pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Cuvinte de viață veșnică.
Sfânta Scriptură în familia creștină
pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Inapoi la cuprins Nr. 99, 28.09.2005
Mărturia apostolilor la Ierusalim (cf. Fap 2,1-6,7) (IV)
Viața concretă a Bisericii creștine primare (cf. Fap 4,36-6,7)

Sfântul Luca își continuă prezentarea scrieri sale cu viața concretă a Bisericii creștine din Ierusalim, viață ce cuprinde atât părți pozitive (mărturia plină de curaj a apostolilor în fața autorităților religioase iudaice, generozitatea fraților în împărțirea bunurilor spirituale și materiale), cât și momente de slăbiciune (episodul cu Anania și Safira, neînțelegerile ivite la mesele comune etc.). Cu toate acestea, autorul sacru dorește să le prezinte, deoarece ele sunt modul autentic de a identifica, în noua comunitate în formare, tot ceea ce este adevărat și bun și modul prin care ea trebuie să devină martorul credincios și păstrătoarea tezaurului primit de la Dumnezeu: pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și transmiterea veștii mântuirii omenirii, adică transmiterea kerygmei.

Sfârșitul celui de al patrulea capitol, cel de al cincilea și începutul celui de al șaselea cuprind mai multe pericope scripturistice ce surprind diferite ipostaze și evenimente din Biserica primară: cele două exemple ale comunității - generozitatea lui Iosif, numit și Barnaba și înșelăciunea lui Anania și Safira - (cf. Fap 4,36-5,11), minuni săvârșite de apostoli (cf. Fap 5,12-16), arestarea și eliberarea apostolilor (cf. Fap 5,17-42), alegerea celor șapte diaconi (cf. Fap 6,1-7).

Drept confirmare a cadrului ideal relatat cu puțin înainte (cf. Fap 4,32-35) cu privire la împărțirea bunurilor materiale în prima comunitate din Ierusalim, sfântul Luca relatează gestul exemplar al lui Barnaba, care se opune ipocriziei celor doi soți, Anania și Safira (cf. Fap 4,36-5,11). Barnaba era o personalitate de marcă a comunității din Antiohia și animatorul primei misiuni la păgâni (cf. Fap 11,25-26; 13,1-3). Sfântul Luca ni-l prezintă sub numele său iudaic, Iosif, dar el este numit de către apostol Barnaba care înseamnă "omul exortării". Cu toată probabilitatea el putea fi unul dintre acei iudei pioși care și-au stabilit locuința la Ierusalim în așteptarea venirii timpurilor mesianice. Entuziasmul său la adeziunea noii comunități de discipoli ai lui Isus Cristos se concretizează în decizia de a vinde proprietatea sa și de a dona banii obținuți din vânzare la dispoziția celor săraci. Amintirea acestui gest, legat de numele acestui discipol de prim plan, s-a păstrat pentru comunitate ca un exemplu de fraternitate creștină care se realizează și prin împărțirea bunurilor materiale. Acestui fapt i se opune comportamentul soților Anania și Safira care devin protagoniștii începutului celui de al cincilea capitol al cărții Faptele Apostolilor: acest episod demonstrează o primă latură obscură a vieții comunitare creștine. Povestirea are nuanțe dramatice, deoarece în aceste rânduri se găsește comportamentul oamenilor care nu doresc să ducă până la capăt preceptele vieții creștine și încearcă să-l înșele pe Dumnezeu și să-i înșele pe oameni. Dincolo de faptul în sine, motivul teologic al pericopei este foarte bine scos în evidență de către cuvintele sfântului Petru: în păcatul celor doi creștini nu se găsește numai un pic de vanitate sau o minciună, ci un afront și un atentat împotriva sfințeniei și integrității creștine care își găsește rădăcinile în Duhul Sfânt. De aceea, creștinii au văzut în judecata și în sfârșitul celor doi soți faptul că nu poți fi duplicitar în fața lui Dumnezeu.

Minunile înfăptuite de apostoli, precum și creșterea comunității creștine, fac obiectul celei de a doua pericope scripturistice din acest fragment (cf. Fap 5,12-16). De fapt, sfântul Luca dorește să prezinte nu atât niște fapte extraordinare, așa cum sunt vindecările, ci le recitește în cheie teologică: umbra care-i acoperă pe oamenii bolnavi și care ulterior sunt vindecați reprezintă puterea mântuitoare, prezența lui Dumnezeu care protejează și eliberează poporul său de orice durere. În linii mari ne putem spune că atitudinea apostolilor are în sine și se identifică, în sens teologic, cu proiectul și stilul lui Dumnezeu care, prin Fiul său, vindeca și mântuia omul.

Această lungă pericopă scripturistică ne vorbește, prin cuvinte și printr-o structură bine formulate, despre arestarea și eliberarea apostolilor (cf. Fap 5,17-42). Materialul narativ ne oferă trei momente principale în care se desfășoară acțiunea: arestarea și eliberarea miraculoasă a apostolilor din partea îngerului Domnului, a doua arestare și interogatoriul apostolilor în fața Sinedriului, intervenția lui Gamaliel și eliberarea apostolilor. Așadar, întreaga acțiune urmează o pantă dramatică și este dezvoltată cu un anumit gust pentru situațiile neașteptate și surprinzătoare. Din relatarea faptelor înțelegem că apostolii învață despre Isus Cristos mort și înviat, iar în acest context, Sinedriul îi interoghează și le interzice acest lucru. Însă ceea ce îi contrariază este faptul că apostolii, după ce au fost închiși și eliberați în mod miraculos, reiau activitatea lor de predicare. Dacă privim cu atenție, ne putem da seama de noutatea mesajului mântuitor și de schimbarea autorității religioase din două fapte inedite: închisoarea este goală, cu toate că a fost păzită cu scrupulozitate și că imputații în loc să se ascundă pentru a nu fi prinși a doua oară, învață poporul în templu! Prin această incompetență, autoritatea supremă iudaică se prezintă ca o instituție destabilizată și incapabilă să gestioneze noua situație concretă; de fapt, este vorba despre revelarea în istorie a noii libertăți de acțiune a apostolilor, libertate oferită de Isus Cristos cel înviat. Adevăratul centru al pericopei este conflictul dintre apostoli și Sinedriul legat de numele pe care aceștia îi propovăduiesc: Isus. Drept răspuns, sfântul Petru le transmite kerygma, adică le anunță moartea și învierea lui Isus Cristos. Intervenția lui Gamaliel, maestru înțelept și echilibrat, exprimă în termeni expliciți semnificația profundă și teologică a Bisericii creștine. În temeiul principiului toleranței religioase, Gamaliel amintește Sinedriului că ceea ce este de la om se va destrăma, dar ceea ce este de la Dumnezeu va dăinui. Datorită acestei intervenții apostolii sunt eliberați și pot să-și continue misiunea de evanghelizare în Ierusalim. Însă nu pentru mult timp...

Începutul celui de al șaselea capitol reprezintă o întorsătură importantă în dezvoltarea istorică a primei comunități creștine: alegerea celor șapte diaconi (cf. Fap 6,1-7). În această pericopă pentru prima dată, cei care au aderat la comunitatea creștină sunt numiți de către sfântul Luca "discipoli", pentru prima dată este menționat atât un grup de iudeo-creștini de limbă și cultură greacă, cât și un grup de origine palestiniană care folosea drept limbă maternă limba aramaică. Pentru a dezamorsa conflictul apărut între aceste două tendințe ale comunității, apostolii propun numirea unor diaconi, adică, anumiți frați care să-i ajute în activitatea zilnică și la slujire. Întreaga desfășurare a pericopei ne explică faptul că mărirea comunității creștine și noua situație din interiorul comunității din Ierusalim au condus la intervenția celor doisprezece apostoli și la convocarea adunării credincioșilor pentru rezolvarea tensiunilor apărute. Drept urmare, s-a decis alegerea celor șapte diaconi, oameni plini de duhul lui Dumnezeu și de înțelepciune divină, cărora li se prezintă numele și obligațiile zilnice. Toate acestea sunt pentru creșterea întregii comunități și spre pacea necesară dezvoltării sale.

Cu siguranță că pentru familia creștină am putea descoperi multe și interesante piste de reflecție din pericopele mai sus amintite; totuși, este necesar să amintim faptul că acolo unde este adevăr, sinceritate, respect și dialog toate eventualele situații problematice care pot apărea se rezolvă în spirit strict creștin. Desigur că nu de puține ori găsim anumite persoane care să întindă curse membrilor familiei, să-i ducă în eroare și în confuzie, însă dacă există dialog, dacă se recunoaște greșeala, se poate înainta și se poate revizui întreaga situație concretă. Nu trebuie să ne ascundem în spatele unor cuvinte frumoase și de multe ori înșelătoare, ci, cu mult curaj, trebuie să depășim condiția noastră umană precară spre a ne îndrepta spre frumusețile vieții trăite în unire cu Dumnezeu.

 

Familiaris consortium, 81:

"b. Unirile libere. Este vorba de uniri fără nici o legătură instituțională recunoscută public, nici civilă, nici religioasă. Acest fenomen, destul de frecvent, nu poate să nu atragă atenția păstorilor sufletești, pentru că la baza lui sunt elemente foarte diferite între ele și, lucrând cu grijă, s-ar putea limita numărul și consecințele.

Unii procedează astfel pentru că sunt constrânși la aceasta de situații economice, culturale și religioase grele, încât dacă s-ar căsători ar fi expuși la daune, la pierderea unor avantaje economice, la discriminare și altele. Alții, invers, manifestă dispreț, contestare față de căsătorie ori chiar față de societate, de familie, de ordinea socio-politică și caută numai plăcerea trupească. Alții, în sfârșit, sunt împinși de ignoranță și sărăcie extremă, uneori condiționate de situații de adevărată nedreptate, sau chiar din lipsă de maturitate psihologică, care îi face nesiguri și temători de a încheia un legământ stabil și definitiv. Sunt unele locuri unde obiceiurile tradiționale admit căsătoria abia după o perioadă de locuire împreună și după nașterea primului copil.

Oricare din aceste elemente pune în biserică probleme arzătoare de pastorație, din cauza urmărilor grave care decurg din ele, din punct de vedere religios și moral, cum ar fi: pierderea simțului religios al căsătoriei, în lumina legământului lui Dumnezeu cu poporul său, lipsa harului sacramental; scandalul public; precum și primejdiile sociale, cum ar fi distrugerea conceptului de familie, slăbirea simțului de fidelitate psihologică în sufletele copiilor și întărirea egoismului.

Păstorii sufletești și comunitatea eclezială se vor îngriji să cunoască aceste situații și cauzele lor de la caz la caz. Se vor apropia de ei cu discreție și respect, străduindu-se cu răbdare să-i lumineze și să-i corijeze cu dragoste, arătându-le dovada mărturiei de viață creștină care ar putea să-i pună pe drumul cel drept pentru regularizarea situației lor. Mai ales se va face muncă de prevenire, cultivând sensul de fidelitate în toată acțiunea de educație morală și religioasă a tinerilor, învățându-i despre condițiile și structurile care favorizează această fidelitate, fără de care nu există libertate adevărată, ajutându-i să se maturizeze spiritual și să înțeleagă bogata realitate umană și supranaturală a căsătoriei - sacrament.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să insiste pe lângă factorii de autoritate publică, pentru ca, împotrivindu-se la aceste tendințe de destrămare a societății și dăunătoare pentru demnitatea, siguranța și bunăstarea cetățenilor, să nu se subestimeze ori să se micșoreze valențele instituției căsătoriei și familiei. Și fiindcă, în multe regiuni, din cauza structurilor social-economice nedrepte ori inadecvate, tinerii nu sunt apți pentru a se căsători, societatea și autoritățile publice să favorizeze căsătoria legitimă printr-o serie de intervenții sociale și politice, garantându-le salariul familiei, creând posibilități adecvate de muncă și de viață" (FC 81).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire