pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL I

TINEREȚEA ȘI ANII DE PREGĂTIRE

1. Formația greacă
Fap 21,39; 22,28

"Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei". Așa se prezintă Paul în fața tribunalului roman, cu ocazia arestării sale. Prin educația sa iudaică și prin formația sa elenă, el este tributar față de două forme de cultură dintre cele mai vechi, iudaismul și elenismul, amândouă înfloritoare în orașul universitar și provincial Tars.

Ce era Tarsul? Un foarte vechi centru de trafic internațional, punct de întâlnire a două civilizații: civilizația greco-romană din Occident și civilizația semitică din Orient. El se întindea la picioarele muntelui Taurus, ale cărui piscuri înzăpezite dominau câmpiile Ciliciei, așa cum Libanul domină Galileea. Trecătoarea din nord (Porțile Ciliciei) îi făcea legătura cu lumea culturală a Asiei Mici, iar cea din est, din masivul muntos al Amanului (Porțile Siriene), cu Orientul semitic, în timp ce portul din sud îl punea în legătură cu țările de la Marea Mediterană.

Tarsul era și un oraș comercial liber, un loc de tranzit pentru mărfurile lumii, în special pentru lemnul cel prețios de construcție, care era adus acolo cu plutele din munții Tauridei. Un fluviu navigabil, Cydnos, traversa orașul. Pe ambele sale maluri se găseau cheiuri, ambarcadere, antrepozite. Fără îndoială, a fost gândul providenței ca omul care urma să fie de-a lungul vieții sale misionarul cetăților păgâne să se nască și să fie educat într-un oraș păgân. El, care nu trebuia să admită nici o deosebire între evrei și păgâni, între greci și barbari, între oameni liberi și sclavi (Col 3,11; 1Cor 12, 13), n-a fost crescut pe colinele idilice ale Galilei, ci într-un bogat oraș comercial, cosmopolit, unde se amestecau popoarele și rasele așa de variate ale Imperiului Roman.

Vizitatorul de astăzi resimte la Tars o impresie asemănătoare aceleia pe care i-o lăsa o vizită la Ravena. Acolo unde odinioară marea gemea, unde o lagună lega portul interior al orașului cu marea și unde ochiul era atras de o pădure de catarge și de pânze, nu mai este acum decât o regiune mlăștinoasă. Neglijența turcilor a lăsat să se umple cu mâl atât fluviul, cât și gura sa. Orașul e departe, la douăzeci de kilometri de țărm, și e legat printr-o cale ferată cu micul port Mersina. Dar fertilitatea câmpiei Ciliciei este aceeași. Câmpuri ondulate de cereale și livezi se întind cât vezi cu ochii.

Mediul unde a crescut Paul la Tars și unde avea să-și petreacă o bună parte atât înainte, cât și după întoarcerea sa ne transpune chiar în sânul acestei civilizații elenice (civilizația greacă tardivă), de a cărei influență iudaismul din diaspora nu se putea sustrage cu totul, nici în școală și nici în viața publică.

La Tars predomina credința într-o putere divină, un zeu superior, care se deosebea de zeul nevoiaș. Cel dintâi se numea Baal-Tars (adică stăpânul Tarsului, sau Zeus), pe când al doilea, un fel de demiurg, se numea Sandan. Această deosebire era o simplă transpunere a condițiilor terestre în lumea zeilor. În gândirea orientală, demnitatea de suveran este într-adevăr nedespărțită de ideea de repaus, de inactivitate și inaccesibilitate. El nu intra în relație cu lumea exterioară și cu supușii decât prin intermediul miniștrilor săi. De aceea i se adăugase lui Baal din Tars un demiurg foarte cinstit în popor. Acest zeu local s-a confundat mai târziu cu grecul Heracles. Era o divinitate câmpenească, reprezentată pe monumente și pe monede, în îmbrăcămintea țărănească, probabil cinstit ca un zeu protector de către primii coloniști rurali. Baal și Sandan formau un cuplu de divinități ale vegetației, identice cu acelea ale altor regiuni orientale, așa cum o dovedesc simbolurile lor: spice, struguri și flori. Cultul lui Sandan-Heracles își atingea apogeul în sărbătoarea rugului, când se cinstea moartea și întoarcerea la viață a zeului naturii, idee fundamentală în aproape toate religiile, cu misterele luate din Vechiul Orient. Chipul zeului era purtat pe un car prin oraș, apoi era ars. Acesta era simbolul vegetației care moare sub razele arzătoare ale soarelui de vară, pentru a-și relua viața odată cu reînnoirea naturii. Acestei zile îi urma sărbătoarea revenirii la viață a zeului, sărbătoarea triumfului său. Această zi dădea ocazie la scene de desfrâu. Misterul morții și al învierii, obiect de neliniște inerentă naturii omenești, se arată mereu sub noi forme în religiile antice. Paul trebuie să facă mai târziu apel la aceste obscure presentimente și să arate păgânilor splendida lor realizare în moartea și învierea lui Cristos.

Scrisorile sfântului Paul dau la iveală cunoștințele sale asupra misterelor păgâne. Încă din tinerețe, la Tars, el avusese ocazia să vadă cum cei inițiați în cultul lui Isis erau prezentați poporului într-un veșmânt ceresc. Misticii, cei care aspirau la divinizare, se îmbrăcau în veșmântul divinității, într-o haină în formă de pește, de exemplu, dacă zeul era reprezentat prin acest simbol. Poate la această mistică a îmbrăcării face aluzie expresia ciudată de "a-l îmbrăca pe Cristos". Paul era obligat să se folosească de astfel de formule, pentru a se face înțeles de către păgâni. Atunci când îi va face pe catecumenii săi să înțeleagă misterul răscumpărării prin Cristos, el se va referi, de asemenea, la o amintire din tinerețe: la scena, adesea trăită, a eliberării unui sclav. Sclavul depunea în templu prețul răscumpărării sale, pe care îl avea din economiile făcute. Stăpânul venea atunci la templu, împreună cu el, primea această sumă și îl vindea, dacă se poate spune așa, zeului. Dar acesta elibera sclavul, care devenea un "eliberat al Domnului" (1Cor 7,22).

"Eu sunt dintr-o cetate numită Tars, care nu e lipsită de însemnătate"; în acești termeni, cu totul impregnați de o mândrie grecească, se exprimă Paul vorbind despre orașul său natal, care rivaliza cu Alexandria și Atena, spre a obține palmierul civilizației. La Tars erau căutați profesori pentru nobilii romani de la Roma. Un oraș așa de cult nu putea să nu lase o urmă atât de adâncă în personalitatea spirituală a Apostolului. La Tars domneau spiritul și limba greacă, dreptul roman și rigoarea legislației iudaice, viața elenică cu multiplele-i manifestări sportive, magia orientală și religiile cu misterele și aspirațiile lor confuze spre mântuire. Pe străzile și în piețele publice, pe aleile umbrite de-a lungul Cidnului, problemele de filozofie, de morală și de religie erau discutate de către reprezentanții școlii stoice sau de cinici. Mergând la școală sau la sinagogă, Paul se va fi oprit, desigur, spre a-i asculta. O analiză amănunțită a stilului său ne duce la următoarea concluzie: Paul poseda limba greacă, atât pe cea a savanților, cât și pe aceea a oamenilor de rând cu care venea în contact, fără ca să depindă de vreo școală.

Că Saul s-ar fi interesat la fel de mult de competițiile sportive și de paradele militare reiese din unele imagini ca aceea a alergătorului în stadion, a prețului victoriei, a marșului triumfal, a luptelor cu animale în arenă, a soldatului roman în gardă. Imaginile preluate din viața cotidiană iudaică ne arată că el a trăit într-o capitală, pe când evangheliștii reflectă mai curând viața sătească și câmpenească a Palestinei.

Din mai multe puncte de vedere, Tarsul era un oraș auster, legat de tradiții, un oraș unde domnea o mare decență și o morală severă. La Tars, femeile nu se arătau pe stradă decât purtând vălul pe față. Acest văl ferea femeia de privirile străinilor și constituia pentru ea un adevărat zid de siguranță. Vălul îi aducea aminte că era sub autoritatea și protecția bărbatului. El simboliza, deci, demnitatea femeii și numai cea care-l purta se putea bucura de stimă. Desigur că, în țara sa, Paul s-a obișnuit cu acest lucru. De aceea, el le scrie doamnelor din Corint: "Între noi nu se cunoaște acest lucru" (1Cor 2,10), referindu-se la femeile care nu poartă văl.

Toate acestea ne dovedesc destul de bine că mediul în care a crescut Saul a fost acela al civilizației grecești, al limbii universale grecești, în sfârșit, al orânduirii grecești. Acest ansamblu de comunități grecești, cu o bogată viață intelectuală, se aliase cu Roma, stăpâna lumii, începând cu Scipionii. Roma căuta să latinizeze Orientul elenic, conferind dreptul de cetățean roman și încercând să creeze în tot imperiul o clasă conducătoare impregnată de cultura latină.

"Prin naștere sunt cetățean roman". Familia lui Paul avea acest drept de cetățean atât al Tarsului, cât și al Romei. Fără primul dintre aceste drepturi, nimeni nu-l putea pretinde pe al doilea. Evreii fruntași, care puteau plăti cel puțin 500 de drahme, luau dreptul de cetățean și participau la organizarea orașului. Nu există o separație strictă între evrei și păgâni, ei fiind uniți în interesul comun al statului și al orașului și, chiar dacă se rugau aparte, ei o făceau pentru același scop, pentru prosperitatea statului și sănătatea împăratului. Paul n-a ieșit, deci, dintr-un oraș de adunături. Conviețuirea cu păgânii însă, explică foarte bine deschiderea sa spirituală, înțelegerea față de păgâni, loialitatea față de stat, care îi inspirau cuvinte binevoitoare și îndemnuri la rugăciune pentru deținătorii autorității publice. Tocmai această vastă și bogată cultură, de care sufletul său beneficiase atât de mult, a făcut din el un predicator predestinat unei religii ce avea să depășească toate rasele și clasele sociale.

 

2. Educația iudaică la Tars
Fil 3,5

Am luat în considerare până aici numai un aspect al spiritului lui Paul, cultura sa greacă. Dar este un altul și mai important pentru formarea personalității sale, deoarece își are rădăcinile adânc înfipte în terenul unei tradiții milenare, întărită prin ereditate și legăturile de sânge: descendența iudaică și educația în acord cu spiritul Vechiului Testament.

Comunitățile iudaice răspândite în toată lumea depășeau în număr, calitate și cultură generală comunitățile palestiniene. Din epoca lui Antioh Epifan, pe care noi îl cunoaștem din Cartea Macabeilor, și care a încercat în zadar să elenizeze (Ierusalimul) Iudaismul, familiile iudaice din Tars formau un grup rasial cu totul determinat, bucurându-se de aceleași drepturi ca și grecii. Ele constituiau un fel de corporații politice, o colonie, pe scurt, un mic stat. Legăturile acestui clan erau sacre și riguroase. Nimeni în antichitate nu putea pretinde să devină cetățean al unui oraș fără a fi membrul unui trib sau unui clan. Acest fapt acorda cu precizie familiei lui Paul o oarecare tradiție și mândrie.

Tatăl lui Saul era un funcționar fidel regulii, atât din punct de vedere național, cât și religios. El însuși l-a inițiat pe fiul său în limba Bibliei, carte pe care o învăța la școală în limba greacă a Septuagintei. Limba greacă era vorbită mai ales în familii. Evreii aveau un excelent sistem de educație în familie. Acesta era secretul puterii lor. De la vârsta de 5 ani copilul învăța partea esențială a legii, după cap. 5 și 6 al Deuteronomului; audia marele Hallel (Ps 113-118), al marilor sărbători și înțelesul diferitelor aniversări ale anului religios. La 6 ani, Paul frecventa o școală sinagogală atașată chiar de clădirea sinagogii. Un sclav, un pedagog, ducând geanta și cele pentru scris, îl însoțea în fiecare dimineață pe străzile care, din cauza circulației, deveneau periculoase. Acolo, școlarul, așezat chiar pe pământ, cu tăblița de ceară pe genunchi și cu stiletul în mână, în mijlocul grupului zgomotos al camarazilor, învăța istoria poporului său. Primii ani erau consacrați în exclusivitate istoriei. Acolo învăța copilul să cunoască istoria privilegiată a poporului evreu. Imaginația sa era exaltată de triumfuri și mișcată de nenorocirile poporului său. În aceeași manieră profesorii îi vorbeau despre viitorul poporului său: într-o zi va veni Regele Mesia și va străbate biruitor pământul cu o sabie minunată în mână.

La vârsta de zece ani, începea cea de-a doua fază a educației tânărului Saul, mai puțin fericită decât prima. Într-adevăr, începând cu această vârstă, Paul din Tars, tânărul evreu, era instruit în "legea orală". În fiecare zi, el făcea cunoștință cu o nouă serie de păcate. Rabinii ridicaseră în jurul legii lui Dumnezeu un zid impregnat de tradiții orale, de precepte și de verificări subtile pe care le declarau la fel de obligatorii ca și Decalogul. Până atunci copilul privise de departe, cu respect și curiozitate sulurile mute ale Legii, care se păstrau la sinagogă în teci brodate în culori vii. Și acum, la fiecare pas pe care-l făcea, auzea "Nu se poate! Să nu faci asta! Să nu atingi ceva!" Această stare a omului născut "sub Lege" ne ajută totuși să îl înțelegem mai bine pe Paul din anii următori, deprimarea sa spirituală și bucuria pricinuită de mântuire, așa cum o descrie în Scrisoarea către Romani.

În casa părintească, Saul respira, deci, o atmosferă esențialmente religioasă, deși puțin apăsătoare. Nu știm nimic despre frații, nici despre surorile lui Paul, afară de faptul că avea o soră căsătorită la Ierusalim (Fap 23,16).

Un principiu foarte sănătos și cu totul modern era în mare cinste în familiile fariseilor. Era recomandat de a împăca studiul Torei, adică al Legii, cu o ocupație profană. După toate aparențele, tatăl lui Saul era un bogat negustor de țesături și un fabricant de corturi. Pe acea vreme, țesutul pânzei pentru corturi era la Tars o adevărată industrie. Tânărul Saul a învățat, așadar, în atelierul tatălui său a țese pânze de cort din păr de capre din Cilicia sau a coase la un loc pânze deja țesute. Lucrând cu acest păr aspru de Cilicia, Paul desigur că și-a zgâriat mâinile de multe ori. Pentru ce această muncă aspră? El n-ar fi avut nevoie mai târziu, de vreme ce el se pregătea să devină un Rabbi! Copilul nu putea prevedea că într-o zi nu va mai fi nevoie să presteze această muncă manuală.

 

3. La picioarele lui Gamaliel
Fap 22,3; 26,4; Gal 1,14;

O veche tradiție rabinică impunea copilului evreu de la vârsta de trei ani studiul Torei (Legea), de la zece ani era obligat la studiul Mișnei (tradiția orală), de la cincisprezece ani la studiul Talmudului (doctrina), iar la 18 ani era introdus în Chuppa (camera nupțială). Fariseu de strictă observație, tatăl lui Saul îl va fi dus o dată sau de două ori la Ierusalim, la sărbătoarea Paștelui. Dar la vârsta de 15 ani a venit ceasul pentru Saul de a se duce la Ierusalim spre a frecventa renumita școală a templului.

E greu să ne închipuim astăzi ce impresie adâncă va fi provocat cea dintâi vizită la Ierusalim, obiectul visurilor celor mai arzătoare ale poporului ales, asupra unui tânăr israelit de teapa lui Saul. Când s-a apropiat de oraș pe la nord, o panoramă impozantă se înfățișa privirilor sale în partea dreaptă a muntelui Măslinilor și mai sus de adânca falie a Cedronului se ridica templul lui Irod, asemenea unui bloc de marmură scânteietoare, a cărei strălucire era întrecută de acoperișul aurit al Casei Sfinte. Spre apus privirea sa era atrasă de către orașul cu numeroase palate, dar peste care se înălța, plin de aroganță și mândrie, noul palat al lui Irod.

Tot așa de impresionantă a fost pentru Paul ziua când s-a dus pentru întâia dată la sala de cursuri. Puțin cam intimidat când a văzut fețe necunoscute, el a fost emoționat mai ales de faptul că venerabilul conducător al acestei școli era rabinul Gamaliel, cinstit de tot poporul (Fap 5,34). Școala rabinică își schimba pecetea așa cum va face mai târziu Sorbona la Paris.

Teologii de atunci se împărțeau la Ierusalim în două școli: școala lui Hillel, un caracter simplu și conciliant, care cunoștea mereu un mijloc de a scăpa de rigiditatea legii și aceea a lui Shamai, care ținea cu fanatism la litera legii. Gamaliel era nepotul lui Hillel și el se arăta demn de marele său strămoș. Saul deveni îndată ucenicul și administratorul său și "îi întrecu pe toți colegii de vârsta lui" (Gal 1,14). Cunoaștem foarte bine metoda de învățământ folosită în acea vreme. Se alegea, în vederea explicației, un fragment din Vechiul Testament. Era citit mai intâi în ebraică, apoi în limba curat aramaică. Apoi, profesorul dădea diferite explicații care se impuneau sau pe care le-ar mai fi putut oferi acest pasaj. În sfârșit, profesorul invita la discuție și la un schimb de păreri, după cum se petrecea în universitățile noastre, la cursurile practice. Lecția se termina printr-o avalanșă de soluții, mai mult sau mai puțin inteligente, și uneori chiar prin controverse aprinse, al căror ton se ridica mai mult decât trebuia.

Studiile teologice de pe acea vreme formau două cicluri: Halacha, adică ansamblul de tradiții și de prescripții legale și Haggada, adică adevărurile religioase scoase din istoria Vechiului Testament și din ansamblul de legende legate de ea. Astăzi noi am spune: dreptul canonic și morala, de cealaltă parte, dogmatica și istoria Bisericii.

Am recunoscut deja mai sus două elemente care formează personalitatea viitorului Apostol: educația religioasă și cultura elenistă de la Tars. Acum trebuie să-l adăugăm pe cel de-al treilea: formația sa biblică și mânuirea cu dibăcie a triplului sens al Scripturii în care era inițiat de Gamaliel. A neglija aceste trei interpretări ale Scripturii: tipic sau simbolic, acomodat și alegoric, ne-ar fi imposibil ca să înțelegem scrisorile Apostolului.

Dar ceea ce îl preocupa atunci era Biblia și iar Biblia. El a învățat-o pe de rost în două limbi. Deja la Tars el învățase să cunoască cea mai mare parte a Bibliei în Limba greacă Septuaginta. Mai târziu nu-i va mai fi cu putință, în lungile sale călătorii, să poarte sulurile voluminoase și prețioase. De altfel, le-ar fi pierdut în numeroasele lui naufragii. Cu toate acestea, scrisorile sale au din belșug citate din toate cărțile Vechiului Testament (aproximativ 200). Nici nu ne putem îndoi că Scriptura nu i-a format spiritul și nu a făcut din el un om mare. Nici nu-i de mirare, deoarece Paul socotea Biblia ca cea mai mare comoară din lume: "Care e, deci, superioritatea evreilor față de păgâni?" se întreabă el în Scrisoarea către Romani (3,1) și răspunde: "Este aceea că le-au fost încredințate descoperirile lui Dumnezeu". E ceva emoționant și unic în predilecția acestui popor pentru Biblie. Cu ocazia dărâmării templului, sub Titus, evreii, care sunt în stare să aprecieze adevărata valoare, spre a salva Biblia, au părăsit vasele de aur și argint pentru jertfă, lămpile și candelabrele, chiar și efodul Marelui Preot cu cele 12 pietre prețioase ale sale. Biblia era pentru ei adevărata comoară a templului, singura care nu a fost niciodată prada flăcărilor.

 

4. Stephanus - Saulus
Fap 6,8-8,1

Trecuseră aproape zece ani de când Saul părăsise înalta școală și-și luase rămas bun de la Gamaliel, venerabilul său profesor. El revine având cam treizeci de ani (Fap 2,58). Unde fusese-n acest timp? Nu avem nici un mijloc pentru a umple acest gol și ne mărginim numai la presupuneri. Probabil că s-a întors în diasporă, spre a face acolo primele încercări, poate chiar în sinagoga din Tars. Acolo el putea face o cunoștință mai profundă cu civilizația greacă; ea va juca un rol important în scrisorile sale ulterioare. Deoarece îl vedem mai târziu în relații cu Sinedriul, se poate să fi fost însărcinat cu anumite misiuni în comunitățile iudaice din diasporă și între timp a venit de mai multe ori la Ierusalim.

În acest timp se petrecuse evenimentul cel mai important pe care-l văzuse vreodată omenirea, opera mântuirii de pe Golgota. Saul, în orgoliul său iudaic, nu-și bătuse capul decât foarte puțin cu tulburările din Galileea. Soarta acestui lemnar avea să fie aceeași ca și a celor executați, Teudas și Iuda din Galileea, care au fost uciși cu toți partizanii lor (Fap 5,36). Totuși, de data aceasta problema era mai serioasă.

Din depărtare, Saul auzise zgomot de tunete. Trei dintre compatrioții săi din Cilicia, Andronic, Iunias și Irodion, care fuseseră la Ierusalim de Rusalii și care probabil s-au întors acasă convertiți (Rom 16,7), au povestit despre evenimentele tulburătoare din Vinerea Sfântă. Alții spuneau că tulburările trezite de acest galileian nu se mai potolesc. Isus cel mort e acum și mai periculos decât atunci când trăia. Numărul adepților săi creștea mereu. Un levit originar din Cipru, numit Iosif, cu mare trecere în fața poporului, a devenit nazarinean și acum se numește Barnaba. El le-ar fi dat chiar prețul unui ogor, care-i aparținuse (4,36). Când Saul a aflat despre părăsirea vechiului său coleg, nu s-a mai putut stăpâni. Poate că primise invitații din partea Marelui Sfat sau de la comunitatea locală, ca să înceapă lupta împotriva acestei secte noi.

Evreii eleniști din diasporă formau la Ierusalim comunități speciale, având propria lor sinagogă. Pe vremea aceea, mai mult decât astăzi, orașul era presărat cu sinagogi, unde se adunau comunități particulare. În Ierusalim se numărau 480. Erau locuri de rugăciune, predică, învățământ și uneori de ospătărie în comun, de baie, sau spre a-i găzdui pe străini. În unele se găseau niște închisori subterane, pentru îndeplinirea pedepselor de către sinagogă, de obicei, biciuirea. În toate aceste comunități, mai ales în cele din Asia Mică și Cilicia, unde Paul se ducea în fiecare sâmbătă, după serviciul religios, se discuta cu înverșunare despre Isus.

Dacă privim, după un calcul bine întemeiat, anul treizeci ca anul morții lui Isus și dacă acordăm un interval de câțiva ani, spre a permite tinerei Biserici să se dezvolte și să se organizeze până la moartea lui Ștefan, putem fixa anul 33 ca anul întoarcerii lui Saul la Ierusalim.

Ar fi greșit să ne închipuim că Biserica se naște ca o organizație perfectă și autonomă, cu totul despărțită de iudaism. Pentru un timp, ea a avut o formă juridică destul de liberă, ce unea numeroasele sinagogi iudaice, dar fără un edificiu propriu de cult. Acolo domnea o credință mesianică nouă și necunoscută până atunci, o mare iubire frățească, ce se exterioriza prin acele agape ale comunității și mai ales prin cultul lui Isus: mistic și euharistic în același timp (Fap 2,42-46). Ștefan a fost cel dintâi care a recunoscut însemnătatea divină și universală a Bisericii creștine și a proclamat-o cu succes. Saul trebuia să găsească un adversar, a cărui valoare nu putea fi subestimată.

Să ne ducem cu mintea la una dintre numeroasele sinagogi ale orașului. Deasupra ușii de la intrare citim în aramaică și greacă: Sinagoga Cilicienilor. Lectura Scripturii și predica au luat sfârșit. Discuția începe. Petru și Ioan urmăresc din dosul unei coloane cele ce se petrec. În mijloc, pe un spațiu mai ridicat, este Ștefan în picioare. În fața lui, tânărul din Tars, uscățiv și mistuit de o văpaie lăuntrică. Cele două mari spirite ale Bisericii născânde își vor încrucișa săbiile. Ștefan ura subtilitățile legii. El era genial și generos și îi plăcea să vadă lucrurile în desfășurare. Referindu-se la profeți, el dovedește că Mesia trebuia să sufere și să moară și că Isus cel răstignit se identifică cu slujitorul lui Iahve, anunțat de Isaia. Cum? Un om ce suferă? Un om condamnat la moarte ca și un sclav, un atare om să fie Mesia? Acesta era pentru Saul un gând de neacceptat. În fața lui se ridica amenințător "scandalul crucii". Din momentul acesta, înțelegem cu ce forță se vor ciocni Ștefan și Saul, purtătorii de cuvânt a două concepții mesianice absolut opuse. Saul era un dialectician abil, dar Ștefan își afirma superioritatea. "Ei nu puteau să se opună înțelepciunii și Duhului care vorbea prin ei". Ei nu puteau să-i opună decât cuvântul fără vlagă al legii: "Blestemat cel ce atârnă pe lemn".

În polemica sa, Ștefan se vede silit să atace toată interpretarea iudaică a legii. Legea și templul nu sunt decât niște etape trecătoare în ordinea mântuirii, care se întinde tot așa de bine în trecut ca și în viitor și care le depășește cu mult. Imensa eroare istorică a iudaismului constă în a bara orizonturile istoriei universale cu blocul legii și al templului și de a limita în felul acesta strălucirea milei divine. Auzind vorbindu-se de caracterul provizoriu al legii și al templului, toată adunarea s-a ridicat pe bănci. Toți se simțeau atinși în punctul cel mai sensibil. Sinagoga se transforma în tribunal. Pumnii se strâng. Ștefan e târât cu mare grabă pe străzile mărginite de magazine, până la sala adunării Marelui Sfat, în curtea interioară a templului, unde bătrânii s-au adunat în semicerc. Nu era o greutate de a răstălmăci cuvintele sale. Ștefan își expune încă o dată ideile mesianice în ansamblul economiei mântuirii și încheie cu această grea acuzație: "Voi ați fost trădătorii lui Mesia și ați devenit ucigașii lui". La auzul acestor cuvinte, țipetele de mânie și scrâșnetele din dinți au umplut sala. Dar Ștefan stătea ca în extaz, cu ochii fixați spre cer. Marele preot, sinistrul Caiafa (16-32 d.C.), vrea să treacă la vot: vinovat sau nevinovat. Saul, care avea și el drept de vot (Fap 26,11) și care era membru al Sinedriului în calitatea sa de cărturar, mergea să arunce pietricica sa în urnă, dar nu a mai avut vreme. Evreii din toate sinagogile puseseră mâna pe acest tânăr erou și-l scoteau afară din sală spre poarta Damascului. Locul uciderii era o groapă adâncă, aproximativ de două ori statura unui om. Saul se repezi după ei spre a supraveghea această lucrare sângeroasă. Primul martor îl aruncă pe Ștefan în groapă, făcându-l să cadă pe spate. Dacă se ridica, era din nou culcat pe spate. Atunci, al doilea martor luă o piatră mare și o aruncă asupra pieptului. Lovitura nu a avut efect mortal. Potrivit legii (Dt 17,7), poporul avea acum dreptul să arunce cu pietre. Oamenii și-au lepădat veșmintele lor albe spre a nu fi stânjeniți în zelul lor criminal și le-au pus la picioarele lui Saul. Ștefan, adunându-și ultimele puteri, s-a ridicat. Cu brațele întinse, cu ochii spre cer, el se ruga: "Doamne Isuse, primește sufletul meu!". Primele pietre vâjâiau. Tânărul martor căzu în genunchi. Cu privirea stingându-se îndreptat spre Saul, el striga cu voce tare în mijlocul unei grindine: "Doamne, nu le socoti aceasta de păcat!"

Aici avem de a face cu o judecată sumară și populară în fața căreia chiar marii preoți se dădeau înapoi. Marele Sfat a rămas, deci, cu prudență în ultimul plan, spre a nu intra în conflict cu procurorul. În ceea ce îl privește pe Saul, el nu trebuia să uite niciodată această zi. Toată viața el va suferi remușcări. Scena uciderii cu pietre revine mereu în amintirile sale (Fap 22,20; Gal 1,23; 1Cor 13,9): "Eu sunt cel mai mic dintre Apostoli. Nu sunt vrednic să fiu numit Apostol deoarece am prigonit Biserica lui Dumnezeu".

Moartea sfântului Ștefan a fost prețul prin care Biserica primară a trebuit să plătească eliberarea sa din cadrul iudaic și național și orientarea spre o Biserică Universală. Uneori, Dumnezeu lasă să piară colaboratorii săi, dar el își continuă lucrarea. Ștefan, marea speranță a Bisericii, a murit, însă peste un an ucigașul său îi va lua locul și va duce la îndeplinire misiunea sa. Sfântul Augustin spune că Saul a păzit hainele celor ce-l ucideau cu pietre, pentru ca în felul acesta să lucreze prin mâinile tuturor. Pentru acest motiv, rugăciunea celui ce murea, înainte de toate, era destinată lui. "Si martyr Stephanus non sic orasset, Ecclesia Paulum non haberet - Dacă Ștefan nu s-ar fi rugat astfel, Biserica nu l-ar avea pe Paul" (Sermo 382).

 

5. Prigonitorul
Fap 8,1-4;cf. Fap 9,21; 22,4-5; 26,9-12;
1Cor 15,9; Gal 1,23; Fil 3,6; 1Tim 1,13

Moartea lui Ștefan a fost punctul de noi încercări și semnalul unei persecuții foarte crâncene împotriva Bisericii care se năștea. Iscoadele, paznicii templului, cei cu puteri depline, toți se găseau la dispoziția lui Saul. Atacuri nocturne, percheziții la domiciliu, mărturii smulse cu forța și blasfemii contra lui Cristos, obținute grație torturilor din subsolul sinagogii (Fap 20,11), biciuiri cu treizeci și nouă de lovituri, după cum el avea să le sufere mai târziu, toate acestea erau la ordinea zilei. Închisorile erau arhipline. Cine putea să se salveze se refugia la țară cu femeia și cu copiii săi, luând câteva lucruri de primă necesitate. Dar nici acolo nu mai era în siguranță. Saul și agenții săi îi urmăreau pretutindeni.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire