pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFÂNTA SCRIPTURĂ 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

Cuprinscapitolul anterior Iob, dreptul suferind fără vină

Dacă Iob ar fi un nume ebraic, ar trebui să fie pus în legătură cu verbul "aiab" care înseamnă "a fi dușmănit" iar înțelesul cel mai plauzibil ar acela de "Cel care este atacat". Este mai credibilă, încă, originea ne-ebraică a acestui nume, provenind mai curând din ambientul semitic nord-occidental: "ai-ia-abu", "unde este tatăl meu?"; această întrebare poate fi aplicată unei divinități sau unui părinte mort prematur.

Și dacă mai este ceva dincolo de această viață?

Iob întruchipează tematica omului drept care suferă deși este nevinovat. O asemenea problematică este legată de concepția tradițională a retribuirii, care se bazează la rândul ei pe o viziune despre viața de dincolo mai degrabă ingenuă și primitivă. După moarte, toți oamenii - susține această viziune - coboară în lumea subterană (sheol, în ebraică), toți, fără deosebire sau diferență, fie sclavi sau regi, bătrâni sau tineri, buni sau răi. Dar pentru că în lumea subterană nu există judecată nici răsplată pentru cei buni ori pedeapsă pentru cei răi, persoana bună trebuia să fie răsplătită, prin excludere, în timpul acestei vieți iar cea rea, pedepsită în această lume. Era ferm înrădăcinată convingerea că dreptatea lui Dumnezeu și judecata lui infailibilă vor acorda fiecăruia ce i se cuvine. "Tu răsplătești pe fiecare după faptele sale", afirmă psalmul 62,13.

Se observă, așadar, o strânsă legătură de cauzalitate între faptele săvârșite și destinul omului. Potrivit acestei legături, celor drepți și timorați de Dumnezeu le revine o viață lungă, prosperitate, fericire și bucurie, bogăție și onoare în timp ce păcătoșii trebuiau să fie loviți de tot felul de nenorociri, boli, mizerie, sărăcie sau moarte prematură. Pe de altă parte, dacă un om era lovit de nenorocire, exista convingerea că această suferință trebuie văzută pedeapsa pentru o nelegiuire, cunoscută sau necunoscută.

Această viziune va continua să existe încă și în Noul Testament și Isus va avea de înfruntat asemenea locuri comune (cf Lc 13,1-5; 9, 1-3). Doctrina unei retribuții pur imanante, construită de altfel în întregime pe atributul divin al justiției, primește o lovitură mortală în perioada post-exilică, din motive obiective: experiența comună dovedește întocmai contrariul. Astfel, în secolul III î.C., Qohelet afirmă cu scepticism și realism: "se întâmplă ca cel care nu ține cont de lege, în ciuda comportamentului său rău, se bucură de o viață lungă" (7,15; 8,12). Aceasta este, concret, problematica de la baza cărții lui Iob, care în disperarea totală, dar și cu o credință de nezdruncinat în Dumnezeu, se întreabă de ce dreptul trebuie să sufere, mai mult, chiar omul nevinovat și timorat de Dumnezeu primește cele mai crunte nenorociri. Într-o tradiție antică, un asemenea om avea numele de Iob.

Cartea lui Iob: dreptul suferind pe nedrept

Iob este deja menționat în cartea profetului Ezechiel (14,14.20), alături de Noe și Daniel, ca model al omului drept. Prologul cărții, de altfel, ne spune că Iob nu era evreu ci locuitor al pământului Uz, în sudul Mării Moarte, unde locuitorii acestei cetăți erau renumiți pentru înțelepciunea lor. Plasarea lui Iob într-un pământ străin și într-un ambient patriarhal, urmăresc să ne transmită o idee precisă: când este vorba de dreptul suferind pe nedrept, se atinge o coardă sensibilă nu numai pentru Israel ci pentru întreaga umanitate, în general, care dă de gândit dintotdeauna.

Cartea lui Iob constă dintr-un cadru narativ bine construit: un prolog (capp. 1-2), un epilog (cap. 42,7) și corpul principal (3-42,6) care a fost introdusă într-un al doilea moment în acest cadru, care cuprinde discursurile lui Iob cu prietenii lui și cu Dumnezeu. În timp ce partea principală a dialogurilor lui a fost compusă în formă poetică abia după exil (între secolele V - III î.C.), paginile narative, scrise în proză, reprezintă o tradiție mai veche, inițial de sine stătătoare.

În interiorul cadrului narativ, critica literară distinge alte două straturi: un material de bază de înainte de exil și un altul de amplieri post-exilice. Acest proces complicat prin care s-a format textul actual al cărții lui Iob ne arată că tematica de fond a trebuit să înfrunte noi provocări și obiecții.

Iob și periplul său existențial

Iob, așadar, din țara lui Uz, este un om neprihănit, drept, timorat de Dumnezeu. Are șapte fii și trei fiice, turme în cantități nenumărate încât nimeni nu-l egalează în cinste și renume. Dar acest om, pe cât de pios pe atât de bogat, pierde orice avere fără nicio vină. Turmele, îi sunt furate sau distruse de intemperiile vremii, slujitorii sunt uciși iar toți fiii lui mor într-o nenorocire. În ciuda acestor nenorociri de neînțeles, care în doctrina vremii despre retribuție sunt în contrast eclatant cu pietatea lui, Iob nu are niciun cuvânt de reproș pentru Dumnezeu, ci se înduplecă fără răzvrătire la acest destin inexplicabil. Autorul sacru a pus pe buzele lui Iob, atât de curajos în suportarea durerii, cuvintele sale cele mai celebre, probabil: "Gol am ieșit din sânul mamei mele, gol, mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie lăudat numele Domnului" (1,21). Rudele și cunoscuții caută să-l mângâie în nenorocirile lui și îi dau câțiva bani ca să înceapă de la capăt. Dar Dumnezeu îl binecuvântează pe slujitorul său mai mult decât înainte. Îi dăruiește din nou șapte fii și trei fiice extraordinar de frumoase, iar turme, îi sunt date de două ori mai mult. Iob a trăit alți 140 de ani, durata a patru generații și moare, în cele din urmă "bătrân și sătul de zile" (42,17).

Raportul "faptă și răsplată"

După legea raportului strâns dintre comportament și consecințele lui concrete, niciodată vreo nenorocire n-ar trebui să se abată asupra unui om atât de drept. Chiar dacă textul nu dă niciun răspuns la această problemă, la sfârșit toate se termină în mod pozitiv. Suferința lui Iob era nemeritată, e adevărat, dar nu a fost inutilă. El a suportat cu încredere și dăruire în Dumnezeu un destin inexplicabil. Credința lui eroică a fost recompensată într-o măsură și mai mare decât pietatea sa de înainte, astfel încât vechea idee de retribuție, în ciuda tuturor celor întâmplate, la sfârșit revine în triumf în toată valabilitatea ei.

Intervenția Satanei

Există, însă o re-elaborare post-exilică a acestei tradiții de fond, care urmărește să interpreteze nenorocirile lui Iob în sensul unei încercări a credinței. O încercare, de altfel, care nu este atribuită lui Dumnezeu, ci Satanei. Dar aici este vorba de un Satana care nu trebuie identificat cu diavolul din infern, după interpretarea noastră a acestei figuri invizibile. Satana din cartea lui Iob face parte din "fiii lui Dumnezeu" (1,6; 2,1), adică din rândul îngerilor din cer. Termenul ebraic "satan" înseamnă "acuzator, adversar" și a fost folosit mai ales pentru a desemna pe oamenii care acuzau pe alții pe nedrept și îi combăteau fără motiv. În perioada post-exilică, această funcție a fost atribuită unui înger, care a primit apoi titlul de "satan" pentru că, pentru a spune într-un anumit fel, are rolul de procurator ceresc care îi acuză pe oameni înaintea lui Dumnezeu (același rol îl are Satana și în Apocalipsa Sf. Ioan 12,10). Această figură se întâlnește pentru prima dată în profetul Zaharia (3,1) care după exil, în anii 520-518, era ocupat la Ierusalim cu reconstruirea templului: aici, Satana apare ca acuzatorul marelui preot, denunță vinovăția cu zel excesiv și implacabil, simțind o bucurie răutăcioasă în a-i acuza pe oameni înaintea lui Dumnezeu.

În haina de acuzator, Satana apare și în prologul cărții lui Iob, în partea de bază ampliată după exil. Aici, Satana este prezentat drept cel care se plimbă pe pământ, atent la modul de comportare al oamenilor, având o satisfacție deosebită când îi prinde în greșeală pentru a-i putea acuza apoi în fața lui Dumnezeu. Nu-i place, printre altele, faptul că Iob este atât de cucernic și neprihănit, susținând că el se comportă astfel numai pentru că toate îi merg bine. El exprimă astfel înaintea lui Dumnezeu însuși un dubiu, acela că fidelitatea lui Iob poate fi distrusă dacă acest om ar trebui să piardă ceea ce are. Dumnezeu acceptă sfidarea și îl pune la dispoziția Satanei toate bunurile materiale ale lui Iob, astfel încât pierderea, rând pe rând, a averii lui este pusă pe seama lucrării funeste a Satanei. În acest fel, suferința celui drept, inexplicabilă pornind de la ideea retribuției, este îndreptată spre o cauză supra-naturală, de neînțeles pentru om. Dar pentru că Iob, în ciuda durerii pentru aceste pierderi, își păstrează nealterate pietatea și credința, Satana intenționează să-l supună la o nouă încercare, și mai grea, și a cerut lui Dumnezeu permisiunea să intervină asupra corpului însuși al lui Iob: bube oribile îl lovesc pe Iob din cap pînă în picioare. Plin de amărăciune, Iob s-a împresurat cu cenușă pe o grămadă de gunoi (Septuaginta și Vulgata: "bălegar"), unde își scărpina cu o așchie pielea puroiasă și urât mirositoare. Este imaginea de mizerie și nefericire extremă, imaginea lui Iob cel drept care suferă și îndură cu resemnare încrezătoare. Dar nimic nu poate afecta încrederea și credința acestui om în Dumnezeu. Când pînă și soția, descumpănită total, îi reproșează un asemenea comportament de pietate și îl îndeamnă să-l blesteme pe Dumnezeu ca să moară imediat, el respinge asemenea prostii prin cuvintele cunoscute multora, dar greu de înțeles: "Dacă de la Dumnezeu primim binele, de ce nu ar trebui să primim și răul?" (2,10).

Intervenția prietenilor

Partea poetică a cărții lui Iob, corpul principal al textului, a asumat drept cadru narațiunea precedentă în proză. În legătură cu vizitele rudelor și prietenilor, despre care se vorbește în partea inițială, aici, vin în vizită la Iob trei prieteni care vor să-i arate compasiunea și mângâierea lor: Elifaz din Teman, Bildad din Șuah și Zofar din Naama. Conversația profundă cu Iob are ca subiect central cauza suferinței lui. Dialogurile se desfășoară în trei faze (3-11; 12-20; 21-27), fiecare fiind deschisă de un discurs al lui Iob, la care îi răspund prietenii în succesiune și în alternanță cu Iob însuși. (...)

În marea sa durere, Iob își blestemă ziua în care s-a născut și se plânge cu amărăciune: "Săgețile Celui atotputernic stau înfipte în mine, și spiritul meu le bea veninul, și înfricoșările lui Dumnezeu vin cete-cete împotriva mea" (6,4). Nu mai are putere. Lucrul pe care și-l dorește cel mai mult în aceste momente este ca Domnul însuși să-l nimicească, punând capăt dintr-o dată la viața și la durerea sa. Iob nu se simte vinovat pentru nimic, deși știe că niciun om nu poate fi considerat drept înaintea lui Dumnezeu și că prin urmare nimeni nu poate să-i ceară cont lui Dumnezeu pentru faptele lui, din moment ce el pedepsește fără să țină cont de vină și păcat. Dar i-ar place atât de mult să știe de la el: "Câte sunt vinovățiile mele și păcatele mele? Ajută-mă să cunosc fărădelegea mea și păcatul meu" (13,23; 7,20 și 16,17).

În neputința sa, sufletul lui este sfâșiat, întins ca o pânză între resemnarea profundă și așteptarea speranței. Se pierde în gânduri despre vremelnicia omului, destinat mormântului împreună cu bucurile și aspirațiile lui. Sau, nu cumva există și aici o licărire de speranță? "Eu știu că răscumpărătorul meu e viu; ca ultimul se înalță deasupra țărânii. Fără această piele, care va fi distrusă, și fără această carne, îl voi vedea pe Dumnezeu" (19,25). Iob are certitudinea că Dumnezeu, la moartea sa, i se va prezenta ca salvator și mijlocitor. Idea unei întâlniri cu Dumnezeu după moarte, ceea ce încă nu reușește să-și imagineze "cum" va avea loc și în ce situații precise, se înfiripă aici ca aurora peste întunecata lume din adâncuri, tocmai acolo unde concepția tradițională orice raport cu Dumnezeu era destinat să se întrerupă. Acest motiv, aici, abia schițat, va primi dezvoltări ulterioare în decursul timpului, pînă la a deveni convingere fermă că după moarte va avea loc o judecată care va condamna pe cei păcătoși la pedeapsa eternă și va premia pe cei drepți la o viață nepieritoare cu Dumnezeu. Iob, care se lamentează în continuu că trebuie să sufere fără să fi comis vreun delict, pune în dubiu așadar doctrina tradițională a retribuției înțeleasă în termeni pur imanenți, afirmând că dacă adesea cei răi se bucură de o viață lungă și fericită, și acest lucru este cu totul nedrept.

În schimb, prietenii lui insistă în mod ostinat și obtuz pe vechea idee a retribuției. Ei reprezintă teologia rece ca gheața, aseptică, în care se analizează numai corespondența detașată și automatică dintre vinovăția umană și pedeapsa divină. De aceea, ei nu sunt capabili să se deschidă și să creadă la repetatele declarații de inocență ale dreptului Iob. Îl acuză de orgoliu, mândrie, îl sfătuiesc să se umilească înaintea lui Dumnezeu, să-și facă o bună cercetare a cugetului. Nu reușesc să înțeleagă faptul că un om care este drept înaintea lui Dumnezeu poate suferi pe nedrept. De aceea, nu se tem să-l acuze pe Iob de orice fel de infidelitate și încălcare a legii. Nimic nu-i mișcă din pozițiile lor. În a treia zi de conversație, Bildad ia cuvântul doar pentru câteva clipe, Zofar nici pentru atât, pentru că discursurile lor se învârt în gol și nu aduc nicio concluzie.

Dezamăgirea lui Iob

La rândul său, Iob este extrem de dezamăgit de lipsa de înțelegere și de legalismul prietenilor, ba chiar este mâniat. În loc să-l ajute sau cel puțin să-i aducă mângâiere, prin insinuările lor adaugă la durerea fizică și suferința sufletească (19,2). Indignat și înfuriat, le reproșează acestora: "sunteți niște născocitori ai minciunii, doctori neputincioși" (13,4). Apoi, în jurământul de nevinovăție, un soi de confesiune generală, Iob afirmă încă o dată propria curăție și cu această ultimă analiză a propriei conștiințe, îl provoacă pe Dumnezeu să emită verdictul (cap. 31).

Dar în locul răspunsului lui Dumnezeu, apare în acest moment, fără nicio legătură cu restul cărții, un personaj nou, Eliu, care apoi va ieși de pe scenă așa cum a intrat, fără să lase nicio urmă. Cele patru monologurile ale acestuia (capp. 32-37), fragmentează firul ultimului strigăt al lui Iob către Dumnezeu și răspunsul lui Dumnezeu însuși. Foarte probabil, atât la nivel formal cât și stilistic, această parte este o adăugire ulterioară. În ciuda vârstei lui tinere, Eliu se prezintă indignat, în haina criticii și arbitru nu numai al lui Iob dar și al celor trei prieteni. Corectează observațiile lor nesatisfăcătoare și în parte considerate blasfeme din punctul de vedere al doctrinei obișnuite și interpretează suferințele din punct de vedere pedagogic, ca purificare a omului de orgoliul său. Elu nu așteaptă răspunsul celorlalți, semn ulterior că monologul lui a apărut într-o perioadă succesivă, în cercuri sapiențiale.

Concluzia și teofania finală

Încheierea și punctul culminant al dialogurilor se regăsesc în teofanie, cu două discursuri ale lui Dumnezeu și tot atâtea răspunsuri scurte din partea lui Iob. Dar Dumnezeu nu apare ca să reaprindă și ducă mai departe discuțiile lui Iob cu prietenii lui, ajunse într-un drum fără ieșire. Dumnezeu nu răspunde la întrebările lui Iob, ca și cum ar fi fost obligat să-i răspundă, să-i dea cont, dar trece mai departe, suveran, dincolo de suferințele lui Iob și de propria auto-justificare. În centrul a toate nu este omul ci Dumnezeu, Domnul atotputernic care ține în mâinile lui soarta lumii întregi. Cu o serie de întrebări privind minunățiile și misterele creației, Dumnezeu îl conduce pe Iob la marginea capacităților lui umane de înțelegere și de gândire a realității: "Unde erai tu cân puneam temeliile pământului?" (38,4). În ce fel omul, în micimea lui, incapabil să înțeleagă și să domine lucrările lui Dumnezeu, va putea cuprinde pe Cel care a făcut toate acestea și care guvernează toate cu înțelepciune și atotștiință? Va putea oare să-i dea directive lui Dumnezeu sau să-l cheme la raport?

În fața misterului lui Dumnezeu, omului nu-i rămâne decât să capituleze și să tacă. Suferința, se spune în acest fel indirect, este de neînțeles în cele din urmă, la fel ca Dumnezeu însuși. Și astfel, la sfârșit, dreptul suferind, readus în limitele nepotrivirii sale umane, poate recunoaște în propria contestație a lui Dumnezeu și în cearta cu el un act de presumpție, pentru a mărturisi în fine cu o atitudine de umilință profundă: " Într-adevăr, am vorbit fără să înțeleg despre lucruri prea minunate pentru mine și de neînțeles. De aceea, mi-am revenit în fire și mă pocăiesc, în praf și cenușă" (42, 3.6).

Prin suferința sa, acceptată și trăită in fidelitate și iubire față de Dumnezeu, Iob deschide ultima rezistența umană înaintea venirii lui Cristos: pe Cruce, cel Drept pentru cei nedrepți, va lua asupra sa suferințele tuturor oamenilor și în iubire față de Tatăl va îmbrățișa destinul fiecărei persoane. Prin Duhul său va însufleți speranța celor disperați și viața celor fără viață.

după Paul Maiberger – Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizată de pr. Adrian Dancă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire