pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL X
SFÂRȘITUL

64. A doua captivitate la Roma. Testamentul
Scrisoarea a doua către Timotei

La Nicopole, Paul se găsea în drum spre Roma. Totul îl atrăgea în mod irezistibil de acest oraș, spre locul sfârșitului său tragic. Nici el nu știa de ce. Între timp sosise Tit, care a petrecut iarna alături de Paul și apoi a fost trimis în Iliria (2Tim 2,10). Unde și când a fost arestat Paul nimeni nu știe. Unii presupun că evenimentul s-a petrecut la Nicopole; alții, în casa lui Carpus, la Troas, unde a fost silit probabil să-și lase bagajele; alții, la Efes, deoarece Paul vorbește despre infidelitatea fraților din Asia Mică, alții optează pentru Spania. Mie mi se pare mai probabil că Paul, din propria inițiativă, în primăvara anului 67, s-a dus la Roma și acolo a lucrat un timp oarecare la reconstrucția comunității. O veche tradiție romană este în favoarea acestei ipoteze; ea și-a găsit ecou din secolul al II-lea în Passio Petri et Pauli, atribuită lui Lin. El povestește că Paul și-ar fi găsit un refugiu (hospitium) pe malul stâng al Tibrului, în a II-a regiune "ad Arenulam", în apropiere de insula Tibrului, și că a predicat într-o șură părăsită, aproape de poarta Ostia ("horreum extra urbem"), și că a avut ca ascultători și soldați. Pe locul ultimei sale reședințe s-a înălțat o foarte veche capelă închinată sfântului Paul, "San Paolo alla Regola" (o ciuntire de la "arenula" = nisip, provenit din aluviunile Tibrului). Oratoriul acestei biserici, care a păstrat până în zilele noastre farmecul unei vechi tradiții, și săpături recente (1936) au scos la lumină temeliile unui vechi așezământ de comerț. Era cartierul micilor comercianți, mateloți, tăbăcari, olari și grădinari. În Evul Mediu existau aici numeroase corporații. Probabil că în acest loc, Paul, suspectat de a fi capul unei secte, a fost arestat de poliția romană.

Acolo unde, în forul roman, se ridica borna kilometrică de aur, spre care convergeau toate căile romane (de unde vine și cunoscutul proverb!), se găsea la picioarele capitoliului închisoarea Mamertină, care inițial a fost o fântână ("Tullianum"), astăzi în cea mai mare parte dărâmată. Potrivit unei tradiții neconfirmate, Paul ar fi fost aruncat în această închisoare. A doua captivitate ne înfățișează o situație mai puțin favorabilă decât prima. Paul trebuie să poarte lanțuri "ca un criminal". Antichitatea clasică și mai puțin cea creștină sunt pline de plângeri cu privire la răul tratament al prizonierilor, cu privire la condițiile îngrozitoare din închisorile romane, care erau "lipsite de lumină și de o mizerie respingătoare". Chiar împărații caracterizau șederea în închisoare ca un teribil martiriu (cruciatus immensus). Acest om bătrân și obosit va fi lipsit de toate. El se plânge de izolarea sa. Prietenii săi din Roma nu reușesc decât cu greu să-l vadă. Eubul, Pudens, Lin și Claudia îl salută cu prudență. Prudența lor se explică prin faptul că ei, potrivit unei tradiții vechi, cunoșteau ascunzătoarea lui Petru și că nu voiau să atragă atenția asupra lor și asupra apostolului. Potrivit unei legende mai curând frumoase decât veritabile, cei doi apostoli s-au întâlnit în aceeași închisoare. Sensul legendei e desigur acesta: când Paul suferea, Petru nu voia să fugă. Nestatornicia lui Dima i-a produs lui Paul o mare durere; acesta l-a părăsit pe învățătorul său din teama de a nu-i împărtăși soarta. Frații din Asia Mică îl părăsiseră și ei, în sensul că nimeni nu mai venise să-l viziteze pe prizonier, așa precum ceruse el. Paul îl numește aici pe Figel și Hermogene. Singurul prieten fidel care rămâne cu dânsul este Luca. Dar iată că într-o zi, o bucurie! Un cetățean din Efes, Onesifor, care îi făcuse servicii prețioase la Efes, l-a găsit în sfârșit, după multe căutări, în închisorile romane. Ce convorbiri trebuie să fi avut loc acolo, în închisoare, între cei doi prieteni!

Cazul lui Paul aparținea de tribunalul imperial. Nero, acum deghizat în comediant, străbătea Grecia, iar în locul lui era teribilul Aelius, un al doilea Nero. Primul interogatoriu s-a desfășurat într-o mare bazilică sau într-o sală judiciară din for, ale căror nume și arhitectură supraviețuiesc prin bazilicile noastre creștine. În absidă ședea curtea, în nava centrală erau prizonierii, martorii și avocații; în navele laterale și la galerii asista publicul curios la aceste procese incitante. Mai târziu, scenografii bisericești vor nota interogatoriile martirilor în același loc. Paul era probabil acuzat de complicitate la "crima creștinilor din Roma", de incendierea orașului. Descrierea interogatoriului său e scurtă, însă dramatică. El nu avea nici avocat, nici martori ai apărării. Nimeni nu avea curaj pentru așa ceva. Probabil s-a apărat în mod strălucit, așa încât dezbaterea s-a amânat și el a scăpat și de data aceasta din "gura leului". În lungul interval dintre primul și al doilea interogatoriu, el a avut timp să se roage și să mediteze. Gândurile sale gravitau mai înainte de toate în jurul a două lucruri care-i stăteau la inimă: Timotei și puritatea Bisericii. Încă o dată inima bătrânului tresaltă când își amintește de Timotei. El își adună ultimele puteri pentru a-i scrie o scrisoare. E un cuvânt de adio către iubitul său ucenic. Paul îl face executor al testamentului său. Voia să-l mai vadă încă o dată înainte de a muri. Se teme să nu fie deja prea târziu. Îl roagă să-l aducă cu sine și pe Marcu; în el îl vede și îl îmbrățișează pe prietenul său din tinerețe, pe Barnaba. În închisoarea rece, umedă și subterană, bătrânul va fi suferit de frig. Apostolul cere să i se aducă haina veche, jerpelită, pe care o lăsase la Troas. Dar cu toate necazurile, spiritul său neobosit este activ. El regretă că nu are sfintele Cărți, pergamentele și notele sale. Ar fi vrut să le pună în ordine înainte de a muri și poate să le încredințeze lui Luca în vederea unei redactări. Privirea sa e îndreptată spre ținta cerească. Chiar și în închisoare conștiința apostolatului său nu l-a părăsit.

La bătrânețe, gândurile se îndreptă de preferință spre epoca primei tinereți. Iată că o rugăciune fierbinte de mulțumire iese de pe buzele sale. Cu emoție se gândește la părinții și bunicii săi, care l-au crescut în frica de Dumnezeu. Altul ar fi văzut un insucces, un eșec în viața sa care, după nenumărate strădanii, se sfârșește pe eșafod. Dar Paul nu vede în toate acestea decât lucrarea providenței! Imediat o altă imagine înlocuiește acest gând; chipul curat al lui Timotei, așa cum l-a cunoscut prima dată, un tânăr timid ai cărui ochi mari, de copil, în mod uimitor s-au oprit asupra lui, atunci când la Listra el zăcea plin de sânge sub o grămadă de pietre (3,11). Paul se gândește cu emoție la mama și la bunica lui Timotei, la căldura ce se revărsa din acea casă creștină. Timotei era un temperament gingaș, dulce, aplecat spre melancolie, ceea ce îl face și mai plăcut în ochii apostolului, care îi poartă o adevărată grijă părintească. Harul ordinațiunii sale prin impunerea mâinilor lui Paul, încă acoperite de cicatrici, poate să transforme o natură prea tandră în una plină de energie. De fapt, la mijloc e duhul tăriei și al puterii care i-a fost dat. "Sfânta chemare a lui Dumnezeu" l-a transformat și pe el. Și acum, în ultima închisoare, la retrăirea acelui eveniment, Paul se ridică din nou pe o treaptă supranaturală și deschide marile perspective ale credinței, care dau sufletului liniște și siguranță în toate încercările. Fericirea noastră veșnică nu se află în mâinile noastre slabe, nici nu se măsoară după slabele noastre merite. Dumnezeu ne-a ales, nu noi l-am ales pe el. El ne-a ales și ne alege în permanență până în ziua când ne va chema la existența și la lumina credinței. Prin acest act veșnic, eu sunt apostol, iar tu ești ucenicul meu. Odinioară, Dumnezeu cel milostiv mi-a pus steagul în mâini. Acum sunt bătrân și el cade din mâinile mele. Acum ia tu în mâinile tale steagul lui Cristos, ține-l bine și apoi încredințează-l unor oameni vrednici! Fii un luptător după normele lui Cristos, un muncitor sârguincios și credincios față de pământul pe care îl hrănește. Temelia de nezdruncinat a credinței în fața ereziei gnostice este dogma celor două naturi în Cristos: cea omenească, el fiind descendent din neamul lui David, și cea divină, grație căreia a înviat. Pentru această învățătură, Paul vrea să sufere și să moară ca un criminal și, în felul acesta, să fie părtaș la suferințele lui Cristos. Latura mistică apare întotdeauna mai reală pentru Paul decât cea vizibilă. Mai presus de toate, nici o negare a lui Cristos, nici o trădare, nici o infidelitate! Fidelitatea e trăsătura de caracter cea mai de seamă a apostolului. Dar iată că din nou se înalță înaintea privirilor sale edificiul divin și solid al Bisericii printre veacurile următoare. Pe fațada sa strălucește inscripția: "Domnul îi cunoaște pe ai săi". Biserica este o mare familie; ea are și copii răi. O Biserică ce nu e prigonită, care se instalează comod în lume și caută mângâierea acestei lumi, nu poate să fie mireasa Celui Răstignit. Ea a primit de la Cristos comoara Sfintei Scripturi și chemarea misionară. Această mângâiere îi este de ajuns.

Așa de departe a mers apostolul. Suntem în toamna anului 67. A doua ședință de tribunal e aproape. Paul știe că ea se va termina cu "intrarea sa în împărăția cerurilor". Nu mai are nici o speranță. "Eu sunt deja gata să-mi vărs sângele drept ardere de tot. Timpul plecării mele este aproape". El însuși își compune inscripția funerară. Aceasta este imaginea luptătorului în arenă și a alergătorului pe stadionul lui Dumnezeu. Paul dă dovadă de un simț autentic grecesc. El își aduce aminte de ceasul chemării sale, când i s-a pus pe spate chemarea de apostol al păgânilor. Atunci a făcut jurământ de credință și a promis fidelitate până la moarte. El a păstrat această fidelitate din ziua în care capul său s-a aplecat sub mâna lui Anania și până în ziua când se va înclina sub sabia călăului.

"Grăbește-te să vii la mine înainte de sosirea iernii!" Oare Timotei l-a mai găsit pe învățătorul său în viață? Dacă Scrisoarea către Evrei a fost scrisă de la Roma, lucrul e probabil. "Știți, se spune acolo, fratele nostru Timotei a fost din nou eliberat!" (13,23). Atunci el a înfruntat primejdia, a rămas lângă părintele său spiritual și a fost părtaș la lanțurile sale.

 

65. "Acasă la Domnul" (2Cor 5,9)

Din scrisoarea episcopului roman Clement adresată corintenilor, scrisă cam la 30 de ani după aceste evenimente, rezultă că Paul nu a fost executat ca Petru, fără o formă juridică și ca simplu "dușman al binelui public" (hostis publicus), ci ca un cetățean roman, după ce fusese condamnat, în cursul unui proces regulamentar, la moartea cu sabia. Pasajul denotă o adevărată cunoaștere a evenimentelor și ne dă impresia unui rezumat al vieții lui Paul:

"De șapte ori în lanțuri, exilat, bătut cu pietre,
Crainic al lui Cristos în Orient și Occident,
El a cules roadele strălucite ale credinței sale.
El a predicat dreptatea în lumea întreagă,
S-a aventurat până la hotarele Occidentului.
Și-a mărturisit credința în fața celor ce dețineau puterea:
Așa a părăsit această lume

Și a ajuns în locul cel sfânt,
Model înălțător de răbdare".

Al doilea interogatoriu se termină prin condamnarea la moarte. Acum se confruntau cel mai bun și cel mai rău om al secolului: cel drept este în lanțuri, iar crima e așezată pe tron. Paul și moartea nu erau doi necunoscuți. Adesea ei se întâlniseră sub diferite forme, așa cum apostolul le scrisese odinioară corintenilor. De mult timp el "învățase să moară, înainte să moară". Să nu credem că Paul și-a considerat moartea ca fiind ceva ușor. Omul antic se temea de moarte. Paul a luat moartea în serios. Ea a fost pentru dânsul, marele realist, "ultimul dușman" de înfruntat. Dar el nu s-a dat înapoi în fața morții. El îi smulge ghimpele, în timp ce-și încredințează viața în mâinile lui Cristos. În timpul ultimei nopți petrecute în închisoare, sufletul lui Paul s-a despuiat de tot ceea ce este pământesc și reflectă ca o oglindă curată imaginea Învățătorului său răstignit. Ofranda sacră și liturgică a carierei sale apostolice a atins atunci punctul culminant.

Într-o dimineață, bătrânul a fost condus de un grup de lictori prin "Porta Trigemina" spre piramida lui Cestius. Au luat calea spre Ostia. La locul unde este astăzi biserica "Sfântul Paul", ei părăsesc calea și o iau spre stânga, pe o veche pajiște. O legendă romană (paralelă cu cea a Veronicăi) spune că s-a apropiat de Paul o oarbă, Petronela. Aceasta i-a oferit vălul ei pentru ca apostolul să-și poată acoperi cu el ochii. Cu o ultimă privire, Paul cuprinse valea Tibrului, înspre dreapta, iar la stânga, Via Appia, pe care, cu șase ani în urmă, el intrase în Roma. Prin Via Laurentiana, după o jumătate de oră, au ajuns într-o vale umedă, numită Aquae Salviae, la a treia piatră milenară, unde astăzi trapiști tăcuți au construit, între marii eucalipți, mănăstirea "Tre Fontane" pentru a ține veghere. Decapitarea în afara orașului corespunde obiceiului roman (Tacitus, Hist., 4, 11). Aici este iar un detaliu de legendă, care-l face pe Paul să-și spună ultima rugăciune, cu mâinile legate, cu fața spre Răsărit, în limba sfântă de care Cel Înviat se folosise la Damasc spre a-l chema pe prigonitor în slujba sa. Aici a căzut capul său, gura sa a tăcut, acea gură care nu pronunțase niciodată un cuvânt care să nu fie îmbălsămat cu Cristos. Legenda veche, care arată locul unde cei doi principi ai apostolilor și-au luat rămas bun unul de la altul înainte de a fi conduși la locul de execuție, exprimă unirea pe care moartea lor a realizat-o între creștinii veniți dintre păgâni și iudeo-creștini, la fel ca și unirea definitivă a Bisericii sub Lin, noul conducător.

Mâini creștine au îngropat trupul apostolului la două mile de locul de supliciu, pe proprietatea (praedium) unei matroane romane, Lucina, unde este astăzi bazilica "San Paolo fuori le Mura", într-un loc cu totul păgân. Vechi morminte păgâne în întreaga împrejurime a mormântului lui Paul nu s-au găsit; desigur, păgâne da. Și acest lucru este semnificativ pentru "apostolul păgânilor"! Cercetările cele mai noi au confirmat cu succes vechea tradiție. Trupul apostolului se găsea aici într-un simplu cavou (memoria) până la persecuția împăratului Valerian, din secolul al III-lea. Atunci statul a încercat să jefuiască toate comorile creștine și să distrugă cimitirele. Creștinii din Roma au prevenit pericolul și au transportat trupurile celor doi apostoli, Petru și Paul, în catacombele "Sfântul Sebastian", pe Via Appia. Biserica a fost atât de recunoscătoare pentru această salvare, încât a fixat sărbătoarea celor doi apostoli în ziua mutării trupurilor lor în catacombe, la 29 iunie. Papa Silvestru va transfera corpurile apostolilor la biserica construită de Constantin, pe vechiul loc al mormintelor lor. După 50 de ani, trei împărați, Valentin al II-lea, Arcadiu și Honoriu, au construit în locul micii biserici, făcută de Constantin, celebra bazilică "Sfântul Petru", terminată în anul 395, și care întrecea în îndrăzneală și grandoare toate construcțiile antichității. Ea a inspirat lui Prudențiu versurile următoare:

"Dincolo, de cealaltă parte a căii Ostia, se ridică mormântul lui Paul,
Pe locul unde, la stânga, fluviul îmbrățișează pajiștile înrourate.
Locul este minunat; un prinț foarte bun a construit templul
Și dependințele sale cu mărinimie.
Grinzile dispar sub plăcile de aur, așa încât în interior
Lumina strălucește ca și soarele la răsărit.
Apoi el a sprijinit pe coloane de marmură, întărite cu capiteluri de aur, bolta aurită,
împărțită în patru mari nave".

Tragicul incident din 1823, în momentul în care papa Pius al VII-lea murea în palatul Quirinal, a distrus această bazilică a Romei din secolul al IV-lea, dar a lăsat intact mormântul apostolului, ca și mozaicul fiicei împăratului, Galla Placidia. Din actualul edificiu, construit din ofranda tuturor creștinilor, se degajă o impresie de grandoare, grație vechilor dimensiuni, care au fost păstrate. Dar gravitatea dulce și seriozitatea de odinioară au dispărut.

Inscripția de pe altarul mărturisirii ne rezumă într-un fel izbitor, chiar prin cuvintele apostolului, natura și secretul Apostolului neamurilor:

"Pentru mine, a trăi este Cristos
și moartea este un câștig"
(Fil 1,21).

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire