pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SACRAMENTE 

Semnele mântuirii. Liturgia creștină catolică
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 07.03.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins Lecția 16

POCĂINȚA (2)

Elemente constitutive ale sacramentului

Pocăința îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: căința, în inimă; mărturisirea, pe buze; umilința deplină sau îndestularea rodnică, în purtare.

Catehismul Roman

 

Căința

Se spune că mulți se spovedesc, dar că puțin se convertesc. O cred, fiindcă puțini se spovedesc cu căință.

Sfântul loan Vianney

În sacramentul Spovezii, primul loc îl deține căința. Nu există iertare fără căință. În mod excepțional, se primește iertarea la spovadă chiar dacă lipsesc alte elemente, de pildă, un mut care nu poate să-și mărturisească păcatele, sau, în pericol de moarte, cineva care nu are timpul necesar să o facă; sau cineva moare înainte de a-și împlini pocăința dată. Dar este cu desăvârșire exclus ca cineva să fie iertat fără căință.

Chemarea lui Isus la convertire și la pocăință nu are în vedere în primul rând faptele exterioare: sacul și cenușa, postul și mortificările, ci convertirea inimii, căința interioară. Ele exprimă căința interioară, dar fără căința interioară sunt sterile. Este ipocrizie. Convertirea autentică înseamnă o ruptură cu păcatul, o reorientare radicală a vieții, o întoarcere din toată inima la Dumnezeu. Convertirea este însoțită totdeauna de aversiune față de rău, de o repulsie față de faptele rele săvârșite, de o durere a inimii și o tristețe mântuitoare pe care Părinții Bisericii le numesc animi cruciatus (durerea sufletului) și compunctio cordis (străpungerea inimii). Conciliul Tridentin numește căința "o durere a sufletului și o detestare a păcatului săvârșit, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor".

Această durere a inimii pentru păcate - căința - nu este un act al afectivității, un sentiment, ci un act al voinței și al judecății. Dacă este și sentimentul, este bine, dar nu este necesar. Sentimentele nu se comandă, de aceea este greșit a amâna căința de păcate până când se naște sentimentul inimii. Căința se numește desăvârșită ("contritio") atunci când izvorăște din iubire față de Dumnezeu: fiindcă l-am ofensat pe Dumnezeu, am disprețuit iubirea lui, bunătatea lui etc. Căința se numește nedesăvârșită ("attritio") atunci când izvorăște din motive inferioare: urâțenia păcatului, propria degradare și umilire la care duce păcatul, teama de osânda veșnică și de celelalte pedepse care derivă din păcat etc. Este o căință care se naște mai mult din frică decât din iubire.

Dumnezeu iartă păcatele în momentul în care omul trezește în inima sa căință desăvârșită. Dar căința desăvârșită cuprinde deja în ea hotărârea de a face cât mai curând posibil spovadă sacramentală. De aceea, în afară de cazuri excepționale, nu putem primi Euharistia numai cu căința desăvârșită, înainte de a face dovada sacramentală. Dacă cineva a trezit în inima sa căință desăvârșită și moare înainte de a fi apucat să se spovedească, moare iertat. Căința nedesăvârșită nu obține prin ea însăși iertarea păcatelor grave, dar, prin zguduirea pe care o produce în conștiință, îl dispune pe păcătos să primească iertarea prin dezlegarea sacramentală primită la spovadă.

Deși căința desăvârșită poate uneori... să-l împace pe om cu Dumnezeu mai înainte de a fi primit efectiv sacramentul spovezii, această împăcare nu poate fi atribuită căinței desăvârșite dacă nu este închisă în ea hotărârea de a primi sacramentul... Deși căința nedesăvârșită fără sacramentul spovezii în sine nu este capabilă să-l conducă pe păcătos la redobândirea harului, totuși îl face capabil să primească harul prin primirea sacramentului.

Conciliul Tridentin

Pentru a aduce iertarea, căința trebuie să aibă următoarele însușiri:

Să se extindă la toate păcatele, cel puțin la toate păcatele de moarte săvârșite.

Căința trebuie să fie supremă, adică trebuie să fie o durere a inimii mai mare decât oricare altă durere, decât pentru oricare alt rău ce ni se poate întâmpla, știind că nu există nici un alt rău mai mare pe lume decât comiterea unui păcat grav. Durerea trebuie să fie mai mare chiar decât durerea provocată de moartea unei persoane dragi. Reamintim că nu este necesar, și nici posibil întotdeauna, ca această durere supremă a inimii pentru păcate să se realizeze și pe plan sentimental. Nici nu este posibil să dispară întotdeauna atracția sensibilă față de păcat. De exemplu, un bețiv, deși are durere supremă pentru păcate și hotărârea puternică de a nu mai păcătui, este posibil să rămână în continuare cu atracția sensibilă spre băutură.

Căința trebuie să fie supranaturală. Durerea pentru păcate, fie că este vorba de căință desăvârșită, fie că este vorba de căință nedesăvârșită, este lucrarea harului lui Dumnezeu. Regretul, durerea, remușcarea provocată de păcat este și un fapt natural. Este normal ca omul conștient de răul făcut să simtă în inima sa dezgust, neliniște, remușcare. Remușcarea poate fi atât de puternică încât uneori face insuportabilă viața, duce la deprimare, la dezechilibru psihic, la disperare. Spre a se elibera, vinovatul se denunță singur organelor de justiție, nu se sinucide, cum a făcut Iuda. Dar o asemenea căință, durere a inimii rămasă la nivel natural, nu ajută la nimic, cum nu i-a folosit la nimic lui Iuda căința sa, ci dimpotrivă: "Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat arhiereilor și bătrânilor și a zis: «Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat». «Ce ne pasă nouă?» - i-au răspuns ei. «Treaba ta». Iuda a aruncat arginții în Templu și s-a dus de s-a spânzurat" (Mt 27, 3-5).

Chiar dacă durerea m-ar face să vărs o mare de lacrimi, încă nu aș fi vrednic să fiu mângâiat de tine.

Imitarea lui Cristos

De ar fi căința noastră atât de mare încât lacrimile și durerea ne-ar umfla ochii și ne-ar rupe inima de regret, toate acestea nu ar valora nimic pentru viața veșnică fără iubirea sfântă de Dumnezeu.

Sfântul Francisc de Sales

Iubirea sfântă de Dumnezeu, din care izvorăște căința supranaturală, este întotdeauna rodul harului lui Dumnezeu. Căința, remușcarea, durerea inimii, cât timp rămân pe plan pur natural, pot fi chiar semn de orgoliu și de egoism: umilire, iritare, furie pentru faptul de a fi căzut, pentru a nu fi fost în stare de a învinge etc.

Cu forțele sale naturale, cu căința, regretul, lacrimile sau chiar cu sângele său, omul nu mai poate face nimic împotriva păcatului pe care l-a comis: nu-l mai poate repara, nu-l mai poate ispăși. Salvarea și iertarea noastră constă în faptul că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a ispășit pentru noi: "El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi" (1 In 2,2). Așa cum picătura de apă turnată în vinul din potir la Sfânta Liturghie devine, la Prefacere, Sângele Domnului, tot astfel durerea, lacrimile noastre vărsate pentru păcate sub impulsul harului divin, capătă o valoare infinită fiindcă se prefac în durerile, lacrimile și sângele lui Cristos vărsat pentru iertarea noastră.

Remușcarea, căința, atâta timp cât rămâne la nivel natural, este suferință inutilă care poate duce, ca în cazul lui Iuda, la autodistrugere. Ea este însă foarte prețioasă când, de la ea, cu ajutorul harului, ne înălțăm la căința supranaturală. Ca în cazul fiului risipitor. Convertirea acestuia a pornit de la considerente naturale, temporale: "Câți argați ai tatălui meu mănâncă pâine pe săturate, iar eu mor aici de foame" (Lc 15, 17). De la această căință interesată, imperfectă, se ridică la căința perfectă, izvorâtă din iubire: "Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta" (Lc 15, 21).

Nu este de ajuns să-ți mărturisești păcatul pentru a fi iertat!

Ducând înapoi arhiereilor și bătrânilor cei treizeci de arginți, luda și-a mărturisit păcatul: «Am păcătuit, a zis el, vânzând sânge nevinovat» (Mt 27, 34).

Dar el s-a închis în vinovăția sa. Nu a voit să-și aducă aminte ceea ce văzuse de-a lungul lunilor și anilor: atitudinea lui Isus față de toți păcătoșii. Nu a voit să-și amintească privirea cu care Isus îl învăluise în Grădina Măslinilor, când i-a șoptit la ureche: «Prietene!»

După ce l-a trădat pe Isus, și-a trădat vocația de ucenic. Căci orice ucenic al lui Isus este chemat să vestească îndurarea lui Dumnezeu începând cu propria sa experiență de "trădător!" Ce minunat apostol al îndurării ar fi putut să fie Iuda! Un alt Petru! Și lui ar fi fost gata Isus să-i spună: «Iuda, mă iubești tu pe mine? întărește-i pe frații tăi!» (In 21,17; Lc 22,32).

P. Descouvemont, Ghidul dificultăților credinței creștine

O Doamne, dacă Tu ne rabzi, noi nu ne descurajăm; dacă ne pedepsești, nu suportăm... dacă îți întinzi mâna și ne ameninți, promitem să facem binele; abia o retragi, și nu facem ce am promis... dacă ne lovești, strigăm să ne cruți; dacă ne cruți, din nou te provocăm să ne lovești... O Doamne, iată vinovatul care se acuză în fața ta.

Sfântul Augustin

 

Hotărârea de a nu mai păcătui

Căința pentru păcate și hotărârea de a nu mai păcătui nu sunt același lucru, dar nu pot exista una fără cealaltă; sunt două fețe ale aceleiași realități: una privește spre trecut, cealaltă spre viitor. Căința care nu include dorința și voința de a nu mai păcătui nu este căință, ci minciună. Propunerea de a nu mai păcătui poate fi sinceră, chiar dacă rămâne teama sau prevederea unei noi căderi.

În hotărârea de a nu mai păcătui intră hotărârea de a lua toate măsurile de precauție ca această hotărâre să fie respectată: este inclusă în ea hotărârea de a evita toate ocaziile și pericolele care duc la păcat și de a ne ruga lui Dumnezeu să ne întărească voința.

 

Mărturisirea

Mărturisirea păcatelor (spovada) prezintă mari avantaje chiar din punct de vedere pur uman, psihologic: este o eliberare și o ușurare a conștiinței de o povară apăsătoare. Chiar și Iuda a simțit nevoia de a se destăinui: "Am păcătuit, vânzând sânge nevinovat". Dar mărturisirea păcatelor în sacramentul Pocăinței nu provine din considerente psihologice, ci fiindcă așa a orânduit Isus Cristos. Conciliul Tridentin ne învață: "Potrivit orânduirii divine, pentru a dobândi iertarea păcatelor, la spovada, penitenții trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conștienți, după un examen de conștiință serios, chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse și chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului, căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul și sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârșite în văzul tuturor."

Există o penitență teatrală, care amăgește și amuză copiii, dar nu și oamenii cu judecată. La teatru vezi un actor care se preface că este rănit grav de tot. Cade pe scenă ca și mort și rămâne acolo întins fără să se miște. Copiii spun: «A murit! S-a terminat cu el!» Voi o știți bine, se preface. După ce se cunoaște că nu a murit? După faptul că a doua zi îl vezi umblând pe străzi, mai sănătos și mai sprinten ca niciodată. Iată un om care se preface că se pocăiește, pătruns de durere până în adâncul inimii, pentru că face în exterior ceea ce fac penitenții adevărați: vine la biserică, îngenunchează în fața preotului, își mărturisește păcatele, își bate pieptul. Naivii spun: «A murit pentru păcat, s-a convertit!» Dar îngerii spun: «Nu este decât o minciună, o înșelătorie atât de fină, încât nu îi înșeală doar pe alții, dar se înșeală și pe el însuși». După ce se cunoaște? îndată după aceea înjură, e arogant, bârfitor, lipsit de pietate, desfrânat ca mai înainte. La ce bun să mergem la spovadă dacă nu obținem scopul pentru care a fost orânduită Spovadă, adică iertarea păcatelor?

Sfântul Ioan Gură de Aur

Așadar, trebuie mărturisite toate păcatele grave, cu numărul lor măcar aproximativ, cu împrejurările din care să rezulte gravitatea păcatului (de exemplu, valoarea sumei furate) sau care fac ca păcatul să ia o nouă dimensiune sau o nouă gravitate (de exemplu, un scandal în sine mic, dar care devine mare datorită calității persoanei care îl dă).

Mărturisirea păcatelor mici nu este obligatorie, dar este recomandată cu tărie de Biserică, pentru următoarele motive: ne ajută să ne educăm conștiința, să luptăm împotriva înclinațiilor rele, să fim vindecați de Cristos, să progresăm în viața spirituală.

Când creștinii se străduiesc să-și mărturisească toate păcatele de care își aduc aminte, ei le pun, fără îndoială, în fața îndurării divine, spre a fi iertate. Cei care procedează altfel și care ascund cu bună știință unele păcate, nu pun în fața bunătății divine nimic din ceea ce ar putea ierta prin mijlocirea preotului. Căci dacă bolnavul se rușinează să-și arate medicului rana, medicina nu îngrijește ceea ce nu cunoaște.

Sfântul Ieronim

Mărturisirea păcatelor nu este o simplă povestire a unor fapte oarecare, ci trebuie să fie expresia umilă a căinței; deci nu relatăm, ci ne acuzăm.

Cel care își mărturisește păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu îți acuza păcatele; dacă ți le acuzi și tu însuți, te unești cu Dumnezeu. Omul și păcătosul sunt, ca să spunem așa, două realități: omul este lucrarea lui Dumnezeu; păcătosul este lucrarea ta, omule. Nimicește ceea ce ai făcut tu, pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El... Când începi să urăști ceea ce ai făcut, atunci încep faptele tale bune, fiindcă îți acuzi faptele rele. Înfăptuiești adevărul și vii la lumină.

Sfântul Augustin

Sacramentul spovezii este un tribunal al iertării: mărturisirea păcatelor este necesară pentru ca duhovnicul să poată face judecata și să prescrie pocăința corespunzătoare. De aceea, mărturisirea a fost un element care nu a lipsit niciodată din celebrarea spovezii. Chiar și în perioada când penitența era publică, ea se făcea în secret, în fața episcopului sau a preotului. Prima spovadă se face când copilul a ajuns la vârsta priceperii și, conform poruncii Bisericii, "orice credincios ajuns la vârsta priceperii este dator să-și mărturisească cel puțin o dată pe an păcatele grave de care este conștient".

Teama de a fi divulgat nu trebuie să fie o piedică în mărturisirea sinceră și integrală a păcatelor. Duhovnicul este obligat să respecte secretul spovezii, chiar dacă este amenințat cu moartea. Puterea de a ierta păcatele nu este condiționată de calitățile sau sfințenia vieții preotului. Numai anumite secte, cum erau montaniștii, atribuiau puterea de a dezlega de păcate nu preoților, ci unor laici plini de Duh Sfânt: carismaticii sau pneumaticii. Este adevărat că unii creștini, în decursul istoriei, au preferat să se mărturisească nu preoților, ci unor laici cu mare faimă de sfințenie, cum erau mărturisitorii credinței sau apărătorii icoanelor din Orient (sec. VIII), dar aceste mărturisiri nu aveau valoare sacramentală. Puterea pe care o are preotul de a ierta păcatele nu se bazează pe meritele proprii, ci vine de la Cristos.

Anumite păcate deosebit de grave sunt prevăzute cu excomunicarea. Potrivit dreptului bisericesc, de aceste păcate poate dezlega Papa, Episcopul locului, sau anumiți preoți autorizați de el. În caz de pericol de moarte orice preot poate dezlega de orice păcat, și de orice excomunicare. Pentru a mărturisi corect păcatele, este necesară o serioasă examinare a conștiinței. Această examinare nu trebuie să se transforme în tortură și obsesie: ea trebuie să aducă în suflet pace, nu neliniște.

 

Pocăința sau îndestularea

Multe păcate provoacă suferințe și pagube aproapelui. Pentru a fi iertați, trebuie să facem tot ce ne stă în puteri pentru a restitui lucrurile furate, pentru a repara daunele cauzate, pentru a restabili reputația lezată prin cuvinte, prin calomnii, pentru a îndrepta scandalul dat. Păcatul nu îi rănește numai pe alții, ci, în primul rând, îl rănește pe cel care îl săvârșește. Dezlegarea înlătură păcatul de moarte și pedeapsa veșnică, dar nu înlătură dezordinile pe care păcatul le-a provocat și nici toate pedepsele temporale.

Ridicat din păcat, păcătosul trebuie să-și dobândească pe deplin sănătatea sufletească, are nevoie de convalescentă. Pocăința are tocmai aceste lucruri în vedere: ispășirea, fortificarea sufletească pentru a putea evita noi căderi. Deși Cristos a adus suficientă ispășire lui Dumnezeu pentru păcatele lumii, el cere de la noi contribuția noastră de ispășire ca o expresie a căinței pentru păcate.

Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înșine, nu suntem în stare de nimic, «putem totul prin cel care ne întărește» (FU 4, 13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată «lauda noastră» este în Cristos [...] întru care aducem îndestulare, «aducând roade vrednice de pocăință» (Lc 3, 8), care din El își sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui și datorită lui sunt primite de Tatăl.

Conciliul Tridentin

Pocăința pe care duhovnicul o impune, ținând cont de situația personală a penitentului, precum și de natura, gravitatea și numărul păcatelor comise, poate consta în rugăciune, pomană, fapte de milostenie, slujirea aproapelui, renunțări de bunăvoie, jertfe, și mai ales acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat.

O formă specială de pocăință, legată de spovadă, sunt indulgențele.

Indulgența înseamnă iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ștearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufletește o obține în condiții determinate prin acțiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte și aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos și de sfinți...

Indulgența este parțială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului.

Paul al Vl-lea, Indulgentiarum doctrina

De acest tezaur în care intră meritele lui Cristos, ale Sfintei Fecioare Maria și ale sfinților, noi putem beneficia datorită comuniunii care există între toți membrii Bisericii din cer, de pe pământ și din purgator.

 

Dezlegarea

Formula cu care preotul dă dezlegarea este următoarea: Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea și învierea Fiului său și a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea încredințată Bisericii, să-ți dăruiască iertare și pace. Iar eu te dezleg de păcatele tale în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Penitentul răspunde: Amin.

Liturgia bizantină cunoaște mai multe forme de dezlegare foarte frumoase, sub formă de cerere: Dumnezeu, care prin prorocul Natan l-a iertat pe David când și-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameș și pe fiul risipitor, același Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viața aceasta și în cea viitoare și fără osândă să te aducă înaintea înfricoșatei sale judecăți, El care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin.

 

Celebrarea sacramentului Pocăinței

Pocăința, ca toate sacramentele, este o acțiune liturgică. În mod obișnuit ea se desfășoară astfel:

  • Salutul
  • Binecuvântarea dată de preot penitentului
  • Citirea Cuvântului lui Dumnezeu: un scurt text biblic citit sau spus pe de rost de preot sau de penitent
  • Mărturisirea, prin care păcatele sunt descoperite preotului
  • Impunerea și acceptarea pocăinței
  • Exprimarea căinței de către penitent (actul de căință)
  • Dezlegarea dată de preot
  • Lauda și aducerea de mulțumire. Preotul spune: Lăudați pe Domnul pentru că este bun. Penitentul răspunde: În veci ține îndurarea lui.
  • Trimiterea penitentului: Domnul ți-a iertat păcatele. Mergi în pace.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire