pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Isaia, vestitorul nașterii și suferinței lui Mesia

Numele ebraic Jeșa'jah, latinizat în Isaias, înseamnă "Jah(ve) este mântuire/ ajutor/ răscumpărare". Aceeași semnificație are numele Jehoșua (Iosue), a cărei formă restrânsă în perioada post-exilică a devenit Jeșua - Jesus.

Isaia, a cărui profeție se încadrează între 740 și 700 î.C., este fără îndoială figura cea mai importantă dintre toți profeții.

Profilul istoric al profetului

Potrivit antetului cărții, Isaia era fiul lui Amoz (a nu se confunda cu profetul Amos). In activitatea lui, Ierusalimul ocupă un rol atât de relevant încât se poate considera pe bună dreptate că era născut și crescut în capitală. Profeții lui Israel se interesau nu numai de cult și de chestiuni sociale, dar și de politică. Mai mult, în Isaia politica este în centrul predicării lui. Isaia era ocrotit de originea și poziția sa socială, ba chiar e posibil să fi fost înrudit cu dinastia regală, cum sugerează Talmudul babilonian unde se spune că el ar fi fost fratele regelui Amasia (796-767).

Un nobil, lasă aristocrația pentru profeție

Date fiind raporturile de tensiune și refuz față de profeții cultuali, este foarte greu ca Isaia să fi fost unul dintre ei, cu atât mai puțin cu cât el nu se definește pe sine niciodată ca profet (ebr. nabi). Numai în adaosul istoric al capitolelor 36-39 i se atribuie acest titlu, care într-o perioadă tardivă nu mai era legat de o activitate profesională.

Isaia avea ca soție o "profetesă" (8,3) care i-a dat doi fii cărora le-a dat nume simbolice: Șear-Iașub ("un rest se întoarce" - 7,3) și Maher-șalal-haș-baz ("prădare rapidă-pradă în grabă" - 8,3). Ei trebuiau să fie un semn și o avertizare pentru Israel.

Vocația profetică a lui Isaia datează din 739 î.C., anul morții regelui Ozia. Într-o viziune, Isaia trăiește experiența impresionantă a maiestății și puterii lui Dumnezeu, care i se prezintă ca un împărat așezat pe un tron înalt, aclamat de serafimi prin cântarea: "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oștirilor. De mărirea lui, pământul este plin!" (6,3). Acest strigăt, care se aude până la noi în cântarea liturgică de la Sanctus, a insuflat în Isaia conștiința sfințeniei lui Dumnezeu - "sfântă" este Divinitatea prin excelență - într-un mod atât de adânc încât el, pentru a-l indica pe Iahve, a inventat expresia "Sfântul lui Israel". Dar această sfințenie l-a făcut să simtă în mod dureros păcătoșenia lui și a poporului. După ce a fost purificat de vinovăție, Isaia declară cu entuziasm propria disponibilitate la misiunea ce i se va încredința. Încă de la început, de altfel, i se spune că poporul nu îi va da ascultare, o experiență amară pusă emblematic la începutul cărții, ca un epilog antedatat al lungii sale predicări (1,2-4).

Fazele istorice

Pe baza evenimentelor politice la care se face trimitere în continuu și care nu rareori au fost obiectul intervențiilor sale directe, activitatea profetului se împarte în patru perioade.

Prima perioadă merge de la vocația lui până la izbucnirea războiului siro-fenician, de la 739 la 734. Această primă predicare se află mai ales în capitolele 2-5. În acești ani, în care Iotam domnea în Iuda, Isaia a exercitat mai ales o critică de natură socială, condamnând luxul (3,16-24) și îmbuibarea (5,11-13.22), angajându-se în favoarea săracilor și a celor neajutorați, mai ales a văduvelor și a orfanilor (3,14; 5,8).

A doua perioadă, despre care vorbește "Memorialul lui Isaia" (6,1-9,6) este din timpul războiului siro-efraimitic, în jurul anului 733. Aici avem textul mesianic cel mai renumit. Despre ce era vorba? Politica expansionistă a imperiului neoasirian (care a durat între 935-612) amenința, printre alții, atât Israelul cât și Iuda. În această situație, în 733 o serie de mici state siro-palestiniene strâng o alianță pentru a scutura jugul regelui asirian Tiglat Pileser al III-lea (745-727). Liga statelor și-a ales drept șef pe regele Rezin al Damascului (Siria) și pe regele Pekach al Israelului (740-731) care în Isaia este numit Efraim, pe baza tribului din ținutul de sud, menționat ca parte pentru un întreg. Cei doi regi încearcă să-l atragă de partea lor și pe Ahaz, regele lui Iuda (734-728), care însă refuză să participe la coaliția anti-asiriană, provocând în acest fel războiul siro-efraimit. Rezin și Pekach pornesc împotriva lui Iuda (cf 2 Cr 28,5-8) și amenință Ierusalimul (cf 2 Rg 16,5). Intenția lor era aceea de a-l depune pe Ahaz pentru a-l înlocui cu un rege arameu. În acest cotext, Isaia se prezintă la regele Ahaz și îl îndeamnă să păstreze calmul, să nu se teamă de acești "tăciuni încinși", cum îi numește cu dispreț, pentru că planurile lor nu vor avea succes. "Dacă nu veți crede, nu veți avea stabilitate", declară profetul înaintea regelui, voind să-i spună prin aceasta că stabilitatea dinastiei lui depinde de credința în Iahve.

Dar pentru că Ahaz se îndoiește și cu pietate prefăcută vrea să ceară un semn de la Dumnezeu, care totuși îi este acordat, Isaia nu-l mai consideră un adevărat adorator al lui Iahve. Din cauza necredinței lui, Isaia îi anunță un mesaj de amenințare: "Pentru aceasta, Domnul însuși vă va da un semn: Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu, pe care îl va numi Emanuel, Dumnezeu cu noi" (7,14). La cine se referă Isaia vorbind despre o fecioară și un copil, nu se știe cu certitudine. Iudeii din timpul lui Isaia au văzut în fecioară mireasa încă foarte tânără a regelui Ahaz, de circa 20 de ani, iar în Emanuel pe fiul ei, succesorul lui Ahaz, Ezechia. Teoriile și interpretările acestui oracol al lui Isaia sunt atât de numeroase încât se impune următoarea concluzie: Isaia însuși nu era la curent cu semnificația concretă a acestui semn, astfel încât nici fecioara și copilul nu erau personaje istorice concrete, ci doar figuri simbolice. Pentru comunitățile creștine din primii ani, enigmaticul Emanuel (Dumnezeu cu noi) nu putea fi decât Isus Cristos (Mt 1,22), pentru că în niciun alt om Dumnezeu nu s-a făcut atât de aproape de noi. În plus, în Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, pe baza căreia Noul Testament citează Vechiul Testament, mama copilului este numită "parthenos", "fecioară" cu toate că termenul ebraic "almah" poate însemna și "femeie tânără"; drept care s-a văzut în aceasta o referință negreșită la Sfânta Fecioara Maria. Cu această reinterpretare mesianică, Noul Testament a dat un sens iluminant și definitiv acestui oracol misterios al profetului.

Dar Ahaz, încrezându-se în propria inteligență politică în loc de Iahve, trimite lui Tiglat Pileser al III-lea un dar ca semn de omagiu și îi cere ajutor împotriva lui Rezin și Pekach. Tiglat Pileser pornește împotriva Damascului, cucerește cetatea și îl justițiază pe Rezin. În semn de recunoștință, Ahaz ridică în templul din Ierusalim, în locul altarului lui Iahve, un altar păgân după modelul altarului din Damasc, dedicat divinității asiriene principale, Assur. Isaia, așadar, îl avertizase pe Ahaz nu din motiv pur politice, dar pentru că era preocupat de salvgardarea credinței adevărate.

Cum a prevăzut și s-a temut, prin această capitulare în fața asirienilor, cultul de stat asirian a intrat în Ierusalim, un scandal la care s-a ajuns numai din cauză că nu a voit să dea ascultare la cuvintele profetului. Succesiv, Isaia, cuprins de amărăciune pentru acest scandal comis în templul sfânt al Ierusalimului, se retrage și se angajează să inspire mesajul său ucenicilor lui, cu alte cuvinte, să comunice acestora, probabil în formă scrisă, învățătura lui ca o comoară prețioasă de păstrat, lăsând lui Dumnezeu pe toate celelalte (8,16-18). Timp de aproape douăzeci de ani, profetul nu se va mai face auzit. Va apărea din nou pe scena publică atunci când regele Ezechia va încerca pentru prima dată să se elibereze de condiția de vasal față de Assur.

A treia perioadă a predicării lui Isaia (cf 14,28-32; 18; 20; 28,7-22; 29, 1-14; 30, 8-17), îmbrățișează timpul revoltelor filistenilor împotriva asirienilor, în timpul domniei lui Sargon (716-711). În 713 statul filistean al lui Asdod, împreună cu alte mici regate, încrezându-se în ajutorul Egiptului, se ridică împotriva asirienilor. Și regele Ezechia al lui Iuda (728-699), până acum vasal fidel și tributar al Asiriei, nu vrea să piardă această ocazie. În acest moment intră din nou în scenă profetul Isaia, care prezintă pericolul unui pact cu Egiptul. Timp de trei ani profetul umblă fără haine și fără sandale, pentru a ilustra prin acest comportament simbolic, faptul că egiptenii și cei care se încred în ei vor fi târâți în robie la Assur, goi și desculț (cap. 20). În 711 revolta este sufocată și Așdod devine o provincie asiriană. Iuda scapă din fericire de același destin numai pentru că a comunicat rapid supunerea sa față de Assur.

A patra perioadă a activității lui Isaia cade în timpul celei de a doua tentative a lui Ezechia de a-și recuceri autonomia. După moartea lui Sargon, în 705, Ezechia folosește mișcările de revoltă izbucnite pretutindeni în imperiul asirian pentru a se desprinde de marea putere orientală. Rupe unilateral raportul de vasalitate, suspendă plata tributului, elimină cultul de stat asirian din templul Ierusalimului. Și de această dată caută ajutor în Egipt și se pune în fruntea unei coaliții anti-asiriene. Dar și de această dată Isaia îl avertizează cu insistență să nu se încreadă în ajutorul egiptean (30,1-5 și 31-1,3). Cu toate acestea, Ezechia întărește fortificațiile Ierusalimului pentru a putea rezista la un eventual asediu prelungit și pentru a-și garanta provizii de apă mai sigure și abundente, face să se sape canalul Siloe, un tunel în stâncă lung de peste 500 de metri, ce poate fi parcurs și astăzi, care unește izvorul de la Ghicon, sau al Mariei, cu scăldătoarea Siloe (cf 2 Rg 20,20 și In 9,7). Dar Isaia critică și aceste pregătiri, care trădează încrederea în sine și nu în Dumnezeu (cf 22,9-11). Noul rege asirian Senaherib, la rândul lui, după ce a redus la tăcere revoltele din partea orientală a imperiului, pornește împotriva rebelilor din Siria și Palestina. În 701 ocupă regatul lui Iuda, în sud, cu cucerește 46 de cetăți, printre care Lachis, fortăreața cea mai mare și mai întărită (36,1). Și astăzi suntem informați în mod vizual de cucerirea acestei cetăți dintr-o serie de basoreliefuri pe care Senaherib le-a fixat în pereții palatului său de la Ninive. Situați complexă a acestui timp este descrisă cu măestrie de Isaia (1,7-9). Senaherib hotărâse deja să cucerească și Ierusalimul și a trimis solie pentru a încredința condițiile capitulării, când Dumnezeu i-a comunicat lui Ezechia, prin Isaia, că avea să salveze cetatea (37,35). Senaherib nu a putut să pătrundă în Ierusalim, pentru că "îngerul Domnului a abătut 185.000 de oameni în tabăra asirienilor" (37,36): o ciumă devastatoare a constrâns armata dușmană să se retragă. Locuitorii Ierusalimului, apoi, s-au dedat la manifestări necontrolate de bucurie, dar fără să arate niciun semn de recunoștință față de Iahve, sau de pocăință și convertire (22,13).

Lectura posterității

După aceste evenimente din anul 701, Isaia nu mai apare în public. Despre restul vieții sale, Vechiul Testament nu ne mai spune nimic. În "Martiriul lui Isaia", o scriere apocrifă compusă în ebraică în Palestina în secolul II sau I î.C., păstrată integral doar într-o versiune etiopiană, se spune că Manase, regele lui Iuda între 699 - 643, l-a capturat pe Isaia care s-a retras în pustiul lui Iuda și l-a tăiat cu fierăstrăul. Probabil la această tradiție face referință Evr 11,37.

Deutero-Isaia, capitolele 40-55, are un autor cu totul diferit, într-o situație complet nouă: condiția de robie a poporului ales, necesitatea mângâierii lui cu mesaje de speranță. De la un monoteism practic, se trece la un monoteism teoretic, asumat ca formă teologică, rod al unei reflexii explicite. În aceste capitole sunt descrise și suferințele unei figuri misterioase, numită "Slujitorul lui Dumnezeu", interpretată de comunitatea creștină ca profeții ale suferințelor lui Isus Cristos.

Trito-Isaia, capitolele 55-66, cuprind oracole profetice de diferite genuri, referindu-se la perioada de după exil, la timpul reconstrucției. Începe o nouă eră a mântuirii. Când la Nazaret, Isus începe activitatea sa publică, i se dă să citească sulul cărții lui Isaia și Isus comentează un text din aceste capitole: "Duhul Domnului este asupra mea, el m-a trimis să vestesc săracilor vestea cea bună..." (Is 61, 1-3 preluat apoi în Lc 4,16-30).

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire