pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL II

ANII DE MATURIZARE.
PRIMELE ÎNCERCĂRI MISIONARE

6. Marea schimbare
Fap 9,1-19; cf. Fap 22,5-11; 26,12-18;
1Cor 15,7; 9,1; 2Cor 4,6; Gal 1,12.15-16;
Ef 3,3; Fil 3,12; 2Tim 1,9

Când Paul aruncă o privire asupra vieții sale, el o vede împărțită în două: Viața fără Cristos și cea în Cristos. Ne apropiem acum de marele eveniment care le separă. Ne apropiem plini de respect, cu intenția de a-l explica puțin din punct de vedere psihologic și istoric.

Ierusalimul fusese curățat de creștinii eleniști. Unii se refugiaseră la Iope, pe unii îi instruia Petru, de alții, în Samaria, se ocupa Filip. Unii ajunseseră la Damasc, alții în Siria Orientală sau chiar în Fenicia, Cipru și Antiohia. Curentul refugiaților se îndreptase spre Damasc, una dintre cele mai importante colonii israeliene. Credința miilor de israeliți era, deci, amenințată prin sosirea acestor creștini. Iată că, într-o frumoasă dimineață, Paul ieși călare pe poarta Damascului, în fruntea unei trupe bine înarmate. Grupul trecu prin fața mormântului lui Ștefan.

Saul era ca un vânător pasionat, dar el nu era unicul vânător în acele zile. Un altul, Domnul, era pe urmele sale. Saul credea că urmărește, dar el însuși era urmărit. Este imposibil ca Saul să-i scape lui Dumnezeu în cursul acestei călătorii, deoarece el se găsea în afara vârtejului marelui oraș. Nu era nimeni cu care să se întrețină. Șase zile de călătorie solitară, șase nopți de gândire. Vrând-nevrând, el e silit să stea în fața tribunalului propriei sale conștiințe.

Critica ostilă supranaturală încearcă să explice convertirea lui Saul și concepția sa nouă despre Cristos într-un mod exclusiv psihologic, sprijinindu-se pe elementele scoase din mistica greacă, din anumite expresii mitologice ce vorbesc despre "un om ceresc", din spiritualismul stoic și iudaismul liberal al școlii lui Gamaliel, datorită darurilor profetice și dispozițiilor sale ereditare, care i-au permis să integreze toate impresiile primite în sinteze geniale; că Paul ar fi călăuzit la noua sa concepție, amestecând aceste diferite elemente pe timpul unei oarecare experiențe mistice cu Dumnezeu. Se vorbește chiar de un creștinism anterior botezului său. Ceea ce ar justifica întrebarea: care era concepția despre Mesia în sânul iudaismului contemporan lui Saul? Era un mic grup de israeliți, adânc religioși, în care nu era nici un vicleșug (In 1,47). Potrivit spiritului profetismului autentic, ei așteptau de la Mesia o schimbare religioasă, o împăcare cu Dumnezeu, datorită suferințelor sale mântuitoare. Luminați de Sfântul Duh, ei ajunseseră până la Isus. Imaginea curentă și rabinică despre Mesia era formată din visuri politice. Când un popor este robit, secole de-a rândul el începe să viseze, asemenea unui prizonier în închisoarea sa. Se formează un mesianism politic. În felul acesta, iudaismul s-a dezvoltat într-un sens absolut greșit, el a lăsat să decadă religia profeților. Mesia iudaismului de mai târziu nu mai era omul durerilor, descris de Isaia, ci o ființă îmbrăcată în același timp în slavă cerească și pământească, un om de stat, un războinic neînvins, care nu ar fi părtaș nici la slăbiciune nici la neputința omenească și, mai ales, la moarte. Un erou suprauman nu se lăsa înfrânt de potrivnicii săi, el nu se lăsa răstignit. El vine pentru a domni, a judeca, a-i distruge pe dușmanii săi, a întemeia o împărăție și a stabili o pace universală. Chiar grupul ucenicilor nu a reușit să se debaraseze cu totul de anumite vise pământești (Mc 9,22). Oare sperau ei să ocupe într-o zi câte un post de ministru la dreapta și la stânga lui? Oare Petru nu i-a făcut reproșuri Învățătorului său, când acesta și-a prezis suferințele? (Mt 16,22; Mc 8,33). Și cât necaz a avut Isus cel înviat ca să deschidă ochii ucenicilor de la Emaus! "Oare nu trebuia Mesia să îndure aceste suferințe?" (Lc 24,26).

Aceasta era, deci, ideea mesianică ce frământa mintea lui Saul. Răstignirea dovedea în ochii săi că Isus era un Mesia fals și-i arăta drept mincinoși pe partizanii lui. În ceea ce privește ideea unei fraternități între evrei și membrii unei alte rase, aceasta îi apărea ca ceva de nesuferit. Trebuie să avem în față toate aceste considerații pentru a aprecia just izbucnirea concepției creștine în mintea lui Saul.

În sfârșit, iată că se întinde înaintea lui câmpia Damascului, o oază verde străbătută de apele cristaline ale Baradei și Pharpharului. Orașul cenușiu ca perlele cu un colier de rodii, palmierii și copacii erau ațipiți sub soarele arzător de amiază, care-i învăluia într-o lumină scânteietoare, strălucitoare de albeață. Pe Saul începea să-l doară ochii, deși avea un văl de culoare deschisă ce-i acoperea capul. Oare nu la fel s-a petrecut și cu Moise, când a văzut rugul arzând în deșert? Atunci s-a petrecut evenimentul pe care nimeni nu-l va putea explica vreodată. Din cer a strălucit în jurul său o lumină orbitoare; caii au sărit și s-au aruncat într-o parte. Se aude un zăngănit metalic și Saul zace la pământ. Un cerc de foc se strânge asupra lui. În apariția de foc el vede o față ca aceea a unui "om ceresc"(1Cor 15,48). Și o voce îi vorbește în limba sfântă a părinților săi (Fap 20,14): "Saule, Saule, pentru ce mă prigonești?"

E oare ceva uimitor de a-l vedea pe Saul clătinându-se sub lovitura de măciucă a acestei noi cunoștințe? Nu se știe cât timp i-a trebuit ca să-și pună această întrebare, care trădează mai curând o uimire fără margini decât o îndoială. "Cine ești tu, Doamne?" Dar iată că apare cuvântul eliberator: "Eu sunt Isus", apoi, ca un dulce reproș, "pe care tu îl prigonești!"

Atunci a țâșnit din adâncul ființei sale un izvor ale cărui ape i-au inundat sufletul de această "lumină în care a strălucit cunoașterea slavei lui Cristos"(2Cor 4,6). Isus a răsărit în lumina credinței. În sufletul său se născuse o forță misterioasă; începea o viață nouă, intra într-o lume superioară. Era o capitulare totală a spiritului și a voinței, a acestei citadele care îi rezistase lui Dumnezeu; era o supunere totală a gândurilor spre a asculta de Cristos (2Cor 10,5). Niciodată el nu va avea nici cea mai mică îndoială asupra celor ce trăiesc în aceste câteva clipe. Convingerea sa va rămâne nezdruncinată. El îl văzuse în chip real pe Cel Înviat și vorbise cu Dânsul.

Dar iată că Saul își revine: un bărbat de acțiune. "Doamne, ce vrei să fac?" Când Saul s-a ridicat de jos, era pentru totdeauna ucenicul credincios al lui Cristos.

Și-a dat seama că: "nu depinde de cel ce vrea sau de cel ce aleargă, ci de mila lui Dumnezeu" (Rom 9,12). Apariția lui Cristos cel înviat îi va dovedi eroarea sa cu privire la mesianitatea lui Cristos, neputința sa morală și religioasă. Fără apariția lui Cristos cel înviat, Saul niciodată nu ar fi învins "scandalul crucii", adică concepția iudaică a lemnului de batjocură. Numai învierea putea să îndepărteze acest obstacol-scandal, după cum a făcut-o și pentru ceilalți discipoli. Faptul că Cristos cel înviat i-a apărut nu sub trăsăturile Aceluia care pedepsește și se răzbună, ci "cu o față plină de seninătate și de milă" (Tit 3,5), asta l-a întărit în ideea că mânia lui Dumnezeu împotriva oamenilor se schimbase în iubire datorită celui Răstignit, "Mielul lui Dumnezeu", vestit de profeți.

De la evenimentul petrecut pe drumul Damascului și până la profesiunea de "credință în cruce" (Gal 6,14; Fil 2,8) nu este decât un pas. Crucea devine semnul mântuirii noastre. "Scandalul" s-a transformat în "puterea" lui Dumnezeu

În fața unei asemenea convertiri e inutil să mai recurgem la explicații psihologice. Nu poți demonstra ca fiind ceva dinăuntru. Este o "moarte mistică" ce se produce într-o noapte mistică. Ea e tot atât de misterioasă ca și viața nou-născută în sânul mamei. În sensul adevărat al cuvântului, e o a doua naștere. Așa a simțit-o Paul. Tocmai la caracterul subit al acestei nașteri face aluzie cuvântul ciudat: "Celui din urmă mi s-a arătat și mie, ca unuia născut înainte de vreme" (1Cor 15,8).

Apariția de la Damasc stă la baza celor 4 teze pauline. 1) Cel Înviat este Mesia și toate profețiile s-au împlinit în persoana sa. 2) Cristos este Dumnezeu, fapt de neconceput pentru iudaism din cauza prejudecăților sale cu privire la Mesia. La Damasc, Paul recunoaște identitatea dintre Isus cel pământesc și Fiul lui Dumnezeu cel preexistent, spiritual și veșnic. 3) Locuirea mistică a lui Cristos în credincioșii săi ca într-un corp aparent pământesc (Fap 9,5; 1Cor 12,13; Ef 5,30). În aceste clipe i-a fost revelat sensul formulei "în Cristos Isus ". Suntem, așadar, la izvoarele misticii pauline cu privire la Cristos și la Biserica sa, ale cărei începuturi le găsim tocmai în copilăria sa. 4) Chemarea sa ca apostol al păgânilor. Apariția de la Damasc a fost o vedenie de chemare și ea poate fi asemănată vedeniilor inaugurale ale marilor profeți. De acum înainte, Paul nu mai poate alege între a tăcea sau a-l vesti pe Cristos. "A predica evanghelia este pentru mine un titlu de glorie, este o obligație ce-mi revine și «vai mie de nu o voi face»" (1Cor 9,16).

Dar, mai presus de toate, în sufletul lui Paul este un gând, un sentiment predominant: el se simte profund pătruns de dragostea iertătoare și de neînțeles a lui Cristos. Că Domnul a venit la ucenicii săi iubiți după înviere, asta era de așteptat. Dar faptul că el apare acestui avortat, dușmanului său celui mai înverșunat (1Cor 15,7), faptul că l-a ales din sânul maicii sale, că l-a urmărit ani de zile cu privirea sa iubitoare (Gal 1,15), că l-a iubit pe el în primul rând și că s-a jertfit pentru dânsul, iată ce-l uimea. Această iubire, de-acum înainte, este miezul și steaua călăuzitoare a evangheliei sale.

Așa s-a produs pentru Saul evenimentul pascal. A fost un duel minunat între Cristos și făptura sa. Sfântul Augustin, care avea o mare experiență în aceste probleme, spune, vorbind despre lupta harului la sfântul Paul: "l-a aruncat la pământ și l-a ridicat îndată - percutiens eum et sanans, occidens et vivificans" (Sermo 14).

 

7. La Damasc
Fap 9, 10-22; 22,11-16

Când Saul, la porunca Domnului, s-a sculat de jos, a deschis ochii, pe care până atunci, ca spre a se arăta, îi închisese, nu vedea nimic; era orb! Iată-l în picioare și neputincios, el, omul de temut, dibuind își căuta tovarășii. Aceștia au condus încet și cu precauție un om zdrobit și tăcut prin păduricea minții, care există și acum, până la poarta Damascului, care de atunci îi poartă numele. Ei au pornit pe o stradă numită "cea dreaptă", lungă de mai mulți kilometri. Și mărginită de superbe colonade corintice, ale căror resturi cimentate se pot vedea și astăzi în zidurile unor case moderne. Au tras la hanul unui oarecare evreu numit Iuda. Acolo, Saul s-a retras într-o încăpere. Timp de trei zile el n-a mâncat și n-a băut nimic și a fost ca și mort pentru lumea exterioară. Aceste trei zile, care stau între moartea sa mistică și învierea spirituală prin botez, prezintă o oarecare analogie cu cele trei zile petrecute de Cristos în mormânt. Timp de trei zile, Saul este cufundat într-un somn mistic. Ce aștepta el oare? Cristos spusese că îi va arăta ce are de făcut.

Când un suflet se găsește în chip radical smuls din mediul său vital de până atunci, când îi este insuflat un nou principiu de viață, atunci o astfel de renaștere se petrece numai în suferință și căință. A trebuit să sufere procesul de reeducare ce avea să sfărâme orgoliul său omenesc și să purifice metalul său cel prețios, de unde avea să iasă "vasul cel ales". Lui Saul i-au trebuit trei zile ca să se curețe de dărâmăturile concepției sale anterioare. N-a ieșit la iveală nici un loc gol, un loc deșert. Un element nou își făcuse erupția în sufletul său, încolțind și crescând până la a-l cuprinde cu totul. Ce era asta? Viața cea nouă în Cristos! Cine citește scrisorile sale, acele documente unice de psihologie în literatura universală, întâlnește la orice pagină această idee: "Dar el a avut milă de mine!" (1Tim 1,13). Un principiu al economiei divine vrea ca omul să fie condus la Dumnezeu prin aproapele său. Dumnezeu îi descoperi unui simplu credincios, Anania, starea temutului și greu încercatului dușman al creștinilor; dar, în același timp, într-o vedenie paralelă îi descoperi lui Saul însărcinarea lui Anania. Alegerea căzuse asupra unui personaj timid, care avea, ca și Moise odinioară, un moment de șovăială, aflând de misiunea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu. Teama sa a fost calmată de această asigurare: "Iată că el se roagă!" Anania pornește la drum. Timid, el a intrat în casă. Încrederea întâlnește tot încredere. Mâinile aspre ale acestui om din popor sunt puse pe capul lui Saul. "Frate Saul, crezi tu în Isus, crezi că el este Mesia și Fiul lui Dumnezeu?" "Frate"; ce emoție a trezit această expresie în sufletul lui Saul, când i-a fost adresată pentru prima oară din partea unui credincios! Iată-l pe Saul, cel de odinioară, cum se așază ca un copil la picioarele modestului Anania, împotriva căruia avea, poate, în buzunar un mandat de arestare. El primește prima cateheză.

Saul, care tocmai primise botezul Duhului, trebuia acum să fie asociat la comunitatea creștinilor prin botezul sacramental. Și astfel, el, chiar mai înainte de a fi luat ceva în gură, în tovărășia lui Anania și a mai multor frați, a coborât spre Barada, acest râu care, prin numeroasele sale canale, stropește grădinile Damascului, ale cărui ape alimentează fântânile ce împânzesc curțile interioare ale caselor și răspândește binefacerile sale atât în palatele celor bogați, cât și în colibele săracilor. Aici este locul unde acest solitar a devenit membru al comunității "sfinților".

Să nu ne mire faptul că Saul a fost botezat așa de repede. Pentru a fi botezat, se cerea în acele vremuri credință în marile adevăruri ale mântuirii (Fap 2,41; 8,37; 16,31; 19,5), mărturisirea lui Cristos, a caracterului său mesianic, a naturii sale de Fiu al lui Dumnezeu, a puterii sale de mântuire, a morții pe cruce, a învierii sale și a venirii Sfântul Duh. Instrucțiunea cu privire la viața lui Isus, la morală, la sacramente nu se dădea decât mai târziu și forma deja de pe vremea apostolilor cele patru părți ale catehezei. Saul nu-și dădea seama de ceea ce se petrecea cu dânsul. Cu uimire constată că în sufletul său se formează structuri delicate, iar prejudecățile de altădată îi cădeau ca niște "solzi". Mai târziu, el va descrie acest proces de renaștere ca o moarte mistică, o îngropare, apoi o înviere în Cristos (Rom 6,3-7).

Saul se crede obligat să dea socoteală în sinagogă, în sâmbăta următoare, despre schimbarea mentalității sale. Acolo el îl proclamă pe Cristos ca pe acela care a realizat toate speranțele lui Israel, ca pe unul ce-a transformat viața omenească, ca pe unul ce-a împlinit dorința popoarelor și a tuturor timpurilor. Tânăra comunitate creștină de la Damasc se compunea aproape numai din refugiați și încerca să trăiască în pace cu sinagoga și să evite orice conflict. Caracterul cu totul personal și hotărât al acestei predici o punea într-o oarecare încurcătură. Saul a început să devină un "frate periculos". Trebuie să ne închipuim că nu numai dușmănia crescândă a conaționalilor săi evrei, care vedeau în el viitorul dușman al religiei legale și naționale, dar, mai ales, atitudinea plină de teamă a celor care împărtășeau credința sa îl vor decide să părăsească fără întârziere orașul. A fost prima sa fugă. De acum încolo, viața-i va fi o succesiune de plecări și de fugi, ca și viața învățătorului său.

 

8. În mijlocul norului
Fapte 9,20-30;
cf. Gal 1,11-12; 16-17; 2Cor 11,32-33

Asupra evenimentelor din anii următori există divergențe aparente între povestirea lui Luca și indicațiile date de apostol în Scrisoarea către Galateni. În mod vădit, este o lacună în Faptele Apostolilor. Cele "câteva zile"(9,20) nu sunt suficiente pentru o activitate misionară durabilă. Apoi nu e probabil ca Paul să fi început cu acesta îndată după întoarcerea sa. Din fericire, mai târziu, Paul a fost silit, din cauza atacurilor adversarilor săi, să dea la o parte acest văl. "Îndată eu n-am cerut sfat de la trup și sânge" (Mt 11,17), adică judecata mea omenească și a prietenilor mei. "Nici n-am mers la Ierusalim" (Gal 1,16-17). Ce ar fi căutat el acolo? Amintirea nebuniei sale era prea proaspătă. Situația sa față de cei 12 ar fi fost foarte delicată, și și-ar fi pus viața în pericol din cauza Sinedriului. "Eu m-am dus în Arabia". Cuvântul Arabia avea pe atunci o sferă mare și cuprindea întreaga peninsulă arabică până în sus la Damasc și chiar până la Eufrat.

Cu sufletul plin de cele mai puternice impresii, amintindu-și de instrucțiunile și învățămintele pe care le primise în cercul celor credincioși de la Damasc, având și o Biblie pe care, pe cât posibil, o purta mereu cu sine, iată-l pe Paul solitar, îmbrăcat ca și beduinii, cu o haină albă largă, cu o centură de piele și un văl colorat. El străbate o regiune sălbatică, fără arbori, care va fi mai târziu locul ales al eremiților și al stiliților. Acest timp de reculegere de aproape trei ani a fost pentru Paul epoca cea mai fericită din viața sa. Aici, sub conducerea Duhului lui Cristos, se realiză adânca transformare în sufletul lui Paul, la care face aluzie în Scrisoarea către Filipeni (3,7-11). "Dar cele ce au fost câștiguri pentru mine, pentru Cristos le-am socotit drept pagube. Ba, mai mult, eu consider că toate lucrurile sunt pagube față de cunoașterea lui Isus Cristos, Domnul meu, pentru care de toate m-am lepădat!"

Din această metamorfoză a conștiinței sale, înainte de toate, se impun două aspecte: noua sa cunoaștere despre Cristos și noua sa concepție despre credință.

1. Concepția nouă pe care apostolul și-o face despre Cristos se leagă foarte strâns de experiența de la Damasc. Chiar din perioada când era fariseu, Paul avea cunoștințe istorice destul de exacte cu privire la Isus și le adăugase felului său personal. Deși exista un șir de elemente istorice și exegetice deja pregătite în mintea lui, totuși nu erau decât fragmente disparate, neglijate ca "piatra unghiulară, pe care au aruncat-o zidarii". Dar la ce ar fi folosit toate acestea fără un principiu unificator și coordonator cu un scop nou, superior? Pentru aceasta, era într-adevăr nevoie de o minune a harului. Factorul care a unit elementele contradictorii și a făcut ordine în haosul din sufletul său a fost un principiu vital, nou, așa cum o spune el însuși. "Trecutul a dispărut, acum e o lume nouă." (2Cor 5,17). A fost sfânta "Pneumă", care-și trimitea razele de pe fața lui Cristos în inima sa. (2Cor 4,6). Acest lucru ne face să înțelegem de ce nu a socotit necesar, după convertirea sa, să strângă de la apostolii din Ierusalim date istorice despre Cristos. Doar Domnul era în stare să-i dea o cunoaștere adâncă a ființei sale.

Cum și-l reprezintă noul convertit pe Isus? Asupra acestui punct noi suntem reduși la presupuneri și relații extrase din scrisorile sale. Ideea fundamentală, care i-a fost revelată la Damasc, este aceea a unei intervenții puternice a lui Dumnezeu în istorie prin persoana lui Isus, venit pe lume pentru a-i mântui pe oameni. Isus este mandatarul lui Dumnezeu, trimisul său, mesagerul veștii cele bune. El este Mesia. Prin moartea ispășitoare a lui Isus a început o eră nouă. Învierea este dovada divinității sale. El este Fiul lui Dumnezeu, nu numai prin adopțiune, așa cum erau evreii pregătiți să-l primească, ci prin natură, așa precum Cristos a afirmat-o în fața lui Caiafa. Este acel Cristos ceresc care a intervenit cu mila sa în viața lui Saul. El a îndeplinit pentru Saul ceea ce făcuse pentru lumea întreagă. Saul a fost chemat să contemple în fața sa splendoarea divinității. Studiul profeților i-a descoperit din ce în ce mai mult că Isus este Mântuitorul păcătoșilor și Răscumpărătorul lumii întregi. Chiar de acum el lua cunoștință de voința lui Cristos de a dărâma barierele dintre iudaism și celelalte națiuni.

Ideea pe care și-o făcea Paul despre Cristos în vremea aceasta nu e lipsită de trăsături concrete, cu toate că el nu se adaptase la izvoarele vii ale tradiției orale. Lucrul pe care-l iubește cel mai mult, cel pământesc, este crucea, pe care el o va zugrăvi galatenilor și pe care o va predica corintenilor, "căci eu nu am intenționat să știu despre voi altceva decât Isus Cristos, iar pe acesta răstignit" (1Cor 2,2). Apoi el e mișcat de sărăcia lui Isus, de lepădarea de sine și iubirea față de oameni, de felul cum își împlinește misiunea sa divină (Fil 2,6-10). Acum el simte ce înseamnă a fi creștin; înseamnă a fi cucerit și dedat lui Cristos. Paul îl cunoaște pe Isus ca persoană istorică cu legăturile sale omenești; descendența trupească, nașterea, rudenia, pe scurt, tot ceea ce este condiționat de această lume efemeră. Prin moartea sa, Cristos s-a despuiat de orice condiție omenească și acum el trăiește în viața cerească. În rezumat, Cristos cel istoric reprezintă fundalul, foarte vizibil, al imaginii pauline a lui Cristos.

Felul paulin de a-l vedea pe Cristos constă în a-l vedea din punct de vedere al mântuirii pe care o aduce neamului omenesc, ca un nou Adam și cap spiritual (concepția soteriologică a lui Cristos). Punctul său de vedere diferă de cel al sfântului Ioan, care se orientează spre ideea Logosului veșnic și preexistent. Cine l-ar pune în contradicție pe Paul cu Evanghelia după sfântul Ioan ar dovedi că nu a înțeles nimic din gândirea paulină. La amândoi, concepția despre Cristos nu este rodul unei speculații religioase, ci o descoperire "a Duhului", o lucrare a Sfântului Duh (1Cor 2,10-16).

2. Cât de străin va fi de acum pentru Paul templul cu vestibulele și jertfele sale! Acum el face experiența amețitoare a unui sentiment de forță, care potolea neliniștea inimii sale, alungând nesiguranța, dizolvând îndoielile și inundându-i spiritul și inima de căldură și lumină. El va numi acest sentiment "pistis", credință. Va fi o adeziune bucuroasă și completă a omului la căile și mijloacele alese de Dumnezeu și realizate prin Fiul său. Paul era nerăbdător să devină un crainic al veștii celei bune, "să vestească numele lui Isus păgânilor, regilor și fiilor lui Israel și să mărturisească fericirea de a fi fost cucerit de Isus Cristos" (Fil 3,12). "O constrângere apăsa asupra mea. Vai mie dacă nu voi predica!" (1Cor 9,16).

Și iată că într-o zi a apărut la Damasc omul cu fruntea galbenă de gânditor, cu trăsături discrete, cu ochii adânciți, a căror privire părea că vine de foarte departe, încărcată de vedenii minunate. Multe lucruri se schimbaseră la Damasc. Orașul nu mai era sub administrația romană. Rânduiala fermă care domnise sub Tiberiu încetase. Politica noului împărat era să redea popoarelor din Orient autonomia și regii lor. Legatul imperial Vitelius tocmai cedase regelui nabateilor, Aretas de Petra, fără nici o împotrivire, Damascul. În acest timp, un șeic nabateu locuia în oraș în calitate de comandant de ținut, asistat de o bandă de beduini sălbatici, coborâți din Hauran. Stăpânii cei noi căutau să-i câștige pe evrei, făcându-le diferite concesii în ceea ce privește autonomia lor. Ei le dădeau mână liberă pentru actele de violență săvârșite în numele religiei.

Când Saul s-a prezentat sâmbăta următoare la sinagogă, spre marea mirare a evreilor, el a cerut cuvântul spre a demonstra, bazat pe textele luate din profeți, că Isus este Mesia și că el trăiește. Deodată, sute de pumni l-au amenințat. Unii strigau: "Oare nu este acela care altădată îi prigonea la Ierusalim pe cei ce mărturiseau acest nume și care a fost trimis de marele sfat în acest oraș spre a-i aresta pe creștini?" Alții amenințau: "Puneți mâna pe el, căci este un apostat!" Cu mare greu a putut scăpa. În curând, s-au găsit niște conjurați care au făgăduit să-l ucidă pe apostat, de îndată ce se va arăta pe străzile orașului. A fost ușor să-l cumpere cu bani pe etnarhul arab. El a pus străjeri la toate porțile orașului pentru a-l prinde pe fugar. Deghizat în haine de țăran ori de conducător de cămile, el e însoțit de câțiva frați pe străzile înguste spre o casă construită lângă zidul înconjurător, care avea o fereastră la etajul de sus, ce dădea spre câmpie. Paul se ghemui cu greu într-un coș, unde este bine fixat, fiind apoi coborât pe lângă zid cu ajutorul unor funii puternice. Ajuns jos, el iese din coș și iată-l traversând grădini, canale de irigație, ferme, pentru a ajunge, în fine, la drumul cel mare ce duce spre sud, spre "via maris".

 

9. La Biserica mamă din Ierusalim
La Ierusalim: Fap 9,26-30
Viziunea din templu: Fap 22,17-21;
cf. Gal 1,18-24

Dar unde să meargă? I se deschideau două căi. Una ducea spre nord, la Tars, patria sa. Dacă ar fi ales această cale, el ar fi rămas fără un contact cu apostolii și, din cauza caracterului său înclinat spre asprime și deprins să domine, ar fi devenit o ramură sterilă. Așa s-a născut în el dorința de a-i face o vizită lui Petru și de a lua legătura cu Biserica primară. Nu e nici o îndoială că Paul era la curent cu activitatea pământească a lui Cristos. Dar numai la Ierusalim putea să afle amănunte, să asculte povestirea amintirilor încă recente și să cunoască chiar originalul cuvintelor Domnului. Îi lipsea încă ceva: trebuia să învețe să cunoască liturghia, așa cum era practicată în comunitatea de la Ierusalim, să se familiarizeze cu tradiția în ceea ce privește botezul, catecumenatul, celebrarea cinei de pe urmă. De aceea, Duhul lui Isus, în care de multă vreme era deprins să se încreadă, l-a dirijat spre sud, spre Ierusalim.

Chiar și la Ierusalim situația se schimbase mult. După ce au așteptat în zadar întoarcerea sa timp de 3 ani, Sinedriul slăbise treptat, prigoana și creștinismul acoperiseră țara cu o rețea întreagă de comunități.

Paul avea la Ierusalim o situație foarte dificilă, atât față de evrei, cât și față de creștini. Aceștia din urmă nu aveau încredere în el. Unii considerau întoarcerea lui ca o nouă tactică de luptă și se țineau departe de dânsul. Numai unul singur l-a înțeles, un elenist de curând convertit și vechi tovarăș de școală; el putea să-l înțeleagă mai bine decât oricare altul. Acesta era Barnaba, unul dintre personajele cele mai simpatice ale Bisericii primelor veacuri. Datorită iubirii și a puterii sale de a citi în suflete, el fusese supranumit "fiul mângâierii". Privirea sa inspirată a descoperit în fratele părăsit un suflet mare de apostol. Mâna sa intervine în mod prietenesc pentru prima dată în viața lui Paul. El l-a scos din izolare și l-a prezentat apostolilor celor mai de seamă: Petru și Iacob. În felul acesta, Paul a intrat în cercul ucenicilor; în urma acestui act de caritate s-a dezvoltat una dintre cele mai frumoase prietenii din istoria Bisericii. Paul nu a făcut acum cunoștință cu ceilalți apostoli. Probabil că ei se găseau atunci în comunități exterioare. Paul venise, în special, pentru a-i face o vizită lui Chefa, cum îi plăcea lui să-l numească pe Petru; pentru a-i face cunoștință cu dânsul și pentru a fi inițiat de către el în tradiția cea vie a Bisericii primare. Timp de 14 zile, apostolii s-au întreținut mereu. Ce scene dramatice trebuie să fi fost acele convorbiri dintre cei doi ucenici înfocați ai lui Cristos: Paul, atent ca și Nicodim, urmărea toate cuvintele lui Petru, care-i povestea până noaptea târziu istoria celor trei ani minunați. Și această prietenie a dăinuit - în ciuda câtorva neînțelegeri trecătoare - până la martiriul suferit împreună.

Ideea despre Cristos, pe care Paul o descoperise în vedenie și în meditațiile sale din deșert, își găsi o bază în tradiție prin acest contact de 14 zile cu Petru. În afară de aceste 14 zile, Paul va avea mai târziu o legătură continuă cu ucenicii apropiați ai Domnului; Barnaba, colaboratorul său vreme de mai mulți ani; cu Sila, tovarășul său de călătorie, cu Marcu, viitorul biograf al lui Isus; cu Iacob, Ioan și diaconul Filip. Plecând de la scrisorile sale, putem deduce de ce natură au fost convorbirile sale cu aceste personaje. În cap.15 din Scrisoarea întâi către Corinteni, Paul ne arată, de exemplu, că el a cules informații serioase cu privire la învierea lui Cristos și la aparițiile sale.

Dacă apropiem detaliile pe care Paul nu face decât să le menționeze în scrisorile sale, și pe care probabil că le-a dezvoltat mult în catehezele orale, obținem o prezentare a vieții lui Isus, care denotă o cunoaștere exactă a amănuntelor vieții sale pământești, începând cu genealogia și sfârșind cu înălțarea sa. El vede în Isus modelul și învățătorul, prietenul și maestrul său. Dar mai presus de toate este crucea, drama de pe Golgota. Iată ce se află în centrul meditației sale. Ajungem să reconstruim întreaga profesiune de credință apostolică cu citate scoase din scrisorile sale. De asemenea, Paul ne-a păstrat cu fidelitate anumite cuvinte rostite de Isus, cum ar fi cele ale orânduirii sfintei Euharistii, chiar mai exact decât Matei și Marcu, cele cu privire la trimiterea ucenicilor (1Tim 5,18) și doctrina indisolubilității căsătoriei. Tot lui Paul îi datorăm salvarea de la uitare a următoarelor cuvinte ale lui Isus: "Mai mare fericire este să dai decât să primești" (Fap 20,35). Un șir lung de tradiții îl lega pe Paul de comunitatea primară și de Isus cel istoric și el putea să se laude că poseda la fel "Duhul Domnului" (1Cor 7,40).

Este evident faptul că Paul nu și-a petrecut tot timpul șederii sale la Ierusalim numai cu Petru. El era o fire combativă, se simțea împins să dea mărturie despre adevărul cunoscut și dobândit. Sinagoga liberților devine atunci teatrul dezbaterilor extrem de violente între el și vechii săi colegionari. N-a lipsit mult ca să aibă aceeași soartă ca și Ștefan. Grupul ucenicilor tremura pentru viața lui, dar și pentru a lor. Până atunci ei se feriseră cu grijă de orice conflict cu fariseii, dintre care un număr destul de mare trecuse de partea lor. Încetul cu încetul, se forma un iudeo-creștinism destul de original, unde problema valorii Legii lui Moise era un tabu, și iată că vine acest om imprudent! Acest om fără compromisuri. Pentru acest teren dificil, Paul nu găsise încă metoda misionară potrivită. Caracterul său era încă prea nepotrivit. Încercarea s-a terminat cu un eșec mai grav ca cel de la Damasc. El a simțit aceasta în chip dureros. În cuvântarea sa de apărare, adresată iudeilor, după arestarea sa (Fap 22,17), el povesti cum s-a dus la templu ca să-și deschidă sufletul în rugăciune: "Doamne, nimeni nu vrea să mă asculte. Ei mă cunosc prea bine". Numai ordinul categoric: "Grăbește-te și ieși cât mai repede din acest oraș. Vreau să te trimit la neamuri îndepărtate" l-a salvat pe el și i-a ferit pe frații săi de o nouă catastrofă.

Pretutindeni era urmărit de oameni înarmați cu pumnale. Ucenicii l-au ajutat să fugă în chip tainic la Cezareea, oraș în afara jurisdicției iudaice și punct de trecere a numeroase linii maritime. I-a fost interzis de a poposi în calea-i și de a vizita vreo comunitate. "Așa am rămas eu necunoscut de comunitățile din Iudeea". De la Cezareea, Paul a trecut prin Tir și Sidon spre a se duce la Seleucia, aproape de Antiohia; el a străbătut Siria și Cilicia (Gal 1,22) și a ajuns, făcând un oarecare înconjur, în orașul său natal, Tars.

 

10. Anii liniștiți de la Tars
Drumul spre Tars: Fap 9,30-31
În Siria și Cilicia: Gal 1,21
Descoperiri și chipuri: 2Cor 12,2-5

Motivele de ordin psihologic militează în favoarea unei perioade de inactivitate exterioară de trei sau patru ani, timp în care Paul ar fi așteptat în reculegere o nouă chemare de la Dumnezeu. Răbdarea și încrederea lui Paul erau puse la încercare. Nimic nu este mai greu în viață decât să te simți de prisos, nefolositor sau prea puțin ocupat în slujba lui Dumnezeu, atunci când ești în plinătatea forțelor tale. Nimic nu este mai greu decât arta de a-ți păstra forțele și talentele pentru o lucrare pe care ți se pare că Dumnezeu ți-o refuză. Paul trebuia să dispară și se părea că totul ar fi mers mai bine fără dânsul. Citadela și meterezele amorului propriu trebuiau să fie aruncate la pământ, pentru ca Dumnezeu să-i poată încredința lui Paul o misiune uriașă. Când supunerea la voința divină a fost completă, când el s-a așezat pe ultimul loc în Biserica creștină, atunci a auzit invitația: "Prietene, urcă-te mai sus!"

În apropiere de Tars este o peșteră în care, după o veche tradiție, Paul ar fi petrecut ca eremit anii ce au urmat. Cu toate acestea, noi îl găsim cu mai multă probabilitate în strada țesătorilor de corturi, în cartierul evreiesc al Tarsului. Ce bine i-a prins acestui fiu de fariseu meseria de țesător! Această meserie pe care o practicase în Arabia, cum va face mai târziu în timpul călătoriilor sale misionare, îl va face independent de orice ajutor străin. Nu putem subaprecia importanța șederii în Arabia și a acestor ani petrecuți la Tars; ei sunt la originea dezvoltării lăuntrice și a maturizării teologice a sfântul Paul. Când Paul vorbește în scrisorile sale, în mod exclusiv, despre "evanghelia sa", tocmai aici trebuie să-i găsim începuturile. Desigur că și ceilalți apostoli meditau asupra persoanei lui Isus; întruparea, misiunea, crucea și învierea sa, opera sa mântuitoare. Dar cu trecerea timpului, legăturile pe care le-au avut timp de trei ani cu Isus le apăreau din ce în ce mai mult ca un vis; era ca și cum ochii lor ar fi fost răpiți de o vrajă. Lucrurile vor fi cu totul altfel pentru rabinul de odinioară. Paul se simte împins să cerceteze până în profunzime cele mai ascunse mistere, "unde îngerii doresc să pătrundă cu privirea" (1Pt 1,12).

Noi ne-am familiarizat deja cu mai multe izvoare ale viziunii pauline despre Cristos și cu mistica credinței sale. Mai presus de toate este evenimentul de pe drumul Damascului; el este lumina inițială, izvorul creator, care va curge în întreaga sa viață cu o intensitate ce nu va mai slăbi. Apoi e curentul cel mare al tradiției care-l leagă pe Paul de Biserica primară. În sfârșit, studiul adâncit al Vechiului Testament, a cărui lumină o folosește pentru a explica faptele noi, și invers, explică obscurități ale acestuia prin lumina cea nouă a evangheliei. Ceea ce el cunoștea în calitate de învățat al Legii din Vechiul Testament, despre crearea lumii și chemarea lui Abraham, se armoniza de minune cu noua descoperire a lui Cristos, într-un acord care-i îi umplea sufletul de uimire și adorație. La aceasta se adăugau acum descoperiri și viziuni din ce în ce mai frecvente, pe care Cel Înviat i le făgăduise și pe care el se bizuie în scrisorile sale (2Cor 12,1).

Cum trebuie să ne închipuim aceste revelații? Întrebarea se aseamănă cu alta: Ce direcție ia fulgerul? Ce cale a luat inspirația? Ca regulă generală, ea are două căi: fie cu ajutorul imaginației religioase, prin simbol, fie cu ajutorul rațiunii, prin intuiție sau viziune. La profeții din Vechiul Testament se făcea referire adeseori prin mijlocul simbolurilor, al căror sens ascuns era lămurit printr-o iluminare internă sau rămânea obscur. E probabil că la Paul descoperirile se prezentau sub formă de viziune internă. Era perceperea pe loc a unui complex de adevăruri și cunoștințe, de premise și deducții ce se prezentau spiritului printr-o vedenie unică, cu certitudine intimă, și evidența originii lor divine.

Cunoștințele dobândite în felul acesta au fost aranjate cu forța constructivă a unui gânditor. Contemplarea perseverentă îi permite să asimileze în chip spiritual rodul viziunii sale și să-l rezume în câteva teze principale. Anii petrecuți la Tars i-au permis să-și facă o idee exactă despre situația religioasă a lumii și despre importanța morții și învierii lui Cristos cu privire la mântuire. În lumina acestei cunoașteri noi, el reface drumul întortocheat și eronat parcurs de omenire, chiar de la începutul ei. Dumnezeu le dovedise păgânilor existența sa, dar ei n-au tras concluzii practice. Din lumea care nu trebuia să fie pentru ei decât o imagine a lui Dumnezeu și-au făcut o divinitate, și astfel au făcut greșeli mari. Evreii, în afară de rațiune, beneficiază de revelație, de lege, de profeți și cărți sfinte. Dar ceea ce-i privilegia față de celelalte națiuni le deveni fatal din propria lor vină. Așa precum păgânii au adorat creația, iudeii au zeificat și adorat Legea.

Cum poate un om, un păgân, să iasă din această situație disperată și să treacă la o viață creștină? Paul își revede în gând propria sa experiență de convertire. Ce se petrece în el? În răspunsul său, el ne expune, prin una din acele viziuni profunde, care-i sunt proprii, însăși esența creștinismului, mai clar decât oricare dintre sinoptici. Astfel, Paul se înrudește cu evanghelistul Ioan, care a exprimat aceeași idee în parabola seminței de grâu care moare și în cea a viței de vie și a mlădițelor. Această doctrină se rezumă în formula: comuniune de viață cu Cristos. Printr-o intervenție creatoare a lui Dumnezeu, se petrecu în el o transformare până în adâncul ființei sale. N-a fost numai dezvoltarea unor oarecare virtuți religioase, ci o ruptură esențială cu trecutul, o nouă orientare pe toată linia. Această schimbare nu poate fi exprimată decât printr-o antiteză: moartea și viața. Ceea ce este omenesc în el a suferit cu adevărat moarte (Rom 6,24; Gal 2,20; 6,14; Col 3,3) și a fost asociat cu etapele existenței terestre a lui Cristos: moartea, îngroparea, învierea. O nouă ființă a înviat în Cristos și pe viitor ea se găsește în comuniune de viață și de moarte cu Cristos.

Orice creștin străbate într-un fel mistic spațiul și timpul, grație credinței și botezului; el este încorporat în viața și învierea lui Cristos și devine o "ființă" nouă în Cristos cel glorios, în virtutea unicului act mântuitor făcut de dânsul. Existența-i esențială, deși ascunsă, se odihnește de acum în Cristos; ea este smulsă din mâna lumii și a păcatului; ea e transportată din îndepărtare într-o apropiere de Cristos (Ef 2,13). Această transplantare în Cristos (Ef 2,6) este efectul puterii eliberatoare a morții lui Cristos. Ea nu este o simplă declarație a lui Dumnezeu, ci un eveniment real, deși misterios, care se săvârșește în sufletul celui credincios. Creștinul "l-a îmbrăcat pe Cristos" (Gal 3,27). Pentru Paul aceste lucruri nu sunt niște metafore, ci niște realități, mai reale decât diferitele faze ale vieții sale. Toate aceste lucruri cu caracter mistic, aceste transformări spirituale scapă logicii curente și ele nu pot fi exprimate decât prin paradoxul care ne amintește de "nebunia crucii".

Această unire cu Cristos este nervul vital al teologiei sau moralei pauline. Sistemul dogmatic al apostolului trebuie analizat din acest punct de vedere, căci de aici el își scoate unitatea și coeziunea. Pentru Paul, Cristos este începutul, centrul și sfârșitul. Toate lucrurile sunt în el, prin el și pentru el. Nu e numai Isus cel istoric, ci e, în același timp, și Cristos cel pământesc și Cristos cel care a existat din veci în sânul preasfintei Treimi și Cristos cel glorificat, contemplat într-o singură viziune. Aici suntem în inima doctrinei pauline. Acesta este sensul cuvântului adânc în Scrisoarea către Galateni: "Eu sunt răstignit cu Cristos și, dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine" (2,20). Iată-ne deopotrivă în inima creștinismului, a cărei esență nu este o doctrină, o morală sau un cult nou. Acestea nu sunt decât elemente secundare. Marea noutate a creștinismului este viața nouă acordată printr-o moarte mistică cu Cristos prin Duhul Sfânt. Nu facem decât să ghicim importanța pe care o au pentru teologia paulină descoperirile din Tars și din Arabia, dar întotdeauna există riscul de a le supraevalua. Acestea n-au fost niște pseudo-viziuni, ieșite din domeniul obscur al sentimentului religios, ci efectul spiritual al revelației divine în sufletul unui om atins de har. Lăudăroșenia adversarilor săi îl va sili să ridice vălul, ce acoperea niște experiențe spirituale, despre care nu-i plăcea să vorbească. "Eu cunosc un om în Cristos care în urmă cu 14 ani a fost răpit până la al treilea cer; era oare cu trupul? Nu știu. Era fără trup? Nu știu. Dumnezeu o știe. Și eu știu că acest om a fost răpit până în Paradis și că acolo a auzit niște cuvinte care nu-i sunt îngăduite unui om să le pronunțe" (2Cor 12,2-4).

 

11. La Antiohia
Fap 11,19-24

Așezată în partea de est a Mării Mediterane, în unghiul drept format de coastele Siriei și ale Asiei Mici, Antiohia fusese construită la douăzeci de kilometri de mare pe malul sudic al largului fluviu Oronte. Orașul Seleucizilor, moștenitorii gloriei lui Alexandru cel Mare, se întindea între contrafronturile munților Aman la nord și Casius la sud; el se sprijinea pe flancurile înverzite ale lui Silpius și era în legătură cu toate orașele mai de seamă ale Imperiului Roman. Era un centru ideal pentru o Biserică ce voia să se răspândească între păgâni. Ceea ce era Tarsul pentru regiunea învecinată a Asiei Mici era și Antiohia pentru Mesopotamia și Arabia. Când un antiohian vorbea despre orașul său, îi străluceau ochii de mândrie și entuziasm. El îi descria străinului minunata stradă, împodobită de coloanele construite sub Irod cel Mare într-o viziune princiară. Era un "corso" împodobit cu patru colonade de marmoră, care formau trei străzi paralele; cea din mijloc destinată vehiculelor grele, cea din dreapta și stânga pentru pietoni, călăreți și trăsurile de lux. Ea tăia orașul în două pe o lungime de mai mulți kilometri, de la est la vest, și ajungea la poalele unui munte, dominat de o gigantică statuie a lui Jupiter. O stradă lată, la fel de mărginită de colonade, pleca dintr-o insulă situată în fluviu și forma cu strada principală o imensă cruce de marmură, ce împărțea orașul în patru cartiere. Aceste două căi erau împodobite cu capodoperele arhitecților greci, lucrate cu o finețe pe care nu o vom mai putea întâlni în secolele următoare. La nord, Orontele încercuia o insulă pe care se afla vechiul palat al Seleucizilor. Aici își avea reședința legatul imperial, deținătorul puterii supreme asupra Orientului. El era înconjurat de întregul aparat administrativ si de statul său major. Malul nordic al Orontelui și flancurile muntelui Stilpius erau presărate cu vilele celor bogați. Întregul oraș era înconjurat de un zid fortificat ce avea cam 300-400 de turnuri, capodopere ale arhitecturii greco-romane. Printr-un col forțat, zidul împrejmuitor escalada stâncile abrupte, până la coasta muntelui Stilpius, și forma astfel o coloană dantelată cu un efect uimitor.

Orașul se mândrea cu instalațiile sale hidraulice. Prin intermediul unei întregi rețele de canale și conducte, care se alimentau din apele Orontelui, și ale căzilor cristaline ale Danei, apa își răspândea binefacerile în palat și cocioabe, în numeroasele băi publice și particulare. Numai orașele Tars și Damasc se mai puteau făli cu o atare bogăție de apă.

Din punct de vedere social, Antiohia oferea, ca toate orașele mari din antichitate, un aspect destul de trist. La un cetățean liber puteai vedea doi sclavi. Negustorii bogați, industriașii, marii proprietari, fiii familiilor bogate, patricienii de la Roma, ocupați sau nu în serviciile administrative și militare, se bucurau de tot ceea ce le dorea inima.

Moleșeala egipteană, fachirismul hindus și egiptean, imposturile orientale; iată ce era amestecat la această frontieră dintre două lumi. Ele făceau din acest oraș al Răsăritului o cloacă de depravări. Cu ajutorul descrierilor lui Libanius, Pausanias, Filostrat și Lucian, cu aluziile făcute de sfântul Ioan Crisostomul, Renan a conturat, în stilul său atât de pitoresc, acest tablou al Antiohiei: "Acest oraș era o adunătură nemaiauzită de comedianți, șarlatani, mimi, magicieni, preoți fățarnici; un oraș de curse, jocuri, dansuri, procesiuni, serbări, bacanale, un lux destrăbălat, toate nebuniile Orientului, superstițiile cele mai nesănătoase, fanatismul orgiilor. Era ca și o visare a consumatorilor de opiu, ca o beție a lui Sardanapal".

Cel mai dureros era că religia și, în special, religiile cu mistere ale Orientului, acordau un scut transparent acestor imoralități. Religiile orientale ale acestei epoci exaltau instinctele carnale și puterea procreatoare. Divinitățile lor, în special zeii vegetației, erau mereu venerați sub forma unei perechi. Așa îi întâlnim pe zeița-mamă Cibela, venită din Asia Mică și pe sălbaticul Attis din Frigia, echivalentul dubletului egiptean al lui Isis și Osiris, cultul orgiac al lui Dionisios, Sabasios, importat din Asia și introdus la Roma prin intermediul Traciei și al Greciei; și acela al lui Sandan-Heracles din Tars. Imoralitatea, sub toate formele sale, însoțea frenezia prin care se celebra primăvara, într-o adevărată beție, sărbătoarea vegetației. Într-adevăr, acest oraș, mai mult decât oricare altul, avea nevoie de "vestea cea bună" a lui Cristos.

Populația Antiohiei se compunea dintr-un amestec de rase și etnii. Am putea deosebi patru tipuri: mai întâi, romanul zgârcit în cuvinte, mândru de dominația sa mondială; apoi, grecul sau semigrecul, omul rafinat care de multă vreme nu mai credea în zei; apoi, indigenul sau sirianul moleșit, suplu și slugarnic, care forma clasa de jos a periferiilor; în fine, cu totul izolat în mijlocul acestor păgâni, evreul. Evreii formau o colonie foarte numeroasă sub conducerea unui etnarh (Iosif Flaviu, Antiq., 12, 3). Ei făceau o propagandă activă. Toți cei care în acest mare oraș aspirau la o religie serioasă, în special pentru femei, se duceau sâmbătă la sinagogă. Numărul de prozeliți recrutați dintre păgâni era considerabil. Ei erau de două feluri: prozeliți ai sanctuarului, care se supuneau la toată legea lui Moise, se tăiau împrejur și, printr-un fel de catecumenat și de botez, deveneau membri cu drepturi depline ai sinagogii; apoi "prozeliții porții", numiți în Faptele Apostolilor "temători de Dumnezeu", atașați de iudaism prin legături de prietenie, și care frecventau mai adesea serviciile religioase.

Pe când Paul medita la Tars la misterul lui Cristos, sămânța evangheliei ajunsese în porturile Iope (Yafo) și Cezareea, și de acolo în Cipru, Cirene în Africa de Nord și chiar la Puteoli, aproape de Neapole și la Roma. Ar fi greșit să credem că prima expansiune a creștinismului s-ar datora călătoriilor misionare. Instrumentele de propagandă au fost mai ales creștinii împrăștiați de prigoana de la Ierusalim: meseriași, comercianți iudeo-creștini, așa-zișii "eleniști". Cunoașterea limbilor, râvna și sârguința la muncă, abilitatea în afaceri le deschideau toate ușile, pe când temperamentul lor vesel și plăcut le dădea acces la inimi. Și totuși, această activitate misionară era unilaterală; ea nu se adresa decât evreilor. Această exclusivitate nu provenea dintr-o rea credință, ci dintr-o concepție falsă. Acestor iudeo-creștini le lipsea o vedere de ansamblu, o vedere largă și generoasă a situației. Ei i-o luaseră în nume de rău lui Petru, deoarece îl admisese în Biserică și fără o formalitate deosebită pe centurionul Corneliu, cu toată familia sa. Petru face apel la vedenia pe care a avut-o și le dovedește că Sfântul Duh, coborându-se chiar înainte de botez asupra acestor păgâni, a îndreptățit actul său. Împotriva acestei logici nu se mai putea obiecta nimic. Dar ei socoteau cazul acesta ca ceva izolat. În ce îl privește pe Petru, el nu îndrăznea să tragă concluzii practice din cauza împotrivirii acelora care erau atașați de lege. Simplele declarații teoretice nu fac să progreseze o cauză: trebuie adăugate fapte. Și tocmai Antiohia era pe cale de a le oferi. Un grup curajos de apostoli laici din Cipru, niște compatrioți de-ai lui Barnaba și alții din Cirene, printre care Lucius și doi fii ai lui Simon din Cirene (Rom 16,13), au fost cei dintâi pionieri ai apostolatului printre păgâni. În această citadelă a civilizației, contrastul dintre evrei și păgâni nu era așa de evident, zidul care îi despărțea nu era așa de gros ca în altă parte și lucrul acestora permitea întemeierea primelor Biserici mixte, adică formate din evrei și creștini.

Datorită traficului intens al caravanelor, vestea a ajuns în curând la Biserica din Ierusalim. S-a hotărât să se trimită o misiune la Antiohia spre a face o anchetă și alegerea căzu pe Barnaba. Nu s-ar fi putut găsi un bărbat mai potrivit pentru această misiune delicată. Barnaba a văzut dintr-o ochire un câmp vast de apostolat. El nu se îngrijora de problemele care deveniseră subiectul unor controverse; nu vedea decât esențialul, ca om practic, se interesa cu prioritate de suflete. Și-a dat seama că aici este în joc "mâna lui Dumnezeu". Această expresie face aluzie la carismele, semnele și minunile, profețiile și darul limbilor, la care a fost probabil martor în timpul acestor adunări de cult. El a făcut un raport pacificator la Ierusalim spre a calma spiritele, adăugând sfatul de a accepta faptele și situația așa cum se prezentau.

În mod evident, Barnaba își dădu seama că în felul acesta chestiunea nu era rezolvată. Problema era încă deschisă și în fiecare clipă ea putea cere o soluționare. Cristos nu reglementase definitiv problema valorii pe viitor a Legii lui Moise. Faptul că el însuși a respectat Legea putea fi interpretat în chip diferit. Și totuși, trebuia încercată rezolvarea acestei probleme grave pe care Învățătorul a lăsat-o ca moștenire dureroasă Bisericii sale. Barnaba nu era omul care să rezolve radical această dificultate din punct de vedere dogmatic. Dar el cunoștea omul capabil de așa ceva.

 

12. Paul și Barnaba
Fap 11,25-30; 12,1-25

Iată că, într-o zi, Barnaba vine la vechiul său prieten Paul din Tars și-i spune: "Frate Saul, Cristos are nevoie de tine! Vino cu mine la Antiohia!" Și i-a vorbit lui Paul despre triumful lui Cristos printre păgâni.

Fără Barnaba, Paul încet-încet s-ar fi extenuat în gândurile sale. Singurătatea și izolarea sunt lucruri minunate, cu siguranță, dar nu trebuie să ne folosim de ele decât din timp în timp, în mod trecător. Activitatea e aceea care-i dezvăluie omului calitățile sale. Așadar, sunase ceasul și pentru Paul. El își aflase scopul vieții sale. Ani de zile așteptase acest ceas și iată că i se prezintă acum.

Putem admite că cei doi prieteni au ales calea cea mai scurtă, pe mare. Ei au coborât pe Cindus într-o corabie și au ajuns la Seleucia într-o singură zi pe o navă comercială. De acolo s-au urcat repede pe înălțimi, de unde au putut să mai salute o dată piscurile înzăpezite ale munților Taurus și Libanus. Apoi au străbătut aproape cinci ore un teren accidental acoperit mai întâi cu păduri de fagi și lauri, cu tufișuri, oleandri și lemn dulce, apoi cu vii și, în sfârșit, cu livezi, rodii, piersici, portocali și lămâi. La picioarele lor se întindea valea Orontelui, cu incomparabila ei splendoare. Fluviul scânteia ca o panglică argintie, iar vilele de pe malurile sale erau ca perlele unui colier. El era brăzdat de un mare număr de corăbii cu pânze care fâlfâiau în vânt. Se auzea zgomotul surd și ciocăniturile din marele oraș.

Trecând prin fața palatului rezidențial, călătorii traversară insula Orontelui și pătrunseră în oraș. Îndată s-au aflat în piața care servea ca loc de cantonament al caravanelor ce veneau din China prin Turkestanul oriental și Ecbatana, pe vechiul drum al "mătăsii". Alături de cămile se găseau străini tuciurii. Ceva mai departe se vedeau grupuri de sclavi tineri și bătrâni din care se foloseau și se cumpărau mulți la Antiohia. Barnaba l-a condus pe prietenul său direct în strada Singon, unde căpeteniile numiți "bătrâni" obișnuiau să se adune. Saul a fost salutat cu bucurie și respect.

Timp de un an întreg, cei doi prieteni au lucrat în sânul acestei tinere comunități impregnate cu totul de roua proaspătă a harului. Poate că acesta a fost anul cel mai fericit al lui Paul. Acolo adia suflul ușor de primăvară al primului an de activitate a lui Isus la Galileea, ceva din farmecul delicat al primei iubiri, parfumul care emană de pe cel dintâi câmp de activitate al unui nou preot. Acolo încă nu se cunoștea încruntarea, rutina, îngustimea de spirit; totul era deschis și primit cu generozitate.

Paul se găsea atunci în plinătatea energiei vârstei sale. Dacă Faptele Apostolilor vorbesc deja "de un mare număr de convertiți la Domnul" datorită lui Barnaba, să ne închipuim ușor ce elan a luat pe viitor noua comunitate. Seara, veneau la întrunirea catecumenilor sau la slujba predicii. Slujba se făcea sau pe terasa unei case particulare, la care se ajungea pe o scară exterioară, sau într-o curte aproape de vreo fântână, sau într-un portic din apropierea pieței, sau pe o plantație de portocali pe malul Orontelui. Acolo Paul, predica și învăța. În noaptea de sâmbătă spre duminică, se reuneau pentru serviciul divin și pentru celebrarea cinei. După pilda dată de Cristos și urmând obiceiul iudeu, agapele le precedau pe acestea. Agapele aveau drept scop să stabilească comuniunea între frați, pe când Cina îi punea în comuniune cu Cristos cel ceresc. Comunitatea trăia vreme de o săptămână din această ceremonie. Exclamațiile Maranatha! Vino, Doamne Isus! Să vină harul și să treacă această lume!" (1Cor 16,22; Ap 22,20; Didahia, 10) răsunau până și în îndeletnicirile zilnice. Mulți dintre ei se duseseră odinioară la sinagogă și trăiseră potrivit cu legea lui Moise. Dar aceasta era o povară insuportabilă! Mereu era vorba de "Nu fă asta!" "Să nu te atingi de asta!" Totul era "curat" sau "necurat". Era imposibil să accepți o invitație, deoarece se putea să fii pus în situația de a consuma carne de porc sau niște țipari grași prinși în Oronte. Era cu neputință să cumperi carne de la măcelărie, deoarece putea proveni de la o jertfă adusă zeilor. Același lucru era și cu păsările: poate n-au fost sângerate bine. Ucenicii de la Ierusalim întăriseră aceste practici. Paul și Barnaba n-au vorbit niciodată despre ele. Paul obișnuia să spună: moartea lui Isus ne-a eliberat de legea veche.

Sub influența celor doi bărbați, Biserica din Antiohia a fost cea dintâi care s-a despărțit de iudaism. Nici Paul și nici Barnaba n-ar fi putut spune cum s-a petrecut acest lucru. Adesea ei erau uimiți de forța expansivă a "grăuntelui de muștar" al evangheliei pe acest teren păgân; ai fi putut crede că era predestinat acestui sol. În orașul de pe malul Orontelui era un lucru important de a opune culturii mondiale a elenismului o Biserică universală. Acest fapt și-a găsit expresia în numele date la Antiohia adepților lui Isus; pentru prima dată, poporul, și mai târziu autoritățile, i-au numit "christiani" (creștini). Acest nume nu vine de la evrei. Aceștia i-au numit, atât înainte, cât și mai târziu, "nazarineni", așa cum o fac în zilele noastre popoarele de limbă semitică. Între ei, creștinii se numeau "frați", "ucenici", "sfinți", "credincioși", "prieteni".

Biserica din Antiohia jubila de fericire. "Acolo domnea o mare bucurie", remarcă un vechi manuscris. Raportul plin de entuziasm, pe care Barnaba l-a adus la Biserica mamă de la Ierusalim, a atras de curând la Antiohia numeroși predicatori ambulanți, așa-zișii "profeți". Acești oameni "înzestrați cu Duh" se bucurau de o mare stimă lângă ierarhia bisericească. Ei aveau dreptul să stea destul de mult timp în comunități pentru a menține entuziasmul de la început: ei constituiau un oarecare element de libertate în Biserică. Unul dintre acești profeți ambulanți, cu numele de Agab, a adus vești triste de la Ierusalim. Comuniunea bunurilor, preconizată la început, nu a putut să se mențină. Totuși, la Antiohia nu s-a auzit nici o remarcă perfidă pe socoteala sfinților de la Ierusalim, "lipsiți de simțul prevederii". Credința venise de la Ierusalim; acolo se găseau apostolii Domnului. Nu era oare ceva normal de a răspunde cu bunuri naturale la bunurile spirituale pe care le primiseră de la dânșii? Fiecare a contribuit pe întrecute. Barnaba și Paul au fost însărcinați de către conducător să ducă rezultatul unei colecte la Ierusalim. Și-au pus banii în centurile de piele și au plecat la drum.

Se pare că la Ierusalim se împrăștiase neîncrederea în privința lui Paul. Prigoana, ca și mizeria, calmase spiritele. Cei doi prieteni au găsit comunitatea de la Ierusalim într-o situație foarte tristă. Iacob cel bătrân, fratele evanghelistului Ioan, unul dintre cei doi "fii ai tunetului", cum obișnuia Isus să-i numească din cauza temperamentelor lor aprinse, fusese dus cu câteva zile mai înainte la locul de supliciu, din ordinul noului rege Irod Agripa I. Spre a-i împăca pe evrei cu stăpânirea sa, el a dezlănțuit o prigoană contra creștinilor din capitală. Astfel, Iacob a fost decapitat fără procedură judiciară, dintr-un simplu capriciu al regelui, așa cum odinioară o făcuse Irod Antipa cu sfântul Ioan Botezătorul.

A doua lovitură îl urmărea pe Petru, dar nu și-a atins ținta. Când au sosit Barnaba și Paul cu mica lor caravană, aducând mijloace de trai și mari sume de bani, în afară de Iacob, "fratele Domnului", de care Irod nu îndrăznise să se lege datorită sfințeniei sale recunoscute de iudei, ei nu mai întâlniră nici un apostol la Ierusalim. În casa Mariei, tânărul Marcu, nepotul lui Barnaba și servitoarea cea destoinică Rode le-au povestit despre acea noapte groaznică a eliberării și fugii lui Petru. Ei n-aveau voie să trădeze ascunzătoarea sa. Dacă cineva întreba unde este, ei trebuiau să spună "într-un alt loc" (Fap 12,17). În orice caz, Petru părăsise regatul lui Irod, ieșise din țară și se dusese la comunitățile din Siria.

În urma acestor evenimente, punctul central al Bisericii s-a mutat de la Ierusalim. Acest oraș a decăzut, ajungând un simplu centru episcopal. Conducerea a trecut la Antiohia, iar mai târziu la Roma.

Paul și Barnaba au plecat, luându-l cu ei și pe tânărul Ioan-Marcu, care trebuia inițiat la Antiohia în evanghelizarea păgânilor. Familia Mariei Marcu era un model de viață creștină. Tatăl murise. Mama era una dintre bogatele ucenice ale lui Isus; avea o casă mare la Ierusalim, unde apostolii veneau și plecau. Acea încăpere de sus, pe care o punea la dispoziția apostolilor ca lăcaș de adunare, poate fi desemnată ca cea dintâi Biserică creștină. Unii presupun că tot ei îi aparținea și Grădina Ghetsemani. În felul acesta, tânărul Marcu a crescut într-un mediu apostolic, sfințit de către însuși Domnul. Maria Marcu cunoștea aproape toate faptele și minunile lui Isus, știa pe de rost multe dintre cuvintele sale, vorbea cursiv și știa grecește cu o coloratură de dialect aramaic. Desigur că el a fost acela care, în noaptea patimilor, cu o manta desfăcută, pusă pe deasupra, plin de teamă pentru soarta lui Isus și a apostolilor, se strecurase în Grădina Măslinilor și, când soldații au vrut să-l prindă, și-a lăsat haina în mâinile lor. Acesta a fost acel bărbat drept care, mai apoi, a scris Evanghelia lui Isus, conform cu predica lui Petru. Barnaba ținea mult la tânărul său nepot. Cum îl vor fi ascultat antiohienii când el, din propria experiență, le va fi vorbit despre viața lui Isus și a apostolilor.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire