pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârșitului de mileniu

Luigi Accattoli

13. REDESCHIDE CAZUL GALILEI. SOCOTELILE CU ISTORIA

Ioan Paul a intrat deja în istorie pentru curajul cu care a combătut comunismul. Dar e posibil să rămână în istorie, pentru o vreme îndelungată, din cauza unui alt gest de neașteptat curaj: cel prin care a supus unei revizuiri istoria Bisericii, punând în lumină «paginile sale întunecate» și «devierile de la Evanghelie», cerându-i iertare lui Dumnezeu și celor care au fost nedreptățiți. Acest mare act de curaj al Papei Wojtyla, care este cunoscut sub numele de «examen al sfârșitului de mileniu», va deveni un program explicit al Pontificatului odată cu Tertium millennio adveniente, la jumătatea anilor nouăzeci: vom vorbi despre acest subiect în capitolul 39. Dar el va apărea la sfârșitul Pontificatului - și va constitui sinteza lui - deoarece a existat deja la început: și a apărut ca o revizuire a cazului Galilei.

Ioan Paul anunță reexaminarea cazului Galilei comemorându-l pe Albert Einstein, într-o întâlnire cu Academia Pontificală de Științe, la 10 noiembrie 1979: la abia un an de la alegerea sa. De cazul Galilei se ocupase deja Conciliul Vatican II, care își exprimase regretul - fără a-l cita pe savant - într-un pasaj din Gaudium et spes (1965). Hotărârea de a reveni asupra situației indică o insatisfacție pentru acel regret exprimat și pentru ecoul său redus, dar indică și deplina încredere - în sufletul lui Ioan Paul - că totul va putea fi clarificat și orice neînțelegere va putea fi depășită:

«Măreția lui Galilei este cunoscută de toată lumea, ca și aceea a lui Einstein; dar spre deosebire de acesta din urmă, pe care azi îl onorăm în fața Colegiului cardinalilor în Palatul nostru apostolic, primul a avut mult de suferit - nu putem s-o ascundem - din partea unor oameni și organisme ale Bisericii. Conciliul Vatican II a recunoscut și a deplorat anumite intervenții nedrepte: "Dorim să deplorăm - stă scris la nr. 36 al Constituției conciliare Gaudium et spes - anumite atitudini mentale, care uneori n-au lipsit nici măcar în rândul creștinilor, derivate din faptul de a nu fi înțeles suficient legitima autonomie a științei și care, provocând dispute și controverse, au târât multe spirite până la a-și închipui că știința și credința ar fi contrarii" (...)

Într-o ulterioară dezvoltare a acelei luări de poziție a Conciliului, sper ca teologii, oamenii de știință și istoricii, animați de un spirit de sinceră colaborare, să aprofundeze examinarea cazului Galilei și, prin leala recunoaștere a greșelilor, de oriunde ar proveni, să îndepărteze neîncrederea pe care acel caz încă o mai stârnește și azi, în mintea multora, spre fructuoasa împăcare dintre știință și credință, dintre Biserică și lume. Această misiune, care va putea să onoreze adevărul credinței și al științei și să deschidă ușa unor viitoare colaborări, sunt gata s-o asigur de întregul meu sprijin».

Dând curs anunțului făcut, Papa Wojtyla instituie, la 3 iulie 1981, o «Comisie pontificală pentru studierea controversei ptolomeico-coperniciene din secolele XVI-XVII», coordonată de cardinalul francez Gabriel Marie Garrone și constituită din patru grupe de lucru, ai căror responsabili sunt: cardinalul Carlo Maria Martini pentru secțiunea exegetică, cardinalul Paul Poupard pentru secțiunea culturală, Carlos Chagas (președintele Academiei Pontificale de Științe) și iezuitul George Coyne (directorul Observatorului Astronomic Vatican) pentru secțiunea științifică și epistemologică, preotul Michele Maccarrone (președintele Comitetului Pontifical de Științe Istorice) pentru problemele istorice și juridice.

E o echipă omogenă și convinsă la fel de mult ca Papa de nevoia de a «lichida îndoiala care atârnă asupra procesului Galilei», după cum se exprimă cardinalul Garrone prezentând în 1984 cea mai importantă dintre publicațiile cărora le-a dat naștere cercetarea efectuată, după unsprezece ani, și anume volumul Documentele procesului lui Galileo Galilei, sub îngrijirea lui Sergio Pagano, editat de Academia Pontificală de Științe. Studiile structurante erau deja complete în 1986, odată cu publicarea - sub răspunderea cardinalului Martini - a volumului lui Rinaldo Fabris, Galileo Galilei și orientările exegetice ale timpului său, și acesta editat de Academia Pontificală de Științe. Dacă, în ciuda acordului de opinii al echipei și a muncii zeloase, se ajunge la actul conclusiv doar în 1992, aceasta se datorează rezistenței pasive a ambientului curial față de inițiativa atât de nouă a unui Papă venit de departe. Problema va reapărea odată cu inițiativele pentru Marele Jubileu și mai ales pentru «examenul sfârșitul de Mileniu» și vom trata subiectul în capitolele 38 și 39: proiectele papale care ies din practicile curiale consolidate se izbesc - chiar dacă sunt date în grija unor personaje aparținând Curiei - de rezistența mediului pe care un Pontif fără experiență curială reușește să-l învingă doar după eforturi îndelungate.

În sfârșit, «raportul Poupard», în care sunt cuprinse concluziile Comisiei (între timp, cardinalul Paul Poupard, președinte al Consiliului Cultural, îi urmase lui Garrone în funcția de coordonator), poate fi dat citirii în cursul audienței papale de la Academia Pontificală de Științe, la 31 octombrie 1992. L'Osservatore romano din 1 noiembrie îl publică notând supratitlul: «I-au fost prezentate Papei concluziile Comisiei de studiu pentru reexaminarea cazului Galilei. Rezultatele unei cercetări interdisciplinare».

Iată (în paragraful cinci) pasajul cel mai important din amplul raport, care formulează - citând textul papal din 1979 - recunoașterea «sinceră» a «greșelilor» de care s-a făcut vinovat Sfântul Scaun și din cauza cărora Galilei «a avut mult de suferit»:

«Urmași ai concepției unitare asupra lumii, care s-a impus peste tot până la începutul secolului al XVII-lea, unii teologi contemporani lui Galilei n-au știut să interpreteze semnificația profundă, non-literală, a Scripturilor, atunci când acestea descriu structura fizică a universului creat, fapt care i-a determinat să transpună în mod nedrept o chestiune de observație factuală în sfera credinței. În această conjunctură istorică și culturală, foarte îndepărtată de vremea noastră, judecătorii lui Galilei, incapabili de a disocia credința de o cosmologie milenară, au crezut în mod nejustificat că adoptarea revoluției coperniciene, de altfel încă nedeplin dovedită, ar fi fost de natură să pericliteze tradiția catolică și că era de datoria lor să interzică răspândirea ei. Această eroare subiectivă de judecată, atât de clară pentru noi azi, i-a determinat să adopte o măsură disciplinară în urma căreia Galilei "a avut mult de suferit". Trebuie să recunoaștem aceste greșeli cu sinceritate, așa cum a cerut-o Sfinția Voastră».

Limbajul e prudent, dar miezul său e clar. «Unii teologi» și «judecătorii lui Galilei» sunt expresii care nu descriu în detaliu ceea ce s-a întâmplat în palatul Sfântului Scaun și în Roma papală, în 1633: acea opinie era urmată de întregul mediu pontifical, iar judecătorii au lucrat supunându-se unor directive punctuale ale lui Urban al VII-lea. Implicarea personală a Pontifului în hotărârea privitoare la Galilei, cu dispozițiile date la 16 iunie în acel an (și care sunt atestate la nr. 47 între «Documentele procesului» citat mai sus: «Sanctissimus decrevit», adică «Papa a stabilit») trebuia probabil menționată, într-un document ca acesta.

Oricum - spuneam - miezul e clar și este evident curajul recunoașterii «greșelilor». Dar nu mai puțin important e ceea ce spune Papa, tot la 31 octombrie 1992, trăgând din acea întâmplare și din reexaminarea ei câteva «învățăminte» pentru viitor:

«O dublă problemă se află în inima dezbaterilor care l-au avut în centrul lor pe Galilei. Prima e de ordin epistemologic și se referă la hermeneutica biblică (...). În mod paradoxal, Galilei, un credincios sincer, s-a dovedit în acest punct mai perspicace decât adversarii săi teologi. (...) Răsturnarea provocată de sistemul lui Copernic a pretins un efort de reflecție epistemologică asupra științelor biblice, efort care trebuia să aducă mai târziu roade bogate în lucrărire exegetice moderne și care a găsit în constituția conciliară Dei Verbum o consacrare și un nou impuls (...) Judecata pastorală pe care o pretindea teoria coperniciană era dificil de exprimat în măsura în care geocentrismul părea că face parte din înseși învățămintele Scripturii. Ar fi fost necesar în același timp să se învingă obișnuințele de gândire și să se inventeze o pedagogie în stare să ilumineze poporul lui Dumnezeu. Să spunem, în mod general, că păstorul trebuie să facă dovada unei adevărate îndrăzneli, evitând dubla primejdie a atitudinii nehotărâte și a judecății grăbite, ambele putând provoca mult rău (...).

Începând cu secolul luminilor și până în zilele noastre, cazul Galilei a constituit un fel de mit, în care imaginea evenimentelor care se construise era destul de îndepărtată de realitate. Dintr-o asemenea perspectivă, cazul Galilei era simbolul pretinsului refuz al progresului științific, din partea Bisericii, sau a obscurantismului "dogmatic" opus liberei cercetări a adevărului. Acest mit a jucat un rol cultural considerabil; el a contribuit în a-i împinge pe mulți oameni de știință dotați cu toată buna credință spre ideea că ar exista o incompatibilitate între spiritul științei și etica cercetărilor ei, pe de o parte, și credința creștină, pe de altă parte. O tragică neînțelegere reciprocă a fost interpretată ca reflectarea unei opoziții de principiu între știință și credință. Clarificările aduse de recentele studii istorice ne permit să afirmăm că o asemenea dureroasă neînțelegere ține deja de domeniul trecutului.

O altă învățătură care se desprinde este faptul că diversele discipline ale cunoașterii pretind o diversitate de metode (...). Greșeala teologilor de atunci, care susțineau teza centralității pământului, a fost aceea de a crede că perspectiva cunoașterii noastre asupra structurii lumii fizice ar fi, în vreun fel, impusă de sensul literal al Sfintei Scripturi».

În octombrie 1992, Ioan Paul și-a consolidat deja convingerea că trebuie făcută lumină în toate «paginile întunecate» ale istoriei Bisericii. Așteptarea pasivă a mediului curial era poate legată de ideea că Papa va uita sau va redimensiona, odată cu trecerea anilor, voința de «recunoaștere a greșelilor» pe care o anunțase la începutul Pontificatului. Și s-a întâmplat chiar invers: de-a lungul celor unsprezece ani de lucru ai Comisiei, Ioan Paul desfășoară o vastă anchetă asupra unor «pagini» izolate, cu ocazia călătoriilor care îl pun în contact cu interlocutori exigenți. Nici unul din acei ani nu e lipsit de o luare de poziție autocritică.

La Madrid, de exemplu, în 3 noiembrie 1982, vorbește despre Inchiziția spaniolă, care a fost cea mai groaznică dintre toate și care este încă un subiect foarte fierbinte pe pământul Spaniei: «în momente ca acelea de pe vremea Inchiziției s-au produs tensiuni, greșeli și excese pe care Biserica de azi le apreciază în lumina obiectivă a istoriei».

La Viena, la 10 septembrie 1983, înfruntă problema războaielor care punctează istoria Europei, toate declarate și purtate de creștini botezați, adesea cu scopul unei nedrepte oprimări și conchide: «Trebuie să recunoaștem și să ne cerem iertare pentru greșelile cu care noi, creștinii, ne-am pătat, în gânduri, cuvinte și fapte și prin indiferența noastră dezarmată în fața nedreptății».

În legătură cu Galilei, Inchiziția spaniolă și războaiele europene, cuvintele autocritice ale Pontifului aveau o motivație mai mult sau mai puțin directă: pentru că au existat Papi răspunzători, în vreun fel, de asemenea fapte. Dar este limpezită - foarte repede - o capacitate autocritică a lui Ioan Paul care depășește responsabilitatea Papilor sau a structurilor ecleziastice ca atare: sunt cazurile de sclavism, de maltratare a popoarelor indigene de pe diverse continente de către coloniștii europeni, sau chiar Mafia din Italia meridională. În aceste cazuri, mărturisirea păcatului se face nu în numele Pontificatului roman, sau al ierarhiei catolice, ci al creștinilor botezați.

Primul caz pe care l-am identificat e poate cel mai semnificativ pentru implicarea Pontifului roman - prin intermediul acelui «noi» al adunărilor liturgice - în răspunderile istorice și actuale ale unei populații catolice: suntem la Cosenza, în Calabria, în Sudul Italiei, una din regiunile cele mai chinuite de criminalitatea organizată, care acolo se cheamă 'ndrangheta. Este 6 octombrie 1983, Papa tocmai celebrează o slujbă în aer liber și iată că în timpul predicii face o înșiruire precisă a delictelor acelei mafii, îndemnând comunitatea eclezială să-și asume răspunderea și să-i pună capăt: «Noi, care suntem vița de vie a Domnului, câți struguri acri am produs, în loc să producem struguri buni! Câtă ură și răzbunare, vărsări de sânge, furturi, jafuri, sechestre de persoană, nedreptăți și violențe de orice fel!».

De la Santo Domingo, la 12 octombrie 1984, Ioan Paul pronunță această recunoaștere a răspunderii Bisericii catolice pentru maltratarea popoarelor indigene: «Biserica nu înțelege să nege interdependența dintre cruce și sabie care a caracterizat prima fază a pătrunderii misionare în Lumea Nouă». Ioan Paul mersese atunci la Santo Domingo pentru a iniția ciclul de rugăciuni de nouă ani în pregătirea celebrării celui de-al cincilea centenar de la începutul evanghelizării în America Latină, și de-a lungul celor nouă ani va reveni asupra subiectului de cel puțin zece ori, îl va relua și în contexte externe Americii Latine (în Canada, Australia, S.U.A.) și va ajunge să pronunțe - o vom aminti la sfârșitul acestui capitol - cuvinte mult mai înflăcărate în 1992, la încheierea acelei extraordinare perioade de rugăciune.

Deja la un an după recunoașterea de la Santo Domingo, găsindu-se în Africa, la Yaound( (Camerun) și vorbindu-le intelectualilor, la 13 august 1985, spune lucruri foarte precise despre tratamentul aplicat negrilor, care constituie o problemă - pentru responsabilitatea clerului - identică aceleia privind maltatarea populațiilor indios. «în cursul istoriei, oameni aparținând unor națiuni creștine din păcate nu totdeauna s-au purtat ca atare și noi ne cerem iertare pentru acest lucru în fața fraților noștri africani care au suferit atât de mult, de exemplu datorită tratamentului aplicat sclavilor». Aceasta e prima ocazie în care Ioan Paul reevocă o pagină întunecată din istoria Bisericii și încheie cu o explicită cerere de iertare în fața celor care au fost victime. În total, de-a lungul primilor douăzeci de ani de Pontificat, vor fi 25 de asemenea rugăminți de iertare, adresate celor mai diverși interlocutori.

Pentru 1985, ar trebui să amintim predica în fața tinerilor islamiști de la Casablanca (Maroc), la 19 august 1985, cu invitația la depășirea și iertarea dușmăniei din trecut. Pentru 1986, vizita la Sinagoga din Roma, la 13 aprilie 1986, cu deplorarea «persecuțiilor» îndreptate «împotriva evreilor din toate timpurile de către oricine; repet: de către oricine!» (referința se făcea la Papii care l-au precedat). Tot pentru 1986, ziua de la Assisi pentru pace (27 octombrie) în timpul căreia Ioan Paul afirmă, în numele Bisericii catolice: «Nu totdeauna am fost constructori ai păcii». Ne limităm la această rapidă înșiruire pentru că la astfel de afirmații ne vom opri pe larg în capitolele 21, 22 și 23.

Pentru 1987, există revenirea asupra problemei maltratării amerindienilor din partea colonizatorilor, mai precisă și mai pătimașă decât aluzia pe care o făcuse pe acest subiect cu patru ani mai devreme, la Santo Domingo: «Suntem datori a recunoaște opresiunea culturală, nedreptățile, distrugerea vieții voastre și a societăților voastre tradiționale. Din păcate, nu toți membrii Bisericii au rămas fideli răspunderilor lor creștinești» (Phoenix, S.U.A., întâlnire cu amerindienii, 14 septembrie 1987).

Începând din 1987, mărturisirile autocritice devin mai numeroase, și în 1988 întâlnim cel puțin două, pronunțate la Strasbourg. Prima datează din 8 octombrie și recunoaște că Biserica nu predică împotriva injustiției cu forța care ar fi necesară: «Nu trebuie să existe privilegii pentru cei bogați și puternici, iar nedreptate pentru săraci și handicapați. Biserica o spune oare cu voce destul de puternică? Poate că nu. Chiar și membrii Bisericii își au slăbiciunile lor. Noi suntem Biserica, voi și cu mine!». Aici Ioan Paul nu precizează rolurile și răspunderile, ci tinde - ca în cazul mafiei calabreze - să provoace un simț al răspunderii comunitare.

A doua intervenție de la Strasbourg e mai importantă, are loc trei zile mai târziu, în fața Parlamentului European și constituie o excomunicare formală a integralismului medieval, de care s-au slujit Papii acelor secole: «Creștinismul latin medieval - ca să nu amintim altele - n-a scăpat niciodată de ispita integralistă de a-i exclude din comunitatea temporală pe cei care nu profesau adevărata credință» (11 octombrie 1988).

De integralism, Papa polonez va fi acuzat chiar și mai târziu și în ciuda acelei afirmații solemne de la Strasbourg. Și i se va întâmpla să audă acuzația cea mai directă și ofensivă tocmai în Polonia sa, abia ieșită de sub dominația comunistă, în timpul călătoriei din 1991, datorită predicii în apărarea vieții. Se va apăra cu o nouă declarație împotriva integralismului: «Biserica dorește să participe la viața societății doar ca martor al Evangheliei și îi sunt străine azi tendințele de a pune stăpânire pe vreun sector al vieții publice. Nu poate fi împăcată cu adevărul creștin o atitudine fanatică sau fundamentalistă» (Olstyn, 6 iunie 1991).

Mișcarea noastră de panoramare a ajuns la 1989 și în acest an regăsim tema participării creștinilor la războaiele europene, care apăruse deja în 1983 și 1985. De această dată, reflecția cuprinsă în Scrisoarea apostolică la a 50-a aniversare a izbucnirii celui de-al doilea război mondial (26 august 1989) are un ton dramatic care ne arată deja ce drum lung a parcurs Ioan Paul - într-un timp scurt - pe un teren atât de delicat: «Monstruozitățile acelui război s-au manifestat pe continentul care a rămas cea mai îndelungată perioadă în raza de acțiune a Evangheliei și a Bisericii. Într-adevăr, e greu să ne continuăm drumul lăsând în urma noastră acest teribil calvar al oamenilor și al națiunilor!».

În 1990, Ioan Paul efectuează două călătorii africane (Capul Verde, Guineea Bisau, Mali, Burkina Faso, Ciad în ianuarie-februarie; Tanzania, Burundi, Ruanda, Coasta de Fildeș în septembrie) care ne-ar oferi material din abundență pe tema colonialismului și a tratamentului aplicat negrilor, dar nu ne vom opri să-l analizăm, pentru că această temă o vom găsi tratată mai amplu și mai sugestiv în timpul vizitei la «casa sclavilor», pe insula Gorée (Senegal), la 22 februarie 1992: «Din acest sanctuar african al durerii negrilor implorăm iertarea Cerului».

Deja sunt pronunțate răspicat, în schimb, cuvintele autocritice față de conflictele cu Orientul ortodox în această «mărturisire a păcatelor» de la Bialystok (Polonia), în timpul întâlnirii din catedrala ortodoxă, la 5 iunie 1991: «Nu putem să nu admitem cu umilință că în relația dintre Bisericile noastre în trecut nu totdeauna domnea spiritul de frăție evanghelică. Oriunde a existat greșeală, indiferent de care parte, ea trebuie depășită prin intermediul recunoașterii propriei greșeli în fața Domnului și prin intermediul iertării!».

Iată-ne în fine la 1992. Poate cea mai expresivă cerere a iertării - în această primă fază de dezvoltare a materiei - Ioan Paul o realizează în luna octombrie a acelui an, cu vizita în Santo Domingo, pe care o califică drept un «act de expiere» și credem că n-a folosit niciodată, într-un alt context, un cuvânt atât de puternic. «Prin intermediul pelerinajului la locul unde a început evanghelizarea - pelerinaj care a avut caracterul de exprimare a unei recunoștințe - am vrut, în același timp, să săvârșim un act de expiere în fața infinitei sfințenii a lui Dumnezeu pentru tot ceea ce, în acest elan spre continentul american, a fost marcat de semnul păcatului, al nedreptății și al violenței (...). Acestor oameni noi nu încetăm să le cerem iertare. Această cerere a iertării li se adresează mai ales primilor locuitori ai noului continent, amerindienilor, și apoi acelora care au fost deportați acolo ca sclavi din Africa, pentru a face muncile grele. "Asupra noastră să cadă păcatul": și această rugăciune face parte din evanghelizare» (Sala de audiențe, 21 octombrie 1992).

Deci în treisprezece ani - de la reexaminarea cazului Galilei și până la acest pelerinaj de expiere la cinci sute de ani de la începutul evanghelizării Americilor - Ioan Paul a acumulat vreo douăzeci de intervenții autocritice, în numele Bisericii și cu referință la istoria ei. E mult, dar e încă puțin față de ceea ce va face pe acest tărâm după 1993 și ceea ce vom vedea în penultimul capitol al acestui volum.

Până aici, socotelile cu istoria Ioan Paul le face menținându-se pe urmele trasate de Conciliul Vatican II și de Pavel al VI-lea: făcând explicit ceea ce Conciliul afirmase în mod implicit (Galilei), înmânându-le destinatarilor mesajul pe care fețele bisericești conciliare îl încredințaseră documentelor (evrei, musulmani, comunități ortodoxe și evanghelice), aplicând la noi situații (inchiziție, integralism, indios, mafie, tratament față de negri) ceea ce fusese deja afirmat în general și în principiu.

Aproape toate aceste intervenții autocritice, Papa le formulează în timpul călătoriilor: în ele se exprimă neliniștea Papei misionar care, în desfășurarea misiunii sale în mijlocul popoarelor, simte nevoia de a recunoaște vina celor care s-au apropiat de respectivele popoare înaintea lui, aducând același anunț. Am putea conchide eventual că - cel puțin pentru prima fază a Pontificatului - dacă n-ar fi călătorit, poate că acest Papă n-ar fi cerut iertare.

Dar cu totul nouă și din punct de vedere istoric inedită va fi autocritica milenară și evanghelică pe care Ioan Paul o va exprima din 1993 și care nu va mai avea o prevalentă motivație misionară, ci jubiliară și penitențială. Nu va ținti să îndepărteze prin predica adresată popoarelor neînțelegerile și dușmăniile acumulate în istorie, ci să pregătească în spiritul «reconcilierii și al penitenței» trecerea de la al doilea la al treilea mileniu. Cu «examenul de la sfârșitul mileniului» - care nu are precedent în tradiția catolică - istoria Bisericii, care era pentru Papi laboratorul tuturor prudențelor, va deveni câmpul de desfășurare a celei mai mari îndrăzneli.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire