pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL IX
ULTIMELE CĂLĂTORII ȘI SCRISORI

61. În seara ce se coboară în lume

"Vergente mundi vespere - În seara ce se coboară în lume", așa începea un vechi imn de la vesperele din timpul Adventului. Când Paul era la Roma, primele semne ale morții se imprimau imperceptibil pe fața civilizației antice. În zadar bătrânul Cato îi puse în gardă pe romani împotriva influenței moleșitoare a grecismului. În zadar Augustus își luase demnitatea de Pontifex Maximus, reînnoise cultele tradiționale, iar prin legislația matrimonială ridicase un zid împotriva imoralității crescânde. Clasa burgheză începe acum a slăbi, după ce înalta nobilime aproape că se stinsese cu totul. Dulcea otravă, pe care Ovidiu o picurase în vinele tinerilor romani, își făcea efectul și se răspândea mai departe. Vergiliu se plânge că religia romană a fost înlocuită de cultele orientale. Pe când el descrie Roma ca "zeița frigiană, mama zeilor, încoronată de turnuri, jubilând în virtutea descendenței sale divine" (Aen., 6, 785), creștinii vor vedea în curând în ea pe femeia șezând pe fiară, mama destrăbălării și a cruzimilor, zeița îmbătată de sângele martirilor. Vechea credință romană în Jupiter era zdruncinată; masele de oameni recurgeau la magia orientală și babilonică și la mistica cifrelor. În locul religiei se impunea cultul statului și se căuta să se dea o explicație palpabilă acestei nebunii prin construcții gigantice de un lux inimaginabil. Astfel, în curând Nero va elabora planul "casei sale de aur". Roma se găsea într-o constantă beție de serbări neîntrerupte și jocuri de circ. Totul se vindea: interesele statului, libertatea civică, glasul juraților, jurământul militar, cinstea femeii. Dar moartea națiunilor și a civilizației este foarte lentă. Edificiul solid al statului roman nu s-a prăbușit decât după secole.

Dar omul, care știa că venirea lui Cristos în foc și fum pândea Roma și Ierusalimul, se găsea deja de doi ani în lanțuri. Nu trebuie să ne mirăm de o amânare a rezolvării cazului său. Era vorba de o controversă religioasă a unui evreu străin; cazul său nu deșteptase atenția tribunalului imperial. În ultima vreme, caracterul împăratului de douăzeci și șase de ani evoluase în dezavantajul său. Era vremea când el se debarasase de tutela celor doi educatori ai săi: Seneca și Afranius Burrus. Instinctele sălbatice, pe care le moștenise de la mama sa, se deșteptaseră într-însul; fiara adulmeca sânge. Unul după altul, toți cei care îi stăteau în cale au fost înlăturați: Britannicus, Octavia, mama sa Agripina. Seneca a trebuit să acopere cu autoritatea sa uciderea mamei. El s-a retras la moșia sa și aștepta, ca odinioară fratele său, ordinul de a se sinucide. Spre a diminua influența generalului comandant al pretorienilor, Nero a împărțit această funcție între două persoane: Tigellinus, tovarășul de tristă amintire al tuturor crimelor sale, și Fennius Rufus, un om onest, dar slab de caracter. Deoarece Tigellinus era ocupat cu intrigile de la curte, soarta lui Paul se găsea în mâinile celuilalt. Captivitatea sa a luat sfârșit în primăvara anului 63, cu o sentință de achitare. Prin aceasta, Roma oficială recunoștea că faptul de a fi creștin, în sine, nu era o crimă de stat. De abia Domițian a schimbat acest fel de a vedea. Așadar, iată că într-o dimineață un centurion vine la Paul, îi ia lanțurile și le agață de centura sa, declarând că prefectul Romei și-a retras urmărirea judiciară împotriva lui. De-acum, Paul putea să meargă unde voia.

Unii s-au întrebat de ce Luca n-a mai relatat eliberarea lui Paul? În tot cazul, el știa despre sfârșitul procesului. Către sfârșitul captivității, el nu se mai afla la Roma. În Scrisoarea către Filipeni el nu este pomenit printre aceia care trimit salutări. Dacă el nu relatează moartea lui Paul, este o dovadă că acesta a fost eliberat între timp și că Faptele Apostolilor au fost publicate între prima și a doua captivitate romană. Unde s-a dus Paul? Scrisorile sale din captivitate ne fac cunoscut că planul său inițial de a merge în Spania a fost amânat pentru moment. Privirile sale erau îndreptate exclusiv spre Răsărit. Timotei plecase înainte la Filipi și trebuia să-l întâlnească pe apostol pe drum. Acum, după 4 ani de captivitate, iată că a fost luată piedica de pe resortul energiei sale, acumulată multă vreme și pare să apară o nouă primăvară în viața lui Paul. În realitate, era căldura potolită a unui soare de toamnă, care dă vinului ultima dulceață și tărie.

Încă de pe vremea călătoriei sale la Roma, când corabia se stricase la Creta, această insulă se plasase în orizontul apostolic al lui Paul ca un nou câmp de activitate, care-i scăpase mai înainte din vedere. La Efes poate să fi auzit, de la frații călători, că acolo s-ar afla creștini împrăștiați, de care nu s-ar mai ocupa nimeni! Așadar, mai era ceva de făcut în Orient. Deci, Paul s-a îmbarcat împreună cu Titus pentru Creta, insula regelui legendar Minos. De data aceasta, insula părea mai atrăgătoare decât cu trei ani în urmă, în timpul acelei furtuni îngrozitoare. Creta, insula homerică cu "o sută de orașe" și cu o veche regalitate sacerdotală de mii de ani, rămăsese un pământ deosebit și slujise ca punct de legătură între Grecia și Egipt. În luptă cu forțele naturii, ea dezvoltase o cultură aparte. Bogățiile dobândite prin comerț, luxul egiptean și asiatic moleșiseră această populație insulară. Când a apărut Paul, cretanii treceau drept unul dintre popoarele cele mai corupte ale antichității. Dar și aici sămânța evangheliei adusese roade. Cretanii, care fuseseră martori la minunea de la Rusalii (Fap 2,11), fuseseră primii mesageri ai credinței. Totuși, se putea vorbi despre un creștinism incoerent, cam sălbatic, fără o trainică organizație comunitară. Aici, așadar, i se oferea lui Paul un vast câmp de lucru. Titus trebuia să continue misiunea în Creta până ce Paul se va întoarce din călătoria sa făcută în Apusul îndepărtat.

Paul a evitat cu grijă să mai pășească pe pământul Palestinei. Indisciplina și confuzia în așezămintele civile și religioase atinseseră punctul culminant la Ierusalim. Iosif Flaviu relatează următoarele despre marele preot Ananus: "El a adunat Marele Sfat pentru judecată și i-a convocat în fața lui pe fratele lui Isus, așa-zisul Cristos, cu numele de Iacob, și pe ceilalți câțiva și a poruncit să fie omorâți cu pietre" (Ant., 20, 9, 1). Aceasta s-a petrecut când Paul părăsea Roma.

Și ce se petrecea acum la Roma, când Paul alerga în Orient de la o comunitate la alta? O perdea de foc și fum ne ascunde cursul istoriei. În reflexul palid se disting siluete imprecise. S-ar părea că distingem două dintre ele ca pe niște umbre. Una este a lui Petru. Când norii de fum și-au rostogolit valurile până în Aventin și pe povârnișurile Ianiculusului, spre căsuțele creștinilor săraci, a fost oare și el înghițit de torentul de fum și sânge? Mulți cred aceasta, dar nimeni nu o știe. Locul execuției sale pare să vorbească în favoarea acestei ipoteze. Grădinile Vaticanului sunt locul unde victimele persecuției neroniene și-au vărsat sângele! Unde se afla Paul în acel moment? Nimeni nu știe. La 19 iulie 64, a ajuns la vila lui Nero din Antium, la sud de Ostia, vestea că la Roma a izbucnit un mare incendiu. Șapte zile întregi focul a distrus și a lăsat din cele 14 cartiere ale orașului numai 4 neatinse. În noaptea fatală, poporul văzuse slugi imperiale alergând pe străzi în toate părțile cu torțe aprinse. Acest incendiu a fost semnalul de început pentru o prigoană care va dura 300 de ani. În această perioadă, lucrarea "constructorului prudent", care era Paul, a prietenului său Petru și a colaboratorilor săi va fi greu încercată și se va arăta dacă ei au construit pe temelia care este Cristos "cu aur, argint și pietre prețioase sau cu lemn, fân și paie" (1Cor 3,12). Nici un alt eveniment n-a făcut o asemenea impresie asupra contemporanilor și asupra posterității ca această faptă a lui Nero. Cinci martori păgâni ne relatează faptul acesta: Tacitus (Annal., 15, 44), Suetonius, istoricul lui Adrian și amicul intim al lui Plinius (Nero, 16), poetul Iuvenal (Sat., 1, 155), care aparține aceluiași cerc de prieteni, Dio Cassius (Hist. Rom., 62,16) și Seneca (Scris., 14).

Nero avea nevoie de un țap ispășitor asupra căruia să poată arunca bănuiala incendiului: o oarecare sectă orientală cu proastă reputație! Sub aripa protectoare a sinagogii, creștinismul a putut să se răspândească în imperiul roman, dar prețul pe care a trebuit să-l plătească pentru aceasta a fost mare. Toată ura pe care păgânii o acumulaseră contra evreilor s-a dezlănțuit acum contra capetelor lor. Cu ocazia acestei orgii de ură, se aude pentru prima dată în literatura păgână numele binecuvântat "Cristos". Deoarece Cristos a murit pe cruce ca un criminal politic între doi tâlhari, Biserica va fi de-acum și ea considerată un criminal politic de către statul roman, de către Tacitus și alți scriitori, ca locul de întâlnire a tuturor superstițiilor și a tuturor grozăviilor și urii omenești. Faptul că ea a trăit retrasă și nu lua parte deloc la viața publică era pentru Tacitus o confirmare a afirmației sale.

Dar și Tacitus, acest roman mândru și orgolios, nutrește o oarecare compătimire față de creștini, pe când rafinatul curtezan Suetonius nu cunoaște nici un simțământ de omenie, nici chiar în fața scenelor nespus de îngrozitoare din mitologia greacă, pe care creștinii erau siliți să le joace pentru desfătarea romanilor: Hercule în flăcări, Ixion sfâșiat pe roată, Orfeu rupt de către urși, mutilarea lui Attis, Pasife dată unui desfrânat (poate Nero în persoană), ascuns sub masca unui taur sălbatic, Dirce care a fost legată goală de un taur și târâtă pe stâncile Heliconului, o scenă care ne face să ne gândim la celebrul taur din Farnese (de la muzeul din Neapole) și câteva fresce de la Pompei. Clement Romanul pomenește aceste crude suplicii și ultragii îngrozitoare (Cor., 1, 6). Seneca, cel care odinioară hrănise imaginația tânărului Nero cu aceste imagini mitologice și care favorizase în mod involuntar pornirea bolnavă a tânărului său elev, mai târziu, în exilul vilei sale de la țară unde a trebuit să facă pocăință pentru imperfecțiunile vieții sale, face aluzie la aceste scene rușinoase: "Tirania are la îndemână oțel și flăcări, lanțuri și o mulțime de fiare ca să le ațâțe împotriva oamenilor. Iată, îți vin în minte temnițele, chinurile crucii, cârligele de fier și acel par care, înfipt în corpul omului, iese prin gură; apoi membrele strivite de căruță ce aleargă una după alta și acea tunică îmbibată cu lichid inflamabil și în final tot ceea ce a putut născoci turbarea cea crudă" (Ep., 14). Acestea sunt cuvintele unui martor ocular despre infamiile ucenicului rău crescut și ajuns apoi pe tronul imperial. Și, lucru curios, iată că apare în ochii stoicului rece, care văzuse murind mii de gladiatori, ca o viziune dintr-o lume străină pentru dânsul, surâsul de neînțeles al unui creștin: "În mijlocul acestor torturi, era unul care n-a gemut, nici nu s-a rugat pentru viață; și asta e prea puțin; el a surâs, da, a surâs cu o inimă veselă" (Ep., 78).

Printre victimele anonime ale prigoanei lui Nero se găseau, desigur, cea mai mare parte din acești frați pe care Paul îi salutase în Scrisoarea către Romani și cei care veniseră în întâmpinarea lui până la Forum Appii, dar și aceia care îl predicaseră pe Cristos nu cu intenție curată, ci ca să facă tulburare cetei sale. Și ei "au fost mântuiți, dar așa, ca prin foc" (1Cor 3,15). Primejdia și moartea comună șterseseră tot ceea ce era omenesc în inima lor. Numai despre Acvila și Priscila știm că scăpaseră de pericol. Paul îi salută mai târziu la Efes (2Tim 4,19). Aceasta a fost prima victorie de credință a Bisericii romane prin care ea și-a meritat primul rang printre toate Bisericile lumii. Așa s-au petrecut lucrurile în zilele lui august din anul 64, în împărăția "fiarei", în seara ce se cobora asupra lumii.

O dată cu prigoana lui Nero, statul roman și toată civilizația antică au intrat într-o perioadă de luptă cu o forță spirituală cu care nu se puteau măsura. Pentru Roma a fost fatal faptul că a fost incapabilă să discearnă singura forță de viitor, care ar fi fost în stare să ferească statul roman de la pieire.

 

62. "Coloana și temelia adevărului"
Scrisoarea întâi către Timotei

Misiunea apostolului în Orient se terminase. Acum el își reia planul de mai înainte, privirea i se îndreaptă spre Spania. Unii susțin, că de la Efes, prin Marsilia, el a navigat în Spania. Deoarece corabia făcea escale mai lungi în porturile mai mari, desigur că el a pășit și pe pământul Galiei și a vizitat comunitatea creștină ce se afla acolo. Dacă termenul "Galia" din Scrisoarea a doua către Timotei e corect (4,10), se pare că Crescens l-a însoțit. Cel mai vechi martor al misiunii lui Paul în Spania este Clement Romanul, care probabil l-a cunoscut pe Paul, chiar dacă nu e identic cu acel Clement, pomenit în Scrisoarea către Filipeni. El scria comunității din Corint că Paul s-a aventurat "până la hotarele Apusului", ceea ce din punct de vedere al unui roman putea să fie numai Spania. La fel, Fragmentul Muratori, cel mai vechi document care ne furnizează prima listă a scrierilor Noului Testament, spune că Luca n-a menționat martiriul lui Petru la Roma și călătoria lui Paul în Spania, deoarece el n-a fost martor ocular. În Spania nu lipsesc anumite tradiții locale referitoare la călătoria lui Paul în aceste părți, cum sunt cele din Ecija și în mod deosebit din Tortosa, unde Paul a trebuit să-l numească pe Rufus ca episcop al acelei comunități. Scopul și succesul călătoriei sunt însă cu totul învăluite în întuneric.

În primăvara anului 66, îl găsim iarăși pe Paul într-o călătorie de vizită în Orient. El vizitează Creta, merge de-a lungul coastei asiatice, îl roagă pe Timotei să rămână mai departe la Efes și se duce prin Troas, unde locuiește la Carpus, spre Macedonia. Se pare că aici a scris Scrisoarea întâi către Timotei, presimțind că un obstacol neprevăzut îl va împiedica de a se întoarce la Efes. Stilul celor trei scrisori pastorale e caracteristic unui bătrân. El nu mai e plin de avânt puternic și pătrunzător ca odinioară. Cu toate acestea, se recunoaște fără greutate stilul și caracterul lui Paul. În scrisorile din captivitate, Paul e mai curând marele teolog și mistic, meditând în singurătatea locuinței sale închiriate asupra planului mântuirii divine, pe când aici, în scrisorile pastorale, se arată ca un practic conducător de suflete.

Efesul devenise centrul unei "filozofii a iluminării", aflată în plină formare. Era un monstru oribil și produsul ciudat al unei încrucișări de elemente babilonice și persane, visurile iudaismului tardiv și doctrinele cabalistice secrete, genealogiile rabinice ale literaturii iudaice apocrife ale acestei epoci. Imeneu susținea, de exemplu, că credința în înviere este rezervată numai celor simpli. Calea spre iluminare și perfecțiune constă în a se abține de la vin, carne și căsătorie. Un intrigant foarte periculos era Alexandru, un arămar. Paul i-a excomunicat în mod solemn pe amândoi din Biserică. Un alt grup de eretici era și mai periculos; Paul i-a desemnat ca "spirite false și oamenii diavolului". Această gnoză a luat o amploare periculoasă și a ajuns ca o "tumoare canceroasă" (2Tim 2,17). Era greu să le combați cu argumente raționale, deoarece erau clădite pe imaginație și sentiment. Ideile acestea erau în mod deosebit cultivate în cercurile pietiste și în saloanele curtezanelor. Femeile din Efes se simțeau flatate de a fi ele avangarda acestei noi mișcări și nu conteneau cu primirea de cadouri și invitații. De aici, reputația "setei de câștig" la care face aluzie apostolul. Sabatul infernal al sincretismului religios gnostic, manihean și neoplatonic al secolelor următoare deja începea; mobil comun al tuturor acestor erezii era doctrina dualismului, care găsea în materie sediul răului și, în felul acesta, găsea o soluție problemei păcatului.

În toată această vorbire nebuloasă Paul vedea un mare pericol pentru concepția cea așa de clară a credinței. Lui îi era scârbă de acest sistem molatic și mucilaginos. În romanul de expunere gnostică, în care ființa divină se transformă în nenumărate emanații, unde mai rămâne loc în economia mântuirii pentru întruparea și locuirea mistică a lui Dumnezeu în inimile noastre? Nu rămânea decât un mijloc de combatere: să cultive gândul comuniunii eclesiastice. Acest gând a devenit tema principală a scrisorii: comuniunea creștină în credință (cap. 1); comuniunea creștină în cult (cap. 2); comuniunea creștină în structura ierarhică (cap. 3). Restul decurge din toate acestea.

Scopul predicării creștine nu este inițierea în visurile cabalei și în cazuistica legalistă a iudaismului, ci în iubirea ce se degajă dintr-o inimă curată și dezinteresată, dintr-o credință simplă și nezdruncinată. Legea e bună atâta timp cât ea este expresia moralei voite de Dumnezeu. Cu toate acestea, într-o ultimă analiză, pentru un creștin, nu decalogul este norma de comportare morală, ci evanghelia milostivirii și a harului și predica de pe munte; nu acel imperativ rece al datoriei, ci iubirea! În acțiunile exterioare, legea veche și legea nouă par să fie în concordanță; însă dacă doi oameni fac același lucru, totuși nu realizează aceeași lucrare. În seara vieții sale, apostolul amintește trecutul său religios anterior convertirii sale. El se gândește la aceasta cu mai puțină rigoare; el vede mai presus de toate mila cea mai mare a lui Dumnezeu. El îi amintește lui Timotei clipa ordinațiunii sale. El nu trebuie să dezamăgească speranțele și vocile profetice, care au făcut să cadă alegerea asupra lui. Să nu ezite, așadar, a se folosi de excomunicare în folosul unității și al purității credinței.

Fără unitatea în credință nu există nici o unitate în rugăciune și în cult. "Lex orandi, lex credendi!" Pentru Paul, Biserica este comuniunea universală în rugăciune spre a-l lăuda pe Dumnezeu în numele întregii credințe. Acesta este rolul sacerdotal al lui Cristos, descris prin cuvinte clasice așa de înalte de către unii dintre elevii lui Paul și în spiritul său; prin el, cu el și în el (Evr)! Paul menționează o categorie specială de oameni care au nevoie în chip deosebit de rugăciunea Bisericii: conducătorii politici și, în chip deosebit, toți cei care au funcții de răspundere. Apelul la rugăciune pentru autoritățile publice era pe acea vreme în uz. Creștinii au fost nevoiți să se apere de acuza ce li se aducea că sunt dușmanii statului; ei au trebuit să facă acest lucru mai târziu, pe vremea lui Tertulian, și cu alte ocazii numeroase. Iată că Paul se ridică și spune: ascultarea față de stat și plata impozitelor este prea puțin; noi trebuie să ne rugăm pentru autorități! Ce scenă mișcătoare: în tot imperiul roman Paul vede "mâini curate de bărbați" și "modeste mâini de femei pline de noblețe", unindu-se în rugăciune pentru prosperitatea statului. În loc să taie aceste mâini, statul roman ar fi făcut mai bine să se fi lăsat condus de ele. Paul nu putea să descrie mai bine atitudinea rugăciunii creștine. Este ținuta la rugăciune a acelor "orantes" de pe icoanele din catacombe; este ținuta preotului în timpul canonului la sfânta Liturghie; este atitudinea în rugăciune a lui Isus de pe cruce!

De la stat și familie, Paul își întoarce privirea spre Biserică și organizarea ei socială. Odinioară, el descrisese Biserica ca pe o comunitate mistică a acelor aleși, ca o Biserică ideală, ca o "mireasă a lui Cristos, fără pată și fără riduri", ca o Biserică invizibilă încă, învăluită în misterul lui Cristos. Acum, el o descrie din punctul de vedere al unui păstor sufletesc, ca fiind "casa lui Dumnezeu", marea comunitate de pe pământ, Biserica organizată și dirijată de către experiența bătrânilor, Biserica autorității doctrinale, Biserica concretă și vizibilă în care sunt chiar și renegați. Ambele concepții se confundă în aceeași viziune: Biserica este misterul lui Cristos, realizat în timp și mergând spre eternitate; ea este revelația în timp a lui Dumnezeu. Prin ea, Dumnezeu le vorbește mereu oamenilor, ea este temelia de nezdruncinat și farul adevărului. Acum, adevărul nu se mai poate pierde nicicând de când există Biserica. Cu toate acestea, așa cum spune un proverb oriental, plin de un adânc înțeles, "la baza farului este umbră". Singurul lucru care face viața demnă de a fi trăită este fidelitatea lui Dumnezeu de a-și ține cuvântul dat, fidelitatea care-și atinge apogeul în Cristos și în Biserica sa.

Timotei avea nevoie, din cauza vârstei sale tinere și a temperamentului său înclinat spre timiditate, de o mână puternică și de un impuls energic, venind din partea prietenului său părintesc, care părea să dispună de un izvor nesecat de energie. Cei doi oameni erau așa de deosebiți în caracter, și totuși Paul nu iubea pe nimeni mai mult, nici chiar pe Titus. El îi arată calea spre a câștiga influența asupra altora: să fie exemplar în cuvinte, credință, iubire, în demnitate și simplitate personală; în modul de a trata cu oamenii, să țină cont de situația socială, vârstă, sex; față de femei să arate un tact supranatural și distins. E posibil ca Paul, în cursul acțiunilor sale de caritate, să fi avut experiențe neplăcute cu tinere văduve, doritoare de căsătorie. Timotei să acorde atenție preoților zeloși, în chip deosebit acelora care se străduiesc să-și povățuiască oițele. Față de comunitate, el îi recomandă să evite orice aparență de sete după câștig, să nu ridice pretenții financiare, să nu aibă un mod de viață superior standardului obișnuit, nici viață de moleșeală, ci cumpătare.

 

63. Biserica din Creta
Scrisoarea către Tit

Paul tocmai terminase vizita sa pastorală în Orient. Din Creta, unde îl lăsase pe Titus, s-a dus în Macedonia, trecând prin Corint, unde Erast îl părăsi, prin Milet, unde Trofim căzu bolnav, prin Efes, unde îl numi pe Timotei legatul său și, în final, prin Troas. În toamna anului 66 îl găsim cu un grup de prieteni, printre care avem dreptul de a bănui prezența lui Luca, în drum spre Nicopole, pe coasta Mării Adriatice. Nicopole era orașul cel mai de seamă din Epir și colonie romană. Întemeietorul său, Augustus, îi dădu numele de "orașul victoriei", în amintirea biruinței de la Actium, pe care a câștigat-o împotriva lui Antonius (31 î.C.). Irod cel Mare îl împodobise cu clădiri publice (Iosif Flaviu, Ant. iud., 16, 5, 3). Paul dorea să petreacă iarna aici; probabil avea de gând să viziteze Iliria și apoi să meargă la Roma în primăvara anului 67, spre a mângâia comunitatea decimată de acolo. În drum el îi scrie o scrisoare lui Tit ca să vină în curând la el, la Nicopole, de îndată ce îi va trimite un înlocuitor. Acesta a fost probabil Artemas, care trebuia să fie succesorul lui Tit, deoarece Tihic a fost trimis de curând la Efes (2Tim 4,12).

Formula de adresare a Scrisorii către Tit este solemnă, deoarece Paul e conștient de misiunea sa, având în vedere gravitatea situației. Biserica din Creta era cea mai tânără. Îi lipsea încă un cadru solid, structura internă sau măcar un colegiu de bătrâni. Fără o autoritate doctrinală solidă și fără o tradiție, lupta împotriva ereziilor nu are nici o șansă de succes. Tot ceea ce este creat este bun și curat, cu condiția ca intenția omului să fie la fel. Dacă ochiul tău e curat, spune Mântuitorul, atunci tot trupul tău și toată creația este pentru tine o lume divină, plină de lumină. Toată lumina, toată bunătatea, toată frumusețea vine din interior. Această învățătură a creștinismului a produs o lume nouă (1,15-16). Anumiți ucenici ai lui Spartacus au trezit mișcări de eliberare printre sclavi și revolte contra autorității civile (3,1). Lumea sclavilor era în fierbere. Dacă și creștinii ar mai fi suflat în foc, puteau să se producă tulburări sociale care ar fi putut dărâma creștinismul. Paul ridică și această problemă pe un plan mai înalt, unde toate diferențele sociale sunt fără importanță. Harul lui Dumnezeu și mila divină s-au arătat în Cristos, ele ne-au deschis ochii pentru adevărata demnitate a naturii umane și pentru desăvârșirea ei în lumea viitoare. Paul expune cu plăcere noua sa etică în paradoxuri: odinioară-acum! Așa își vede el propria-i viață. S-a produs o mare răsturnare. Nu te mai poți comporta ca și cum Cristos n-ar fi venit. Noblețea cea nouă, creștină, trebuie să lucreze începând din interior și să transforme societatea ca pe un aluat.

Scrisorile pastorale ne arată, pe lângă starea incipientă și neevoluată a comunităților, când darurile carismatice, sub conducerea apostolilor, puteau la urma urmei, să fie suficiente, un stadiu mai avansat al organizației ierarhice. Nu există încă un episcopat monarhic. El e cuprins în mod virtual în funcțiunea apostolică și se bazează pe voința lui Cristos. Nu există încă episcopi rezidențiali. Titus și Timotei nu sunt decât delegați apostolici, locțiitori ai apostolului, lucrează în numele său, judecă și instalează în numele său preoți și diaconi. Sub jurisdicția legatului exista un colegiu de preoți, numiți "episcopi", din care mai târziu va apărea episcopatul cu caracter monarhic. Ceea ce caracterizează episcopatul monarhic este reședința, autonomia, durata pe viață și alipirea la o provincie. Paul n-a dat comunităților sale o autonomie deplină. Reprezentanții săi sunt mereu pe drumuri spre a primi îndrumări și împuterniciri. El singur este șeful suprem al acestei enorme dieceze. Nu există încă regiuni geografice delimitate. Totul este încă teren de misiune. Cuvântul "episcop" e mai vechi decât funcția: el e folosit deja de Homer (Iliada, 22, 255; Odiseea, 8, 163) și la clasicii greci, în înțelesul de supraveghetori în temple sau colonii. Funcția episcopală deplină în înțelesul monarhic nu va apărea decât câteva decenii mai târziu, în scrisorile sfântului episcop martir Ignațiu de Antiohia.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire