pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Iozia, după inima Domnului

Numele este format din rădăcina "ioși" la care s-a adăugat denumirea lui Dumnezeu "Iahve (ia-)". Rădăcina cea mai apropiată este "așah", inexistentă în ebraică dar prezentă în arabă ca "asa", cu sensul de "vindecare". În acest caz, am avea un nume care exprimă o urare: "Iahve să vindece".

Iozia, a cărui domnie se întinde între 641-609, a fost ultimul rege important al regatului din Sud, unul dintre bărbații cei mai înzestrați și timorați de Dumnezeu care s-au succedat pe tronul lui David. Redactorul deuteronomist îi aduce un elogiu fără egal: "Înaintea lui nu a trăit niciunul care asemenea lui să se fi convertit la Domnul din toată inima și din tot sufletul și cu toate puterile, după legea lui Moise; după el, nu s-a ridicat un altul asemenea lui" (2 Rg 23,25). Laudele deuteronomistului se datorează reformei religioase, ce poate fi descrisă în două sintagme: "unitatea cultului" și "puritatea cultului".

Contextul istoric Regele Amon (sau Amos, după unele manuscrise), după numai doi ani de domnie (642-641) a fost ucis de o revoltă la palat și aristocrația ebraică a pus pe tron pe fiul lui, Iozia, de numai opt ani. Spre deosebire de tatăl Amon, dar în contrast și mai net față de bunicul său Manase, idolatru proverbial, Iozia a fost fidel față de Iahve. Potrivit operei deuteronomistului, el a început reforma cultuală în al optsprezecelea an de domnie, grație redescoperirii cărții legii în templu. Cronicile, în schimb, afirmă că încă din al optulea an de domnie, adică la vârsta de șaisprezece ani, Iozia a început "să-l caute pe Dumnezeul tatălui său David" (2 Cr 34,3) și în al doisprezecelea an de domnie, la douăzeci de ani, a împlinit vârsta potrivită să intervină în afacerile cultului: a început prin a elimina toate altarele și idolii păgâni, atât la Ierusalim cât și în regat, precum și în regatul de Nord (2 Cr 34,3-7). Istoricește vorbind, însă, ar trebui să fie mai credibilă tradiția mai veche din 2 Rg 22-23, potrivit căreia regăsirea cărții legii în templu a stat la începerea reformei sale liturgice.

"Găsirea cărții" Sulul Legii a venit la lumină în timpul lucrărilor de renovare efectuate la templu. Despre circumstanțele precise ale regăsirii, însă, paginile biblice nu se pronunță, probabil pentru a păstra o aură de mister cu privire la originea divină a conținutului. Despre care carte, însă, era vorba? Potrivit unei tradiții, acceptată de Sf. Ieronim și de Sf. Ioan Gură de Aur, se consideră că era vorba despre cartea Deuteronomului, dar nu în forma pe care o avem noi astăzi în mână ci în forma așa numitului "Proto-Deuteronom", care ar fi trebuit să cuprindă în principal nucleul legislativ din actualele capitole 12-26. Scribul de stat Safan, cel care supraveghea lucrările de restaurare a templului, a adus regelui la cunoștință despre descoperirea cărții și a citit codicele respectiv. Auzind normele cuprinse în acea carte, regele și-a sfâșiat hainele, pentru că înaintașii lui nu s-au comportat după acele norme, trezind astfel mânia lui Dumnezeu. Consternat, regele a hotărât să interpeleze pe proorocița Culda, cerându-i un oracol. Profetesa a trimis vorbă regelui să i se spună că Domnul avea să pună în practică toate amenințările cărții, făcând să cadă pedeapsa divină asupra cetății și a locuitorilor ei; regele, însă, date fiind smerenia și pocăința lui, avea să fie înmormântat cu onoare. Iozia a convocat toți locuitorii Ierusalimului și a făcut să se citească înaintea tuturor "Cartea Legământului" redescoperită, numită astfel pentru că regele, pe baza acestui codice, a încheiat cu Domnul un legământ, angajându-se să respecte "din toată inima și din tot sufletul" toate legile și dispozițiile cuprinse în carte. Întregul popor, la rândul său, și-a asumat angajamentul de a respecta Legământul.

Începutul purificării Iozia a purces, așadar, fără să mai piardă timpul, la punerea în practică a cerințelor cuprinse în cartea Legământului, ferm convins că de această dată voința lui Dumnezeu i-a fost comunicată nu prin viziuni onirice sau prin oracole profetice, ci de a dreptul printr-o carte sacră.

Ca primă măsură, Iozia a cerut purificarea cultului la Ierusalim și în Iuda, eliminând cu rigurozitate toate obiectele și practicile cultuale care se infiltraseră în religia iahvistă mai ales în timpul domniei lui Manase. A îndepărtat din templu și a ars toate obiectele ridicate în cinstea lui Baal, Așera și a întregii oștiri cerești, precum și stâlpul sacru, caii și carele construite în onoarea zeului soare. A distrus camerele hierodulelor (prostituatele sacre) de la templu, în care femeile țeseau văluri pentru zeița Așera. La fel, a distrus altarele de pe terasa etajului construit de Ahaz, precum și altarele pe care Manase le construise în curtea templului. A purificat de rămășițele cultului idolatru nu numai templul, dar și cetatea sfântă. În valea lui Ben-Hinon a distrus "tofetul", unde se obișnuia să fie arși copii în cinstea zeului Moloch (cf Dt 12,31; 18,10). Aceași soartă a fost rezervată "înălțimilor" pe care, cu ani în urmă, Solomon le-a construit pe muntele din estul Ierusalimului în cinstea Astartei, zeița sidoniților, în cinstea lui Camos, zeul moabiților și în cinstea lui Milcon, urâciunea ammoniților. A făcut bucăți monumentele idolatriei și a distrus stâlpii sacri, umplând locul cu oase omenești ca semn de profanare iremediabilă (2 Rg 23,13; cf Dt 12,2; 16,21). În întreaga țară a eliminat cultul idolatriei și superstiția: a alungat necromanții, ghicitorii, zeii domestici, idolii și toată urâciunea din țara lui Iuda și din Ierusalim. În plus, a depus preoții idolatriei care pretutindeni în Iuda aduceau tămâie pe "înălțimi" lui Baal, zeul soarelui și al lunii, în cinstea stelelor și a întregii oștiri cerești (cf Dt 17,3; 2 Rg 23,5). Din aceste rânduri, rezultă că nu era vorba numai de cultul cananeenilor dar mai ales de cultul religiei asirienilor, care după cucerirea regatului lui Iuda, devenise din ce în ce mai mult o religie astrală. Astfel, erau obiect de adorație nu numai zeul soare Șamah și zeița lună Sin, dar și toți zeii mai mari și mai mici, puși în legătură cu stelele fixe, planetele și constelațiile. Acestora, li se aducea un cult chiar și în Ierusalim.

Politică și religie Purificarea radicală a cultului de toate elementele asiriene din religia iahvistă, pentru Iozia nu era numai o inițiativă religioasă dar și politică. Distrugerea "înălțimilor", a idolilor și a uzanțelor religioase asiriene însemna o clară denunțare a suveranității asirienilor. Reforma cultuală a lui Iozia a însemnat așadar și începutul emancipării politice față de Asiria. Iozia putea să-și permită un asemenea afront adus imperiului asirian pentru că în acel timp acesta era un gigant muribund, fără puterea de a mai interveni. Într-adevăr, nu după mult timp, în 612 î.C. imperiul avea să cadă o dată cu cucerirea capitalei, Ninive. În fața slăbiciunii asiriene, Iozia a îndrăznit să-și extindă reforma și în fostul regat de Nord, în Israel, care după cucerirea Samariei în 722 î.C. a fost anexat în imperiul asirian cu statutul de provincie. Iozia, a distrus altarul vechiului sanctuar al regatului de la Betel, a eliminat toate templele de pe înălțimile Samariei și a ucis preoții. Prin aceste măsuri, Iozia a revendicat suveranitatea și asupra regatului de Nord. Fără îndoială, într-un moment de slăbiciune a imperiului asirian, el spera să reunească vechiul stat al Israelului, care din 612 î.C. a rămas acefal, la regatul lui Iuda și să restabilească astfel imperiul davidico-solomonic.

Apusul unui rege exemplar Dar aceste proiecte nu s-au realizat datorită morții lui premature, pe lângă faptul că visul unei asemenea realități politice, concomitent cu ascensiunea puterii Babiloniei care înlocuia Asiria, ar fi fost o utopie. Și purificarea cultului, actuată cu atâta zel de Iozia, nu era destinată să dureze. Într-adevăr, la scurt timp după moartea sa, adorația idolilor s-a întors din nou în forță chiar în templu, cum ne confirmă viziunea profetului Ezechiel (8,5-18) din anul 591. Singurul aspect care a durat în timp a fost centralizarea cultului pe care el a impus-o din Ierusalim. Acest lucru însemna că singurul loc legitim de adorație a lui Iahve era Ierusalimul: pînă atunci, atât în regatul de Sud cât și în Israel existau numeroase sanctuare iahviste, în special în locurile antice de pelerinaj precum Betel, Galgala, Beer-Șeba. Iozia a fost primul rege care a făcut ca tot poporul să celebreze sărbătoarea Paștelui după normele codicelui regăsit (cf Dt 16,1-8), ceea ce nu se mai întâmpla din timpul Judecătorilor și ceea ce regele Ezechia (728-699) încercase în zadar să facă. Din păcate, reforma lui Iozia a rămas un episod sporadic, incapabil să pună frâu degenerării morale și politice a regatului de Sud. Lansată dintr-o dată și cu mare avânt, cu aceași repeziciune și avânt a luat sfârșit. Aceasta pentru că Iozia a intervenit cu lipsă de tact în conflictul politic urmat la destrămarea Asiriei, mergând spre o moarte cu totul neașteptată. După căderea capitalei, Ninive (612), principele asirian Asur-Ubalit al II-lea s-a retras spre Haran, în nordul Mesopotamiei, înființând acolo un stat de rezistență, dar destinat să dureze puțină vreme. Faraonul Necao al II-lea, în 609 a venit în ajutorul lui Iozia cu o mare armată, pentru că intenționa să țină sub control puterea amenințătoare a Babiloniei și a Mezilor prin sprijinirea resturilor imperiului asirian. Iozia, la rândul său, din cauza politicii anti-asiriene de emancipare și anexare, nu era interesat nicidecum ca Asiria să fie din nou întărită. Același interes scăzut îl avea pentru dominația politică a Egiptului în Palestina. Iozia a încercat să blocheze înaintarea faraonului înfruntându-l în câmpia Iezreel, în apropiere de Meghido, dar în timpul confruntării, a fost rănit de moarte. Amintirea lui a rămas mereu vie în istoria poporului: "Numele lui Iozia e un buchet de miresme, pregătit cu măiestrie... În orice gură este dulce ca mierea, ca muzica la ospăț. El a suferit din cauza infidelității noastre și a pus capăt la zeii urâciunii. În toate și prin toate, și-a îndreptat către Domnul inima sa, în vremuri de nedreptate a fost mărturisitor de credincioșie" (Sir 49,1-3).

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire