinii să comemoreze mântuirea și instituirea Noului Legământ prin sângele său (cf. Ez 36,26-27; Ier 31,31-33). În Euharistie ne împărtășim cu trupul viu și cu sângele adevărat vărsat pentru noi ca realitate tainică care cuprinde întregul pneuma divin (cf. 1Cor 15,44-46).

Ar mai fi încă multe de vorbit, dar spațiul restrâns al prezentei comunicări nu ne permite să enumerăm aici tot ceea ce cu inima credem și cu mintea mărturisim despre acest sacrament minunat și despre care toți teologii se întrec să vorbească în termeni superlativi:

această hrană este numită Euharistie și de ea nu poate beneficia decât cel ce crede în acest adevăr, adică cel care a fos spălat în baia iertării păcatelor prin renașterea nouă și prin trăirea după preceptele lui Cristos. Nu ne împărtășim cu pâinea și cu sângele obișnuit, ci cu aceleași elemente cu care Domnul nostru Isus Cristos s-a întrupat prin acțiunea logos-ului divin, din carnea și sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Apostolii, în Memoriile lăsate pe care noi le numim Evanghelii, ne-au transmis ceea ce El le poruncise: Isus luând pâinea și aducând mulțumire, a spus: "Faceți aceasta în amintirea mea. Acesta ete trupul meu". La fel, luând și cupa cu vin și aducându-Ți mulțumire, a spus: "Acesta este sângele meu" (Sfântul Iustin, mort în 135).

 

IV

Cea de a doua temă despre care trebuie să vorbesc azi este reconcilierea sau, cum mai este ea denumită, sacramentul pocăinței sau al convertirii,12 sacramentul mărtuirisirii sau al iertării. Conciliul Vatican al II-lea declară următoarele în legătură cu acest sacrament: "cei ce se apropie de această taină dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă și în același timp sunt reconciliați cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat și care, prin dragostea, exemplul și rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor" (LG 11). Suportul biblic al acestui sacrament constă în invitația paternă de a participa la dragostea divină: "mergi mai întâi și împacă-te cu fratele tău" (Mt 5,25), urmând cuvintele Apostolului, care nu sunt altceva decât un program de viață coerent cu învățătura divină: "lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu" (2Cor 5,20). Acest lucru se verifică prin aceea că noi îi cerem punctual iertare Tatălui: "și ne iartă greșelile noastre" (Lc 11,4). De fapt, viața noastră este o continuă cerere de iertare, pentru că suntem greșitori în fața Tatălui, pentru că viața ne pune în față multe probleme noi de care un bun creștin trebuie să țină cont mereu13. Cei vechi simțeau necesitatea cererii iertării și o exercitau prin intermediul faimosului țap ispășitor în ziua cea mare a ispășirii, numită în Vechiul Testament Yom Kippur (Num 16,20-25). Evreul pios pune pe primul plan în viața cotidiană curăția inimii; el trebuia să fie înaintea lui Dumnezeu fără pată și fără prihană. Niciodată nu putem spune că am cerut suficient iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri, noi trebuie să iertăm, ca să fim și noi la rândul nostru iertați. Cunoașteți cu toți răspunsul pe care l-a dat Isus lui Petru; el nu trebuie să surprindă pe nimeni. "Atunci Petru se apropie și-i spuse: «Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care mi-a greșit? Până de șapte ori?» Isus îi răspunse: «Eu îți spun, nu până la șapte ori, ci de șaptezeci de ori șapte»". Biserica deține toate pârghiile iertării, după cuvintele Sfântului Ambroziu: "există apă și lacrimi: apa botezului și lacrimile pocăinței"14. Într-adevăr, suntem chemați în mod continuu de Domnul Cristos la o convertire ce trebuie să se facă simțită printr-un act de neîntreruptă reconciliere. Este de datoria Bisericii întregi ca, "incluzând în sânul ei oameni păcătoși, deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, să practice neîncetat pocăința și înnoirea" (LG 8). În reconcilierea cotidiană se află dinamismul inimii smerite, atrase și puse în mișcare de har, ca să răspundă dragostei paterne a lui Dumnezeu, care ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,10).

A vorbi azi despre o autentică reconciliere în termenii parabolei Fiului Risipitor, înseamnă a vorbi de o schimbare continuă a modului de a gândi și de a acționa, ceea ce înseamnă, practic, reconcilierea interioară. Chemarea lui Cristos la convertire și pocăință deci la reconciliere, nu vizează numai faptele noastre externe, cum ar fi postul și mortificările, ci convertirea inimii și pocăința interioară, adică reconcilierea interioară. Prin această transpunere pe plan intern a actului reconcilierii, faptele noastre nu sunt sterile și nici mincinoase. Fiul risipitor din parabola cu același nume realizează acest act important prin expresia "venindu-și atunci în sine", adică reflectând la condiția sa în termeni reali. Este un moment de introspecție ce-l face să gândească altfel și să acționeze în consecință. Efectul nu se lasă așteptat prea mult, el se ridică și pleacă numaidecât spre casa părintească, unde îl așteaptă cu nerăbdare Tatăl său. Își face curaj și se hotărăște: "mă voi lua și mă voi duce la tatăl meu" (cf. Lc 15,18). Reconcilierea interioară înseamnă deci o reorientare radicală a întregii vieți, o întoarcere la normal, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune față de rău. Acest lucru presupune, înainte de toate, speranța în mila divină și încrederea în ajutorul harului său. Se știe că păcatul este, înainte de toate, o ofensă adusă lui Dumnezeu, destrămarea comuniunii cu El. Se știe că păcatul pune în pericol sau chiar distruge comuniunea cu Biserica și conviețuirea între frați. Cristos a voit ca Biserica sa, cea sfântă, în rugăciunea ei, în viața și acțiunea ei, să fie în întregime semnul și instrumentul iertării și al reconcilierii printre oameni. În tot decursul vieții sale publice, Isus nu s-a mulțumit numai să ierte păcatele și greșelile noastre, El a arătat și efectul acestei iertări. El ne-a dovedit prin fiul risipitor, ceea ce dorește să facă cu fiecare dintre noi; acest fiu este integrat în viața sa anterioară: "tatăl spuse servitorilor săi: «aduceți repede costumul cel bun și îmbrăcați-l; puneți-i un inel la mână și încălțăminte în picioare»" (Lc 15,22). Este specificul stilului parabolic de a exprima în imagini, ceea ce aici este expus în principii. Pe de altă parte, Isus vorbește aici din experiența sa ascunsă cu Tatăl, avem de-a face cu experiența absolut unică a Fiului acumulată de acesta în sânul Tatălui. Astfel se comportă Isus în cazul oricărui penitent care se întoarce de la calea cea greșită, care o rupe total cu trecutul. Un lucru extraordinar și cunoscut, de altfel, de noi, este faptul că Isus îi primește pe păcătoși, stând la masă cu ei, acțiune care este exprimată pe un ton emoționant și prin imagini vii și sugestive, atât iertarea din partea Tatălui ceresc, cât și reîntoarcerea în sânul poporului lui Dumnezeu (cf. Lc 19,9).

Ca și în cazul Euharistiei, ar mai fi multe, foarte multe de spus. Încerc, totuși, să mă apropii de punctul final, nu înainte de a vă prezenta o ultimă considerație. Sacramentul reconcilierii nu a avut niciodată o viață ușoară din cauza naturii sale, prin aceea că-i cere omului să acționeze absolut pe față, de a se contesta pe sine însuși, de a se dezice de ceea ce îi este drag. Se știe cât de greu și cât de apăsător este să-ți recunoști propriile greșeli. Reconcilierea se exprimă în viață și în acțiuni, în special în cele ale milei și ale carității, în încercări și suferințe. Pentru noi, ca slujitori ai altarului, se exprimă, de asemenea, prin proclamarea cuvântului, prin rugăciune, prin celebrările penitențiale și prin celelalte elemente penitențiale din cadrul celebrării euharistice.

Într-adevăr, Euharistia și reconcilierea sunt ca două aripi ale unei păsări gata să-și ia zborul. Euharistia și reconcilierea ne fac să zburăm liberi spre înălțimi, să ne dezlipim de pământ și de forța lui telurică și să locuim în sferele din înălțimi, căci acolo și numai acolo este liniște totală, acolo este Dumnezeu. Îl vom descoperi pe Dumnezeu așa cum este El în realitate, cum se descoperă celor care îl caută numai pe El, un Dumnezeu al milei și al bunătății, al speranței și al iertării, dar mai ales un Dumnezeu al dragostei (cf. 1In 4,7-21 - avem aici un adevărat imn înălțat lui Dumnezeu, care este iubire prin excelență).

Dragostea este sufletul incontestabil al celor două taine, Euharistia și reconcilierea, care au făcut obiectul studiului de față. Cred că nu există un text mai frumos închinat dragostei divine:

am înțeles că, dacă Biserica are un trup, alcătuit din diferite mădulare, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate, dragostea, nu-i lipsește; am înțeles că Biserica are o inimă și că această inimă este aprinsă de dragoste. Am înțeles că numai dragostea îi face să acționeze pe membrii Bisericii, că, dacă dragostea s-ar stinge, apostolii n-ar mai vesti Evanghelia, martirii ar refuza să-și verse sângele [...]. Am înțeles că dragostea conține toate, că dragostea este totul, că dragostea cuprinde toate timpurile și toate lucrurile [...], într-un cuvânt am înțeles că DRAGOSTEA ESTE VEȘNICĂ15.

 

Note


1 Sf. Toma din aquino, Summa theologiae, 3, 65, 3.

2 H. de Lubac, Journet, II, 672.

3 Cf. Reconciliatio et poenitentia, 5. Mai multe despre această minunată parabolă vezi Dives in Misericordia, 5-6.

4 A. Stöger, Geistliche Schriftlesung. Das Evangelium nach Lukas, Patmos 1966, 60-61.

5 Reconciliatio et poenitentia, 5.

6 Reconciliatio et poenitentia, 6.

7 Reconciliatio et poenitentia, 6.

8 CBC 1439.

9 DS 1638.

10 I. Huby, Saint Paul. Premiere épître aux Corinthiens, Paris 1946, 254-271; P. Benoît, Exégese et Théologie, I, 1961, 161-261; J. Lécuyer, Le Sacrifice de la Nouvelle Alliance, Mappus 1962; W. Goossens, Les Origines de l'Eucharistie, Beuchesne 1931, 138-141; E.B. Allo, I-re Épître aux Corinthiens, Gabalda 1935, 284-295;O. Kuss, Die Briefe an die Römer, Korinther und Galater, Pustet 1949, 168; E. Walter, Geistliche Schriftlesung. Der Erste Brief an die Korinther, Patmos 1968, 203-221; H.D. Wendland, Das Neue Testament Deutsch: Die Briefe an die Korinther, Göttingen 1968, 98-104.

11 Cf. DBS, col. 1184-1185.

12 În această taină dumnezeiască se verifică un proces cu adevărat unic, convertirea însemnând drumul de întoarcere în casa Tatălui și ospățul organizat de acesta, semn al iertării și al comuniunii.

13 Se pot aminti, printre atâtea alte fenomene sociale ale timpului nostru, care scot la iveală fețe noi ale păcatului: a) nesocotirea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între acestea cel dintâi fiind dreptul la viață și la o calitate a vieții demnă de om - fapt cu atât mai scandalos cu cât el coexistă cu o retorică nemaiîntâlnită până acum tocmai referitoare la aceste drepturi; b) pericolele și presiunile împotriva libertății indivizilor și colectivităților, inclusiv libertatea de a avea, a profesa și a practica o credință proprie, această libertate fiind chiar mai lezată și mai periclitată decât altele; c) diversele forme de discriminare: rasială, culturală, religioasă etc.; d) violența și terorismul; e ) folosirea torturii și formelor nedrepte și ilegale de constrângere și represiune; f ) acumularea armamentului convențional sau atomic, cursa înarmărilor implicând cheltuieli care ar putea servi la ușurarea mizeriei nemeritate a unor popoare slab dezvoltate din punct de vedere social și economic; g) nedreapta împărțire a resurselor lumii și a bunurilor civilizației, care își atinge culmea într-un tip de organizare socială în care discrepanța dintre condițiile de viață ale celor bogați și ale celor săraci sporește continuu. Forța oarbă a acestor dezbinări face ca lumea în care trăim să fie o lume dezagregată până în temelii. Cf. Reconciliatio et poenitentia, 2.

14 Sf. Ambroziu, Epistolae 41, 12, PL 16, 1116 B.

15 Sf. Tereza din Lisieux, Manuscrisul autobiografic, B 3v.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire