pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL III
PRIMA CĂLĂTORIE MISIONARĂ

13. Misiunea pe Cipru
Fap 13,1-12

După reîntoarcerea de la Ierusalim la Antiohia, Barnaba și Paul și-au dat prea bine seama de deosebirile care existau între cele două comunități. Antiohia era orașul însetat de fapte mari și de dorința de a le înfăptui. Ierusalimul recunoștea fără invidie și cu satisfacție lucrarea Sfântului Duh în comunitatea fiică. Antiohia a început să se simtă tot mai mult ca o capitală a misiunii creștine. Ierusalimul rămânea orașul vechilor tradiții, învăluit în strălucirea privilegiilor sale sfinte și al mărețelor sale amintiri. Antiohia era orașul deschis pentru toate curentele de idei; Ierusalimul, prin convertirea a numeroși preoți și farisei, va cădea într-un fel de izolare, moștenirea unui iudaism gelos de superioritatea sa.

S-a scurs un an. Suntem în primăvara anului 45. De la o vreme, în Biserica din Antiohia domnea o agitație remarcabilă. Era o agitație asemenea aceleia dintr-un stup înainte de roire. Paul vorbise despre porunca dată de Isus de a predica; "trebuie s-o fac, spunea el; căci vai mie de nu voi vesti evanghelia" (1Cor 9,16). Paul a simțit un cutremur al sufletului atunci când a văzut în port corăbii și oameni din toate părțile lumii, din Iliria, Galia și Spania și l-a făcut să se gândească la misiuni străine. Și glasuri profetice răsunau tot mai des în acest sens. Și așa vedem într-o zi Biserica din Antiohia reunită în strada Singon, la o ceremonie deosebită, prima Liturghie misionară pe care o cunoaștem. După o consfătuire mai îndelungată, sfatul celor bătrâni a orânduit un post general spre a cunoaște voința lui Dumnezeu. Cinci dintre cei mai de vază bărbați, profeți și învățători, stau în mijlocul adunării. Rar a avut ocazia Biserica să vadă într-un timp așa de scurt un amestec așa de ciudat: trei albi și doi negri din Africa. O icoană în miniatură a trimiterii la toate popoarele. Să-i luăm în ordinea rangului lor. Iată-l pe simpaticul Barnaba din Cipru. Lângă dânsul, Simon, poreclit cel Negru. Aceasta nu înseamnă că era negru în înțelesul de astăzi al cuvântului. Nord-africanii erau o altă rasă, de culoare mai închisă. Mai bine i-am numi mauri. Lângă dânsul, compatriotul său, Lucius din Cirene. Al patrulea era Manahen, fratele de lapte și prieten din copilărie al tetrarhului Irod Antipa. Al cincilea din acest grup era Saul din Tars.

Cina euharistică s-a sfârșit. E adusă urna pentru a face alegerile. Adunarea se așterne la pământ în rugăciune. Deodată se ridică un glas impunător și grav, ca din altă lume, vocea unuia înzestrat cu darul profeției! "Alegeți de o parte pe Saul și Barnaba pentru o lucrare la care i-am chemat!". O a doua, o a treia voce se asociază acesteia. Comunitatea entuziasmată repetă cu însuflețire cuvintele: "Barnaba, Saul!". O alegere era de prisos. Cei aleși în felul acesta pășesc afară din rând, în fața consiliului celor mai bătrâni. Conducătorii, profeții și învățătorii "își impun mâinile asupra lor".

Și acum începe istoria cea mare a călătoriilor misionare ale sfântului Paul, expediția în sens invers aceleia a lui Alexandru cel Mare, de la Răsărit până la coloanele lui Hercule, până la hotarele cele mai îndepărtate ale Apusului, așa cum spune Clement Romanul. Cu această călătorie începe o nouă pagină în istoria misiunilor creștine. Până acum, Biserica se răspândise pe țărmuri și de-a lungul cursului fluviilor. Acum ea pătrunde chiar în inima continentelor. Pentru moment, Barnaba e conducătorul misiunii. Trebuie să fi fost o frumoasă dimineață de primăvară pe atunci, în acel anotimp începeau călătoriile pe mare, când Barnaba și Paul, însoțiți de preoți și credincioși, străbătând strada coloanelor, podul Orontelui și trecând printre grădini, au ajuns la portul Seleucia. O ultimă îmbrățișare și corabia iese în larg pe valurile de un albastru închis, mânată de suflul vântului.

Ce bucurie în inima celor doi apostoli! Paul și Barnaba erau prieteni intimi și erau destul de tineri ca să simtă farmecul natural al unei aventuri care-i ducea spre necunoscut. În plus, ei aveau siguranța că îndeplinesc o misiune divină. Pe lângă aceasta, Barnaba mai avea o altă bucurie: nepotul său, tânărul Ioan Marcu, era și el ca ajutor în misiune. Multe expediții îndrăznețe, atât înainte, cât și după aceea, au plecat din acel port; regi puternici, generali și mari armate cruciate. Istoria le-a dat uitării pe toate, iar urmele lor au dispărut. A rămas numai acea lucrare pentru care au ieșit atunci cei trei sărmani misionari, ca să cucerească lumea pentru Cristos.

Coasta de răsărit a Ciprului se ridica din marea de un alb strălucitor, asemenea stâncilor de la Dover din Anglia. Astăzi, vapoarele acostează la Larnaca. Dar apostolii au debarcat la Salamis, la 50 de kilometri mai la nord. Pe atunci era cel mai mare port comercial al Ciprului; astăzi, nu mai e decât un câmp de ruine lângă Famagusta. Aceasta era patria lui Barnaba. Rudele și cunoscuții l-au salutat pe vechiul lor prieten și, din respect față de el, i-au urat din inimă bun sosit și lui Paul, care, prin prigoana împotriva creștinilor, îi determinase pe unii fugari de la Ierusalim să aducă aici evanghelia (Fap 11,19). S-au scurs mai multe săptămâni până ce misionarii noștri au vorbit în numeroase sinagogi ale orașului. Se pare că evreii din diasporă erau destul de toleranți aici. Nu știm nimic despre existența vreunui conflict. Întrucât Barnaba avea conducerea, el a evitat orice conflict cu compatrioții săi. Orice predică creștină pentru evrei trebuia clădită pe istorie; Mesia trebuia prezentat ca realizatorul speranțelor iudaice și al celor mai bune tradiții profetice. Învierea nu constituia o greutate deosebită pentru farisei. Dificultatea cea mai mare începea de-abia cu atitudinea față de legea mozaică.

Sămânța era aruncată; oamenii aveau la ce medita. La întoarcere puteau să-și strângă recolta. Misionarii au pătruns mai înăuntru, în platoul muntos; au urmat cursul râului Pedias, căruia Ciprul îi datorează bogatele sale recolte. Deja Irod cel Mare așezase acolo mulți evrei ca să lucreze la minele de cupru, pe care le luase în arendă de la împăratul August. De la est la vest, insula Cipru măsoară în linie dreaptă 150 de kilometri. Dacă Paul și însoțitorii săi au vizat toate cele cincisprezece orașe mai însemnate despre care vorbește Plinius și dacă au predicat numai o singură dată în fiecare, atunci străbaterea insulei a durat cel puțin patru luni.

Pretutindeni se formau mici comunități creștine. Fermentul era bun și începea să dospească. Barnaba va desăvârși lucrarea în călătoriile sale misionare de mai târziu. Misionarii au urmat vechea șosea romană care duce la Pafos. În sfârșit, muntele coboară în trepte pe țărm. De sus ei au văzut așezat lângă mare vechiul și noul Pafos. Acolo, pe înălțimea lui Amathus, astăzi Limasol, se afla cel mai frumos sanctuar al Afroditei, care, potrivit mitologiei, a apărut pentru prima dată între oamenii de acolo și a fost cinstită ca regina lumii antice sub numele de Venus Amathusia. Nu era Afrodita lui Platon, tipul frumuseții și al grației, venerată de către greci, ci Astarte, zeița cea desfrânată și brutală a fenicienilor, urmașii lui Ham. Era venerată prin mistere obscene, cu sacralizarea fertilității și cu brutala glorificare a celor mai josnice instincte; cultul său atrăgea la anumite zile nu numai locuitorii insulei, ci și pe delegații popoarelor străine.

Guvernatorul roman își avea reședința în noul Pafos. Acesta, numit Sergius Paulus, era din familie nobilă și ne e prezentat de Plinius ca un om cult, un personaj important, cu autoritate în științele naturale, un membru al comisiei imperiale pentru regularizarea Tibrului, preocupat de chestiuni filozofice și religioase. El nu avea nimic din scepticismul blazat al lui Pilat. Luca îl numește "om cu judecată", fiindcă în mod vădit el căuta o cale spre cele supranaturale. Guvernarea sa e adeverită de o inscripție la Soloi, pe coasta de nord a Ciprului. Preocupările administrative de pe această mică insulă îi ofereau mult timp spre a se ocupa cu cele intelectuale. În calitate de proconsul, el avea în jurul său o curte princiară, formată din tineri patricieni romani, care doreau să se perfecționeze pentru cariera de mai târziu, guvernarea provinciilor. Spre a schimba monotonia vieții de provincie, Sergius pare să fi adunat în jurul lui o pleiadă de savanți, poeți și teozofi, printre care cel mai învățat era un iudeu numit Bar-Isus, un mag sau "elymas", adică înțelept.

Predica celor doi misionari ajunsese noutatea zilei. Guvernatorul i-a invitat la dânsul, în reședința sa, la o discuție religioasă. Era pentru prima dată când evanghelia pătrundea în societatea aristocratică; de la sine înțeles că în această împrejurare Barnaba și Saul și-au schimbat rolurile. Cetățeanul roman, și nu cipriotul, trebuia să acționeze în această împrejurare. Cunoaștem metoda de predicare a lui Paul la păgâni din modul cum s-a prezentat la Listra, la Tesalonic (1Tes 1,9) și la Atena. În fața unui auditoriu păgân, el pornea de la cunoașterea naturală a lui Dumnezeu, de la monoteism, de la Dumnezeu imanent în care ne mișcăm, trăim și suntem, de la Dumnezeu din noi spre a ajunge la Dumnezeu de deasupra noastră, la Dumnezeul creator, deosebit de lume și la relațiile lui Dumnezeu. El deduce urmările practice ale cinstirii lui Dumnezeu. Până aici Paul vorbise cu un calm filozofic. Apoi a trecut la mesajul lui Cristos. Aici s-a înflăcărat și a început să verse foc despre Înviere și despre vedenia de la Damasc, despre Domnul care singur este "Kyrios", în care se află mântuirea lumii întregi. Personalitatea apostolului, cu totul pătrunsă și transfigurată de ideile sale bogate și arzătoare, trebuie să fi făcut o adâncă impresie guvernatorului. Cu toate acestea, ca om inteligent și jurist roman, el voia să asculte și partea adversă și i-a dat cuvântul lui Elimas. Atunci a început lupta între împărăția luminii și cea a întunericului într-un mod atât de dramatic, cum noi abia putem să ne închipuim. Ca evreu, și Elimas era versat în Scriptură. Dar romanul a trebuit să-și dea seama că religia lui Isus nu e un palid sistem de gândire, ci o putere divină, superioară oricărei magii. Purtarea jalnică a magului, care sub privirea pătrunzătoare a lui Paul s-a clătinat și orb a părăsit adunarea, a deschis ochii guvernatorului și l-a făcut să înțeleagă deșertăciunea magiei, care, în fond, nu e decât o iluzie și o nebunie. Convertirea proconsulului era cel dintâi triumf al creștinismului în clasele înalte ale societății romane.

De la căderea lui Simon Magul, pentru a doua oară creștinismul se ciocnea de magia Orientului și a ieșit biruitor. Demascarea magicianului trebuie să fi făcut o enormă impresie asupra guvernatorului. Un om din antichitate ca Sergius Paulus a putut foarte bine să se convingă de veracitatea religiei creștine. Desigur că niciodată creștinismul n-ar fi cucerit cultura lumii vechi dacă nu și-ar fi dovedit superioritatea asupra magiei și asupra misterelor. Începând de acum, nu mai e Barnaba figura principală, ci Paul. Aceasta se vede și din faptul că pe viitor numele său e pus înaintea numelui prietenului său. Barnaba se retrage treptat, pentru ca mai apoi să dispară cu totul. După tradiție, Paul a condus de-acum înainte la un sfârșit fericit misiunea din Cipru.

De-acum înainte, Luca îl numește pe apostol cu numele său de cetățean: Paul. La întrebarea guvernatorului asupra numelui și originii sale, el însuși s-a recomandat în felul acesta. El și-a schimbat acum un nume cu caracter sacru, care amintea în felul grecesc apartenența rasială la poporul lui Israel, cu un nume roman în care vibra o nouă armonie; întreaga imensitate a imperiului roman și chemarea sa de apostol al neamurilor. În felul acesta, el se prezintă în fața lumii greco-romane ca un membru al ei născut liber.

Oare Sergius a fost într-adevăr botezat în această epocă? Faptele Apostolilor nu pomenesc nimic despre asta. Probabil, frica de răzbunare din partea lui Elimas, ce se bucura de multă influență, și din partea partizanilor săi, i-a silit pe apostoli la o plecare grabnică. Dar mai probabil e că anotimpul înaintase și ei voiau să meargă peste Taurus mai înainte de întreruperea navigației și de venirea sezonului rece. Paul n-a mai vizitat Ciprul niciodată. El considera această insulă o ctitorie și câmp de lucru al lui Barnaba și nu voia să clădească "pe un teren străin".

 

14. În țara galatenilor
Fap 13,13; cf. 2Cor 6,4-10; 11,23-28; 2Tim 3,11

Autoritatea lui Paul crescuse considerabil odată cu demascarea magicianului. El își realiza acum planul pe care-l nutrise de multă vreme, acela de a merge în Asia Mică. I-ar fi plăcut să se ducă și la Efes, căci el prefera orașele de coastă și marile centre comerciale. Dar într-acolo nu era nici o legătură regulată de navigație, ci numai spre țărmul de sud, spre portul Atalia. Acest fapt putea să determine direcția călătoriei apostolului. Paul nu avea niciodată proiectul de călătorie gata făcut în buzunar, ci adesea se lăsa condus de dificultățile drumului și recunoștea în asta un semn de la Dumnezeu. Pe atunci nimeni nu lua calea atât de periculoasă și lungă peste Taurus, prin Pamfilia, mereu bântuită de malarie, fără a avea un motiv serios, și acest motiv putea fi doar pentru negustori setea de câștig, pentru soldați datoria, iar pentru misionari chemarea lui Dumnezeu. Ca unul ce era din Tars, Paul avea din tinerețe o oarecare simpatie, o legătură sufletească față de aceste popoare necunoscute și inculte de dincolo de munte. Acolo locuiau numeroși evrei care se ținuseră scai de coloniștii romani. Cipru întreținea relații strânse cu Asia Mică și se vedea că tinerele comunități din Cipru i-au rugat pe apostoli să ducă evanghelia și la frații lor de dincolo de mare.

Era pe la sfârșitul toamnei anului 45, când cei trei prieteni, părăsind Pafosul, se îndreptau spre Asia Mică. În drumul lor au văzut în față lanțul munților Taurus, ca pe un perete amenințător de gheață. El avea pe vârf o calotă de nori și aceasta îl făcea și mai înfiorător. Paul era un bun tovarăș de drum și un povestitor de spirit. Marcu astăzi nu e bine dispus. Nu mai poate scoate nici un cuvânt. Se vede că e puțin indispus și de faptul că unchiul său Barnaba a cedat conducerea misiunii în favoarea acestui Paul teribil, care, în îndrăzneala sa nemăsurată, nu se dă înapoi de la nimic, nici chiar în fața planului de a se duce la barbarii care se găsesc dincolo de acest zid de gheață. Auzise vorbindu-se de mai multe ori despre bandiții din Isauria, care jefuiesc călătorii singuratici și fac să dispară cadavrele în pâraiele repezi de munte. Marcu încă nu era capabil să pătrundă spiritul superior al învățătorului său. Va veni odată timpul când îl va înțelege (Col 4,10).

Asia Mică, pe lângă al cărei țărm sudic își urma corabia drumul, era pe atunci un conglomerat de vechi principate indigene, de triburi, de dialecte și obiceiuri superstițioase și culte ciudate. Chiar dacă elenismul pătrunsese deja de multă vreme, totuși, fiecare oraș își avea zeul său propriu, care sub denumirea greacă sau latină nu-și putea tăgădui obârșia asiatică. Era un furnicar de locuri sfinte, mistere ciudate și colegii de preoți.

Caracterul particular al populației din Asia Mică era acela de-a avea un sentiment religios înnăscut, cu o puternică aplecare spre superstiție și religiile cu mistere în forma lor cu totul primitivă. Cam în acel timp ducea acolo o activitate păgubitoare un oarecare Apollonius din Tyana, ca taumaturg păgân, și nu la mult timp după aceea, Peregrinus Proteus și Alexandru de Abonoteichos, ca niște profeți mincinoși; ei au reușit să exercite o puternică influență nefastă asupra acestei populații excesiv de credule.

Apostolii noștri călători au debarcat în portul Atalia (astăzi Adalia), la vărsarea fluviului Cestru. Orașul, protejat cu o coroană de întărituri, privea cu mândrie în jos, de pe soclul său de piatră, și își scălda în soarele auriu livezile de lămâi și portocali. Cu ajutorul unei bărci, ei au urcat pe fluviu pentru a ajunge la Perge, situat la câteva ore mai la nord. De aici începe trecătoarea prin văgăunile muntelui Taurus. La poalele muntelui, mărăcinișuri țepoase de cactuși sălbatici și opulenți, înalte cât o casă, încadrau drumul; mai sus, povârnișurile erau acoperite cu păduri de pini, de brazi și tufe de grozamă, iar sus de tot se legănau în vânt cedri maiestuoși. Drumul devine din ce în ce mai sălbatic, iar dinspre munte sufla un vânt tot mai rece. Barnaba s-a lăsat târât de zelul prietenului său, dar Marcu a început a protesta cu violență. Ce căutau ei acolo pe munte? Nici o sinagogă, nici un ghetou protector, poteci aproape impracticabile, chiar lângă prăpăstii; poduri și trecători distruse și tâlhari la pândă. El nu-și închipuia lucrurile chiar așa. Acest copil al unui oraș mare, care niciodată nu se luptase cu natura cea sălbatică, și-a pierdut curajul. El nu putea și nici nu voia să meargă mai departe. Entuziasmul violent al unei firi răzbunătoare ca a lui Paul era ceva prea greu pentru dânsul. El nu se simțea în stare să învingă greutățile și primejdiile despre care, probabil, hangiul de la Perge îl prevenise și îi descoperă unchiului său hotărârea de a se întoarce cu prima corabie acasă la Cezareea. Barnaba nu putea aproba această decizie. El trebuia acum să aleagă: să-l părăsească pe Paul și misiunea, sau să se despartă de nepotul său. Cu inima îndurerată, el s-a hotărât pentru ultima. O cerea datoria de apostol.

Dezertarea tânărului Marcu l-a rănit adânc pe Paul. Chiar după ani de zile a simțit această durere. În viețile sfinților se găsesc, desigur, dezacorduri trecătoare, dar ele sunt învinse și dispar în spatele marilor solicitări ale împărăției lui Dumnezeu. Așa și Marcu, a învins aceste slăbiciuni ale tinereții și a devenit un colaborator prețios pentru Paul pe timpul captivității sale de la Roma.

Acum, cei doi prieteni erau nevoiți să-și continue singuri drumul. O lume nouă îi primea, de un caracter alpin, care și astăzi e necunoscută și neexplorată. Oricine înțelege ce prețioasă era călătoria în acele ținuturi în ceea ce privește puterea fizică a apostolilor noștri, dacă ne gândim la mijloacele primitive de comunicație și la deosebirile de climă. Ca loc de dormit le slujea pământul cel tare sau un perete de stâncă mai ridicat.

Trei zile au urcat mereu, urmând cursul râului Cestru. Acum atinseseră culmea trecătorii și trebuiau să coboare pe partea nordică, în podișul Pisidiei, când prin păduri de pin, când prin pășuni de munte cu turme de oi, capre și cirezi de bivoli periculoși.

Iată cum s-au legat sufletește în această lungă călătorie cei doi prieteni! De fapt, nimic nu unește așa de mult în lumea cea sublimă a lui Dumnezeu decât o călătorie făcută în mai multe zile, cu bucuriile trăite și cu primejdiile înfruntate împreună. De câte ori, privind stâncile sfărâmate, auzind vuietul și foșnetul pădurilor seculare, înfiorați de apropierea sensibilă a lui Dumnezeu, nu s-au gândit la înfiorătoarea descoperire de pe Sinai, l-au lăudat pe Iahve, stânca cea sfântă, și au intonat măreții psalmi ai lui David? "Stânca" era pentru israeliții pioși un nume dat lui Dumnezeu, simbolul puterii divine. Astfel, această călătorie a contribuit la aprofundarea și ilustrarea cunoștințelor creștinești ale celor doi călători.

Un strigăt plin de bucurie a izbucnit din piepturile lor când în ziua a patra au ieșit din regiunea muntoasă, iar jos au zărit ochiul de apă albastră al unui lac alpin, și în spate masivul pietros al imensului Sultan-Dagh. Era Egerdir-Göl-ul de astăzi. Dacă Paul și Barnaba n-au ales călătoria pe apă, atunci au fost nevoiți să traverseze munții despicați care formează în partea de est a lacului un zid foarte abrupt. Drumul permite să arunci din când în când o privire spre lac sau spre șoseaua romană care ducea de la Efes la Tars prin Antiohia.

În ziua a cincea, Paul și Barnaba lăsaseră în urma lor Egerdir, iar în ziua a șasea ei zăreau ținta călătoriei lor, Antiohia Pisidiei, așezată la poalele impozantului masiv Sultan-Degh. Deja întâlneau primele arcade puternice ale apeductului roman. Regiunea Pisidiei era partea cea mai de sud din regatul de odinioară al regelui galatenilor, Amintas, iar acum făcea parte din provincia romană a Galației. Spre a stăvili activitatea tâlharilor, împărații August și Claudiu au recurs la un mijloc foarte eficace. Pretutindeni ei au întemeiat colonii de veterani romani. O atare colonie cu drepturi italice era și Antiohia. Cei mai mulți coloniști veneau din legiunea celtică "Alauda", recrutați în Galia. Ea purta pe drapel o ciocârlie. În tot orașul se simțea mirosul de tanin. Evreii, atrași aici de comerțul cu piei, se bucurau, ca și în alte părți, de numeroase privilegii de pe vremea lui Cezar, marele lor binefăcător și debitor.

Antiohia era și un oraș sfânt, consacrat cinstirii unei zeități indigene bărbătești, a lunii, numită Men sau Lunus, cum îi spuneau romanii. Paul i-a zărit statuia deasupra porții orașului; pe cap purta o bonetă frigiană, pe umeri avea crescute două coarne, iar mâna și-o sprijinea pe o lance.

Acest zeu Men nu era desigur altceva decât vechiul zeu persan al luminii, Mitras, din religia lui Mazda, coborât din munții sălbatici ai Iranului. Cultul lui Men și al lui Mitras era, în fond, o religie universală unitară, de origine iranică, pentru care galatenii cei nestatornici, care migraseră aici de pe malurile Rinului, au sacrificat propriul cult al druizilor. Cultul frigian al Cibelei, mama zeilor, nu trezea uimire la galateni, obișnuiți cu zeițele mame ale religiei celtice. La acestea face aluzie Paul în Scrisoarea către Galateni, când spune: "slujeați celor ce din fire nu erau dumnezei și erați robii stihiilor slabe și sărăcăcioase" (Gal 4,8). Paul și Barnaba s-au interesat de compatrioții lor și au fost conduși în cartierul evreiesc, unde au fost primiți cu amabilitate de un membru al corporației, în sânul unei familii de țesători de covoare și de corturi.

Aici este locul să spunem câteva cuvinte despre metoda exterioară de apostolat a sfântului Paul. De obicei, Paul mergea pe calea trasată de multă vreme de emigrația evreiască. Evreii grecizați din diasporă acoperiseră Imperiul Roman cu o rețea de sinagogi. Apoi Paul își alegea cu bucurie locurile unde putea să-și exercite meseria. Fără îndoială, avea nevoie de mult timp, dar i se oferea totodată ocazia de a cunoaște mai bine oamenii și de a rămâne independent din punct de vedere financiar, deși a apărut principiul că predicatorul are dreptul de a trăi din evanghelie. Însă el se simțea mândru de a nu fi o povară pentru comunități. La fel gândea și Barnaba. Această metodă imprimă o oarecare regularitate și uniformitate vieții sfântului Paul: el vine într-un oraș, merge în cartierul evreiesc, caută un loc de muncă, unde, după obiceiul oriental, e primit în comunitatea familială, și îndată începe lucrul la războiul de țesut. În prima sâmbătă merge la sinagogă, se prezintă ca un învățat al legii și-și primește locul de cinste arătat. După citirea Scripturii vine spre el "hazzan" (sacristanul), în numele șefului sinagogii, și-l roagă să spună un cuvânt adunării.

Paul nu avea altă cale de urmat. Să predice în imperiu o nouă religie ce nu voia să se contopească cu religia statului era oprit printr-o lege imperială, "religie illicita". Numai sinagoga avea dreptul de a face prozeliți. Decenii de-a rândul păgânii n-au putut deosebi creștinismul de iudaism. Atât creștinii, cât și evreii aveau uneori de suferit din această confuzie (Fap 18,2; 19,33).

Așadar, totul era pregătit pentru ca recolta, deja coaptă pe câmpii (In 4,35), să fie strânsă pentru Cristos: Imperiul Roman, ce avea un comerț internațional; elenismul, cu o limbă și o cultură internațională și cu o dorință de mântuire; iudaismul, care prin credința sa într-un singur Dumnezeu, cu legea sa morală și mulțimea de prozeliți, fără să vrea, ajunsese un educator ce îndruma lumea spre Cristos și anticamera creștinismului.

 

15. La Antiohia Pisidiei
Fap 13,14; cf. 2Cor 6,4-10; 11,23-25;
2Tim 3,11; Gal 4,13-14

În cartierul evreiesc din Antiohia e mare sărbătoare. Toate bazarele sunt închise. În haine de sărbătoare, grupuri de evrei, ca și mulți păgâni temători de Dumnezeu, merg la sinagogă. Aceasta e așezată pe malul râului Anthios, spre a se putea mai ușor procura apa pentru curățările rituale. Pe ușă sunt așezate două ramuri de măslin și inscripția "Templu evreiesc". La subsol sunt amenajate încăperile de baie. Cine a atins carnea oprită, un cadavru sau un mormânt, trebuie mai întâi să se spele. O scară largă de piatră duce la sala de rugăciune. O perdea verde ascunde o nișă în care sunt așezate sulurile Bibliei. În primul plan se ridică candelabrul cu 7 brațe. La mijloc, pe un loc mai ridicat, e pupitrul pentru citit. De tavan atârnă lămpile. Femeile stau într-o parte, după grilajul de lemn. Se răspândise deja vestea sosirii celor doi învățați ai Legii. Paul și Barnaba aveau șalul (= talith) vărgat în alb și brun, spre a se deosebi de prozeliți. Ochii tuturor sunt îndreptați asupra lor. Paul se recomandă ca învățat al Legii, iar Barnaba ca levit. După rugăciune, servitorul aduce de după perdea un sul, scoate învelitoarea pestriță și-l desface până la locul unde s-a oprit lectura sâmbăta trecută. După citire, șeful sinagogii îl trimite pe servitor la Paul ca să-l invite să ia cuvântul. Paul pășește înainte și-și întinde brațul. Acesta era gestul distinctiv al oratorului antic.

Paul a început cu o scurtă menționare a felului cum l-a condus Dumnezeu pe Israel prin Legea veche, al cărui cuprins tainic era Mesia. De la primele fraze oamenii au aclamat cu bucurie. "Ascultați o predică mesianică!" Treptat, le-a vorbit despre făgăduințele ce privesc lumea întreagă, care se îndreptau spre Cristos. Când a ajuns la David, pe nesimțite și-a îndreptat firul ideilor spre Cristos, fără a părăsi terenul profetic. Cristos trebuia să vină din neamul lui David. Apoi a făcut ca auditoriul să trăiască acea mișcare ce a zguduit toată Palestina cu 15 ani mai înainte: botezurile din Iordan, figura de profet a lui Ioan. Această mișcare își găsise ecoul până în Asia Mică.

În partea a doua a expunerii sale, Paul și-a mărturisit cu fraze puternice ținta: sensul istoriei n-a fost Abraham și nici descinderea de la dânsul, ci împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a trimis într-adevăr pe Acela spre care se îndreaptă toate făgăduințele, așa cum se îndreaptă râurile spre ocean. Acesta este Isus. Acum a ieșit marele cuvânt, a fost rostit numele care stă ca o despărțitură între vremuri și popoare. Și acum Paul, în felul său caracteristic, arată cum prin orbirea capilor lui Israel s-a împlinit profeția cu privire la moartea ispășitoare a lui Mesia. Noi știm că pe acea vreme evreii citeau sâmbătă de sâmbătă în sinagogile lor Psalmul 21; ei îl știau pe de rost și-l considerau un psalm mesianic. În acest psalm, străbunul inspirat al lui Isus a zugrăvit cu o mie de ani mai înainte un tablou măreț al suferințelor lui Mesia. E psalmul pe care Isus l-a recitat pe cruce:

"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Eu sunt un vierme, și nu un om,
Batjocura oamenilor și lepădătura poporului,
Și-au împărțit hainele mele
Și pentru tunica mea au tras la sorți."

Iudaismul oficial, în visele sale aprinse de iluzii naționale, raportase acest psalm la suferințele politice ale poporului nespus de frământat și subjugat, la "chinurile mesianice" din care avea să-l mântuiască marele erou național. Paul însă le arată ascultătorilor săi cum locuitorii Ierusalimului și conducătorii lui, în tragica lor necunoaștere, l-au predat pe Mesia ca pe un dușman național păgânului Pilat care, în mod inconștient, cu o cruntă ironie, a exprimat această orbire în inscripția de pe cruce, și cum din această împletire de vină și greșeală a rezultat împlinirea hotărârii mântuirii divine. Paul le-a descris ascultătorilor ceea ce știa din procesele verbale ale marelui sfat, cum preoții iudei și-au bătut joc de Mesia aflat în agonie: "Dacă tu ești Mesia, coboară-te, așadar, de pe cruce!" și cum răspunsul, pe care l-a dat Isus murind în acel ceas marelui sfat, a fost tocmai Psalmul 21! El nu va împlini visul lor într-un imperiu iudaic ce va stăpâni lumea, ci visul cel mare al profeților: convertirea și unirea tuturor popoarelor sub crucea sa într-o împărăție divină care să cuprindă întregul pământ. Apoi Psalmul 21 se termină cu această strălucită viziune a viitorului:

"Toate marginile pământului o recunosc
Și se întorc la Domnul.
Și înaintea lui se închină toate neamurile păgâne,
Căci Domnului îi aparține stăpânirea
Și el domnește peste popoare".

Odinioară, nici Paul nu înțelegea aceste profeții, însă la Damasc i-a răsărit lumina. Acum chemarea sa este de a deschide tuturor popoarelor ochii asupra acestei hotărâri a iubirii lui Dumnezeu. "Iar noi amândoi stăm înaintea voastră ca vestitorii săi." Ca martor al Celui înviat stă el acum în Asia Mică, iar mâine va fi în Macedonia și Grecia, apoi la Roma și, în sfârșit, în Spania.

În a treia parte, Paul se bazează pe experiența cea mai intimă a auditoriului său. "Voi știți că Legea lui Moise nu a adus îndreptățirea, însă în Isus voi găsiți ceea ce căutați: iertarea păcatelor, pacea și împăcarea cu Dumnezeu". Pentru prima dată apare contrastul dintre lege și har.

Conducătorii sinagogii priveau uimiți. Se auzi un amestec de glasuri. Evreii se certau între ei asupra argumentelor din Vechiul Testament. Prozeliții și "temătorii de Dumnezeu" erau plini de entuziasm. El nu face nici o deosebire între ei și noi. Pentru început nu era rău. Afară, cei doi apostoli sunt înconjurați și rugați să nu părăsească orașul și să le vorbească și sâmbăta următoare. Predica a făcut senzație în oraș. Toată săptămâna misionarii au primit vizite la domiciliu. Oamenii se interesau dacă e adevărat ceea ce se vorbește despre Isus și dacă Paul l-a văzut cu adevărat. Apostolii nu puteau să povestească îndeajuns despre ceea ce se petrecuse la Ierusalim, lucruri despre care aici ajunseseră numai știri confuze.

În sâmbăta următoare, foarte devreme, sinagoga era plină. Mulți au fost nevoiți să rămână afară. Conducătorii au remarcat, spre necazul lor, că majoritatea o formau păgânii. Ei s-au simțit jigniți în ceea ce considerau a fi proprietatea lor religioasă. Pentru dânșii speranța mesianică era o moștenire națională încredințată numai lor. Cam indispuși, le-au permis încă o dată celor doi străini să ia cuvântul, deși ei erau deciși și de data aceasta să li se împotrivească cu toată puterea.

Mai întâi a vorbit Barnaba în felul său atrăgător. Cine putea să se supere pe un atare om? El avea ceva deosebit de împăciuitor în chipul său. El căuta să accentueze mai mult părțile comune decât deosebirile. A urmat Paul. Prin fraza finală, prin care a marcat linia de despărțire, putem deduce că textul de la baza predicii sale era cap. 49 din profetul Isaia. Evreii știau că erau chemați să transmită revelația la popoarele păgâne: "Ascultați, voi, țărmurilor și auziți, voi, neamuri îndepărtate. Iahve îmi vorbește. E prea puțin ca tu să-mi fii slugă, ca să înalți iarăși turnurile lui Iacob, mai bine vreau să te fac lumină pentru păgâni, pentru ca mântuirea să strălucească până la marginile pământului". Însă cum trebuiau să se împlinească aceste făgăduințe? Poporul a strivit casa lui David batjocorită, templul plin de atrocitățile păgâne. Paul le explica contradicția dintre făgăduință și prezentul cel trist în lumina Providenței. Tocmai strivirea poporului era cea dintâi rază a dimineții. Fără împrăștierea printre păgâni, niciodată n-ar fi răsărit asupra lumii păgâne, ca o stea a lui Iacob, dorința după un Mântuitor. Ca oameni fără patrie, evreii din țările străine sunt slugile lui Iahve, mari vestitori ai venirii lui Mesia, lumina păgânilor. Era imposibil ca planul de mântuire universală a lui Dumnezeu să fie valabil numai pentru evrei. Trebuia ca vasul de lut să fie sfărâmat astfel încât conținutul său să devină bunul comun al tuturor oamenilor.

Paul vorbește acum fără înconjur despre Isus. Nu mai e apartenența după sânge la poporul ales cea care hotărăște mântuirea, ci credința lui Isus. El a venit ca să dărâme zidul despărțitor dintre evrei și păgâni. "În Cristos nu e nici o deosebire între evrei și păgâni, stăpâni și sclavi, bărbat sau femeie. În Cristos, toți suntem una". Șefii sinagogii văd deja cum se prăbușește acest zid pe care l-au înălțat cu greu vreme de secole. Într-o furie nebună ei sar pe bănci. Strigătele și fluierăturile îl întrerup pe vorbitor: "Afară cu el! E un apostat! Noi nu voim un atare Mesia!" Gelozia și orgoliul național le închid calea spre adevăr. Din contră, păgânii îi primesc pe misionari cu strigăte de bucurie. Sinagoga răsună de cântecele lor de laudă, la care s-au alăturat și cei de-afară. Paul stătea la pupitru ca o statuie de bronz și tăcea. Apoi își încordează iarăși atenția și spune încet, prin cuvinte măsurate, împovărat de o emoție lăuntrică, plin de o decizie de neclintit: "Vouă trebuia să vi se predice mai întâi cuvântul, dar pentru că voi vă socotiți nevrednici de viața cea veșnică, iată că ne îndreptăm către păgâni". Barnaba s-a alăturat prietenului său și amândoi le-au arătat conducătorilor cuvântul profetului: "Eu te-am pus ca lumină păgânilor, tu trebuie să fii mântuire până la marginile pământului" (Is 49,6). Acest cuvânt profetic i-a dezarmat pe evrei.

De-acum înainte, celor doi misionari le este oprită intrarea în sinagogă. Așadar, ei învățau în locuința lor închiriată, în casele particulare, pe terasele de pe acoperișuri, în aer liber. Trupul cel mistic al lui Cristos, aflat în creștere, își forma tot mai multe centre de elită. Credincioșii se adunau în fiecare seară în jurul lui Paul și al lui Barnaba, iar, mai târziu, în jurul preoților și învățătorilor recrutați de dânșii (cateheți). Ce minunat câmp de lucru, asemenea aceluia de pe timpuri din Antiohia Siriei! Nestânjeniți de evrei, acum puteau să le pună așa de plastic înaintea ochilor celor dornici de mântuire pe Cristos cel răstignit, încât acești copii ai naturii adesea izbucneau în lacrimi (Gal 3,1). Acum nu se mai ținea cont de acele prescripții iudaice mărunte cu privire la mâncare, spălări, lună nouă. Dumnezeul pe care-l vesteau Paul și Barnaba e un rege ce îi face pe toți păcătoșii fericiți prin cuvântul său ceresc, liber și plin de milostivire. Ce ticăloase li se păreau acum poveștile despre zei! Ce ridicol le părea acum zeul lunii! Nimeni n-ar fi putut să le spună vreodată unde și când trăiseră acești zei. Dar despre Cristos minunat se știa că a trăit pe pământ cu 15 ani în urmă, că prietenii săi mai trăiesc, că el i-a apărut chiar acestui Paul și l-a trimis la dânșii (Gal 4,4-7). Și acum i-a eliberat de toate vrăjitoriile diavolești și de teama de stafii. Comunitatea devenea tot mai compactă în jurul apostolilor ei. "Entuziasmul lor fericit" era fără măsură (Gal 4,15). Ce clipe solemne erau acelea când un nou grup de catecumeni era primit printre ei.

În curând, noua mișcare creștină a trecut la sate. Țăranii care veneau la târg au aflat de la rudele și prietenii lor de afaceri, care deveniseră creștini, despre marea fericire pe care o găsiseră și i-au rugat pe apostoli să vină la dânșii. Astfel, cei doi au străbătut numeroase orășele de pe povârnișurile lui Sultan Dagh și de pe țărmurile lacului.

Există o părere vrednică de luat în seamă, care se bazează pe argumente solide, că Paul și-a îndreptat Scrisoarea către Galateni, în primul rând, către comunitățile din sud. Dacă această părere este exactă, și vom vedea tot mai clar că așa este, atunci e sigur că acea boală pomenită în Scrisoarea către Galateni (4,13) l-a lovit mai întâi pe apostol la Antiohia. În afară de acestea, nu ar fi nici o mirare că Paul, în marșul său spre Pamfilia bântuită de boală, să fi fost purtătorul germenului febrei ce a apărut din cauza slăbirii puterii sale fizice. Se poate ca într-o zi Paul, din cauza febrei mari, să fi stat la pat în locuința sa. Trecuse de trei ori prin această stare atunci când scria Scrisoarea a doua către Corinteni. De trei ori îl rugase pe Domnul să ia acest ghimpe din trupul său. Chiar și acum, când zăcea lovit de febră și muncea de zor, se ruga Domnului, însă a auzit în interiorul său un glas care-i spunea: "Îți ajunge harul meu, căci puterea se desăvârșește în slăbiciune" (2Cor 12,9).

Ce forță plină de binecuvântare se răspândea de la patul acestui bolnav! Paul n-ar fi voit să fie lipsit de aceste zile dureroase din viața sa. Acum se arată în modul cel mai mișcător devotamentul și recunoștința noilor convertiți. Cel lovit de boala malariei nutrește un dezgust de sine însuși și crede că toți ceilalți nutresc simțăminte asemănătoare față de dânsul. Orientalul superstițios scuipa pe jos spre a se feri de duhul rău la vederea bolnavilor de acest fel, ca și a epilepticilor (atinși de "boala sfântă"). Probabil că, făcând aluzie la acest obicei, Paul le scrie galatenilor: "Infirmitatea trupului meu a fost o încercare pentru voi. Cu toate acestea, voi n-ați avut față de mine nici dispreț, nici dezgust; departe de toate acestea, voi m-ați primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, chiar ca pe Isus Cristos" (4,14). Dar această boală a fost o mare binecuvântare dintr-un alt punct de vedere. Din cauza ei, Paul și-a părăsit planul de-a merge pe țărmurile iconice și a rămas să se consacre misionării acestei regiuni din sudul Galației.

Așa s-a scurs un an și ceva. Cea dintâi Biserică la galateni era întemeiată și formată în majoritate din păgâni convertiți la creștinism. Însă se arătau semnele unei prigoane ce avea să înceapă. Pe atunci evreii aveau o tactică foarte iscusită în a-i combate pe adversarii lor creștinii. Grație afacerilor și legăturilor financiare, ei aveau relații cu persoane suspuse și cu influență. Evreice bogate se căsătoreau deseori cu funcționari greci sau romani și aveau prietene printre soțiile slujbașilor comunali. În felul acesta, prin femeile pioase sinagoga putea să câștige ușor de partea sa autoritățile orașului. Li s-a explicat acestora că apostolii au introdus un cult străin nepermis, că ei au desemnat ca nou rege al Orientului pe un oarecare Cristos, care pe timpul lui Pilat fusese decapitat ca răzvrătitor contra autorității romane și că au îndemnat la crime de înaltă trădare. Cu niște elemente dubioase se înscenează o răscoală populară. Edilii au constatat că nu mai pot garanta ordinea publică, dacă străinii nu părăsesc îndată orașul. Acolo unde evreii nu reușesc să câștige de partea lor autoritățile civile, ei înșiși aplică pedeapsa biciuirii în încăperile de jos ale sinagogii. De-acum înainte, această metodă se repetă cu o regularitate obsedantă în viața apostolului. Să ne gândim la martirajul unei asemenea vieți. Niște manuscrise vechi consemnează, într-o notă adăugată, că Paul a suferit mari neplăceri și prigoniri la Antiohia. Dacă comparăm cu acestea ceea ce scrie el în acel imn triumfal al suferințelor sale în Scrisoarea a doua către Corinteni (6,4-10; 11,23-35), atunci e aproape sigur că una dintre cele cinci biciuiri primite de la sinagogă sau una dintre cele trei bătăi cu vergile de către lictori a avut loc aici, la Antiohia. Aici, așadar, Paul și-a vărsat pentru prima dată sângele, dând mărturie pentru Cristos.

 

16. Iconiu
Fap 14,1-7; cf. 2Tim 3,10-11;

Când Paul și Barnaba au părăsit Antiohia, ei purtau încă pe spatele lor urmele însângerate ale biciuirii. Două căi li se deschideau în față: una spre Răsărit și alta spre Apus. Spre vest le era deschis drumul care venea din regiunea muntoasă a Frigiei prin Apameea și mergea spre Efes. La Răsărit se găsea Iconiu, așezat pe malul unui lac întins, dincolo de o stepă sărată și de niște mlaștini greu de trecut. Ce a putut oare să-i determine pe cei doi prieteni să se hotărască pentru acest drum? Negreșit că ei considerau platoul înalt din sudul Galației ca un teren compact în care voiau să stabilească mai multe puncte solide de sprijin.

Cei doi apostoli au urmat așa-zisa "Via Sebaste", șoseaua imperială care ducea spre Listra. Lângă lacul Karalis se ramifica o șosea spre stânga, ce ducea la Iconiu. Aici îi aștepta un oarecare Onisiforos (= 2Tim 1,16?), care fusese înștiințat de sosirea lor printr-o vedenie avută în vis. El i-a condus pe apostoli la Iconiu și i-a găzduit în casa sa, care a devenit cel dintâi loc de adunare al comunității creștine. În acest oraș s-a desfășurat cunoscutul episod cu Tecla. Într-o casă distinsă din vecinătate, care întrecea în măreție modesta locuință a lui Onesifor, o tânără a putut asculta de la fereastra ei tot ceea ce Paul spunea în casa vecină. O dată a auzit din gura lui Paul și lauda adusă fecioriei. Ea a fost așa de încântată, încât a renunțat la căsătoria cu fiul unei familii bogate. Predica sa despre curăție a fost rău înțeleasă de unii, ca fiind o opreliște de la căsătorie. Paul a fost acuzat de imixtiune în viața particulară și arestat pentru că ar fi exercitat magia. Suferințele și moartea sfintei Tecla nu ne interesează aici. Orașul s-a divizat în două partide: unul pentru, iar celălalt împotriva apostolilor. Poporul de rând, mituit, a fost pus în mișcare. Paul a fost bătut cu vergi de către lictori. În cele din urmă, apostolii au fost nevoiți să părăsească orașul în fugă.

În Faptele Apostolilor, Luca vorbește despre marele succes al misionarilor, despre răscoala poporului din oraș și de fuga apostolilor după o ședere destul de lungă, scăpând cu greu de a nu fi omorâți cu pietre. Tăcerea sa asupra Teclei nu e o contradovadă pentru miezul istoric al legendei. Luca e un scriitor foarte iscusit și nu vrea să dea ocazie la nici o neînțelegere. El spune numai atât: "Ei au fugit în orașele Licaoniei, la Listra, Derbe și în împrejurimi". Spre mirarea tuturor, în acest loc, Faptele Apostolilor scot la iveală semne și minuni care s-au săvârșit de către Paul și Barnaba. Aici era o regiune unde oamenii erau înșelați de anumiți făcători de minuni și șarlatani păgâni, ca Apollonius din Tyana, contemporanul lui Paul; aceștia abuzau de credulitatea poporului și suceau capul oamenilor cu șarlataniile lor. Prin darurile lor carismatice, apostolii trebuiau să arate mulțimii că evanghelia e superioară oricărei vrăjitorii păgânești.

Putem să considerăm că cei doi apostoli au lucrat la Iconiu mai mult de un an și au făcut expediții misionare în împrejurimi și în numeroase localități de pe povârnișurile lui Ala-Dagh și Loras Dagh, unde au întemeiat comunități țărănești, care mai târziu puteau fi întărite de la Iconiu, imediat ce Biserica a fost bine închegată acolo. Pe lângă cea din Antiohia, Biserica din Iconiu a fost mult timp un punct de sprijin pentru Biserica creștină din interiorul Asiei Mici și a avut patriarhat asupra a 14 orașe.

 

17. Listra și Derbe
Fap 14,8-26; cf. 2Cor 11,25; 2Tim 1,5; 3,11-15

Pentru a doua oară, apostolii au fost nevoiți să-și întrerupă activitatea printr-o fugă pripită. Drumul i-a condus acum în ținutul puțin ospitalier al Licaoniei. De îndată ce au lăsat în urmă grădinile Iconiului, ținutul începea să ia caracterul de stepă. E o regiune sărăcăcioasă, pe alocuri mlăștinoasă. Acolo nu sunt decât pășuni pentru capre, oi și măgari sălbatici. Pe un drum prost, care se schimbă brusc în cărare pentru măgari și cămile sau care se pierde într-o mlaștină, călătorii noștri au ajuns la Chilisse, actualul Bin-bir-Chilisse.

Acești licaoni erau un popor blajin, superstițios și incult, având un dialect de munte anatolic, despre care Aristotel și Cicero vorbeau cu dispreț. Numai în puține orașe puteai să te înțelegi grecește. Grecii, care au venit aici, au adus cu ei miturile lor frigiene despre Zeus și Hermes și au grecizat legendele băștinașe ale Licaoniei. Grecii plini de fantezie, pentru care orice copac curios și orice izvor era o arătare a divinității, ziceau că aceștia sunt Filemon și Baucis. Datorită credinței în acea legendă, locuitorii din Listra își închinaseră orașul lor lui Zeus și construiseră un mic sanctuar la intrarea în oraș, unde un preot păgân își făcea serviciul. Această legendă despre Zeus a fost prilejul unei neînțelegeri tragice și comice în același timp, care, din cauza necunoașterii obiceiurilor ținutului, era aproape să-l coste viața pe Paul.

Probabil că apostolii s-au bucurat de o bună primire la o familie de evrei din Listra, datorită unei recomandări de la frații din Iconiu. Această familie din Listra era formată din 3 persoane: bunica evreică, Lois, fiica ei, Eunice, al cărei soț păgân murise, și fiul ei, Timotei, un tânăr foarte pios (2Tim 1,4). Se pare că Timotei a păstrat toată viața sa o oarecare sfială (2Tim 1,7). Probabil că tatăl său a fost un funcționar roman sau grec. În diasporă nu erau rare aceste căsătorii mixte. Mama și bunica trăiau desigur cu nădejdea în "mângâierea lui Israel" și îl instruiseră pe băiat în Sfânta Scriptură de când era copil. Ele i-au povestit apostolului că băiatul nu primise tăierea împrejur. Paul nu punea nici un preț pe aceasta, zicând că botezul le aranjează pe toate. El l-a îndrăgit foarte mult pe tânărul Timotei. Nu știa că va veni ziua când își va pune mâinile asupra lui spre a-l sfinți ca preot și episcop. Această familie a devenit primul loc de întâlnire pentru Biserica creștină din acel oraș.

Luca ne dă de înțeles că apostolii și-au întins activitatea lor și în împrejurimi. În aceste călătorii, Timotei este folosit adesea drept însoțitor și călăuză, ca unul ce cunoștea regiunea. Era un preludiu frumos al călătoriilor de mai târziu, când Timotei va fi aproape mereu în preajma apostolului. Totul părea că merge bine, până când o întâmplare a pus capăt colaborării lor.

Într-o zi, a avut loc la Listra o sărbătoare în cinstea lui Zeus și totodată un bâlci. Orașul era plin de țărani veniți din împrejurimi. Mulți cerșetori se găseau printre ei. Scările templelor și ale caselor particulare erau ocupate cu preferință de schilozi. Apostolii profită de ocazie și predică în fața unei mulțimi numeroase. Printre ascultătorii lui Paul era și un sărman schilod, care nu putuse să meargă niciodată. Cu toată atenția, ochii săi sunt îndreptați cu înfocare asupra apostolului ca asupra unei arătări cerești. Probabil că Paul vorbește tocmai despre Isus, medicul celor bolnavi, cel care ajută la orice nevoie, despre profețiile mesianice potrivit cărora la apariția lui cei orbi vor vedea, cei muți vor vorbi și cei ologi vor sări de bucurie. Iată că în ochii ologului strălucește o lumină de nădejde și se pare că el aștepta numai cuvântul mântuirii. Această privire fixă și expresia dureroasă îl tulbură pe Paul în cuvântarea sa. Deodată e cuprins de un foc sfânt; își întrerupe predica, își concentrează forța spirituală asupra acelui bătrân și-i spune pe un ton poruncitor: "Ridică-te pe picioarele tale!" Ca sub imboldul unei forțe superioare, spre uimirea tuturor, ologul din naștere sare în sus și umblă în toate părțile.

E un haos de voci ce strigă. Schilodul își agită în aer cârjele și abia de se mai poate stăpâni de bucurie și mulțumire. Este un semn al exactității istorice când Luca nu spune că oamenii, ca ieșiți din minți, plini de admirație, strigau în dialectul lor unul către altul, ca în fața unui lucru de necrezut: "Zeii au luat chip omenesc și s-au coborât la noi!" Totodată, ei mai știu și despre care zei este vorba: Zeus, veșnicul călător, însoțit de crainicul său Hermes, și-a vizitat poporul. Barnaba cel înalt și plin de demnitate, cu barba și părul său negru, nu seamănă leit cu Zeus, a cărei statuie se găsește la intrarea în oraș? Lui îi stă bine să tacă. Tăcerea exprimă demnitate. Apoi cel mic, care se mișcă și vorbește, nu este altul decât Hermes.

Imediat, preotul lui Zeus este înștiințat și se organizează o procesiune cu cântăreți din fluier și două animale de jertfă purtând coroane; toți se îndreaptă spre poarta cetății, înaintea templului lui Zeus ca să aducă jertfă celor doi zei. Apostolii n-au înțeles nimic din cele puse la cale. Deodată și-au dat seama despre sensul acestui omagiu ce urma să li se aducă. Paul și Barnaba se aruncă în mijlocul mulțimii ca să le explice greșeala fatală: "Oameni buni, ce faceți voi? Noi nu suntem decât niște oameni neputincioși ca și voi!" Predica improvizată de Paul, excelentă în sine, nu și-a atins deloc scopul. E un lucru periculos să numești prostii iluziile lor deșarte. Dispoziția se schimbă imediat: "Dacă voi nu sunteți zei, înseamnă că sunteți niște vrăjitori!" O a treia alternativă nu mai există pentru ei. Acum mai lipseau niște evrei din Iconiu pentru ca dezastrul să fie gata. Și ei au venit ca și cum ar fi știut de aceasta. "Feriți-vă de acești oameni!" strigau ei. "Sunt doi înșelători și criminali foarte periculoși. Pretutindeni au fost bătuți cu pietre și alungați. Dacă voi îi tolerați, să știți că aveți de a face cu mânia lui Zeus". Și listranii creduli au ascultat de calomniatorii iudei.

Când, după câteva zile, Paul a încercat iarăși să vorbească, a simțit că atmosfera era cu totul schimbată. O atmosferă de ostilitate plana în jurul lui; se aud strigăte stridente și șuierături. Mulțimea năvălește asupra lui. Pietrele zboară șuierând pe lângă capul lui. O piatră ascuțită îl lovește drept în frunte. O dâră de sânge i se prelinge pe față. Plin de sânge, se prăbușește la pământ. E călcat în picioare și e acoperit de o grindină de pietre. Doi oameni robuști îl duc ca pe un mort în afara orașului, aruncându-l ca pe un cadavru de animal lângă drum.

Barnaba, care în acea zi probabil predicase în altă parte, și familia lui Timotei erau tare îngrijorați când Paul nu s-a mai întors acasă. Însă îndată au aflat de la creștinii înfricoșați despre cele întâmplate. Din cauza poporului turbat și a iudeilor, care erau mereu în oraș, ei au trebuit să stea acasă. Târziu de tot în noapte (după cum spune textul Beza), Barnaba, Timotei, cele două femei și alți ucenici au ieșit să-l bocească pe mort. Sfâșiat de durere, Barnaba se aplecă în jos și privește chipul palid și stropit cu sânge. Ucenicii l-au ridicat, iar femeile i-au spălat fața. Și iată că el mai este încă în viață. Deschide ochii. Paul nu e mort! Ar trebui ceva mai mult ca să-l ucizi pe acela care trebuia să împlinească în numele Domnului o misiune de o importanță istorică și universală, care era departe de a fi împlinită.

Aici apare o paralelă curioasă. Cam cu zece ani mai înainte, Paul fusese martorul uciderii cu pietre a lui Ștefan și rezultatul principal a fost acela că Biserica câștigase prin el pe cel mai viteaz luptător. Cine este astăzi martorul acestei scene nocturne de la Listra? Un tânăr fricos, Timotei. Ca rezultat al acestei lapidări, Paul câștigă în el pe cel mai fidel colaborator, acela care va fi într-o zi mângâierea bătrâneții sale.

Acum Paul nu mai putea să rămână la Listra. Chiar în aceeași noapte, din cauza iudeilor care erau în oraș, Paul trebuia dus undeva în siguranță. Fără a se odihni și fără a fi îngrijit, însoțit de Barnaba și probabil și de Timotei, pe un vehicul țărănesc, a trebuit să fie dus la Derbe, cam la opt ore de drum.

Nu putem admira îndeajuns rezistența fizică a apostolului și răbdarea sa la durere; după îngrozitoarea pierdere de sânge din ziua precedentă, el străbate acum, într-un vehicul ce se scutură, o distanță de 40 de kilometri, printr-un deșert cu o stepă sărată. Ținta sa era Derbe, un orășel de munte și solitar ce se găsea la hotarul cel mai îndepărtat al Galației. Odinioară un cuib periculos de tâlhari, acest oraș devenise sub Claudiu o colonie de veterani.

Dușmanii lui Paul, care-l socoteau deja mort, nu l-au urmărit mai departe, astfel încât cei doi apostoli au fost în stare ca în acest oraș pașnic de provincie să întemeieze în toată liniștea o comunitate de păgâni încreștinați. Deoarece mai târziu îl cunoaștem pe un Gaius din Derbe (Fap 20,4), ca discipol și însoțitor al lui Paul în călătoriile sale, putem crede că Paul și Barnaba au fost primiți în casa sa. În orice caz, din cauza stării sale nenorocite, Paul a fost silit multă vreme să stea la pat. Cine dorește un substrat sigur pentru boala sa pomenită în Scrisoarea către Galateni (4,14) îl poate găsi aici. Camera în care a suferit Paul a ajuns punctul de plecare binecuvântat de Dumnezeu pentru o rodnică activitate apostolică. Așadar, și comunitatea creștină din Derbe, ca și cele trei din Galația, s-a născut în durere. Desigur că la acest ceas de naștere spirituală face aluzie Paul când mai târziu le scrie galatenilor, care erau amenințați de uneltirile iudaice "O, copiii mei, pe care eu vă port din nou în sânul meu, până când Cristos se va întruchipa în voi" (4,19).

Activitatea lui Paul la Derbe a durat cel puțin un an întreg și ea s-a extins, după cum se presupune pe bună dreptate, până în văile înalte aproape de lacul Ak-Göl și în jurul vechii Heracleea. Legăturile pastorale cu Listra, Iconiu și Antiohia n-au fost întrerupte, căci tânărul Timotei a fost un curier oricând la dispoziție. Aceasta o vedem și din faptul că, atunci când Paul s-a întors, comunitățile de acolo au dat o mărturie strălucită despre dânsul (Fap 16,2). Dacă ne gândim că, plecând din Licaonia, și regiunile limitrofe Capadociei și Isauriei au primit lumina evangheliei (Petru adresează acestor ținuturi prima sa scrisoare) și că aceste regiuni au dat mai târziu Bisericii străluciți doctori, de abia acum putem să înțelegem valoarea spirituală a predicării și suferințelor lui Paul.

Trecuseră aproape patru ani de când Paul și Barnaba părăsiseră comunitatea mamă din Siria. Adesea, în ceasurile cele grele de muncă, suspinau după frații cărora mai rar puteau să le dea un semn de viață prin negustorii călători și prin conducătorii de caravane. În câteva zile, trecând prin poarta ciliciană și cea siriană, misionarii ar fi putut ajunge în patria lor. Dar răspunderea apostolică față de comunitățile nou întemeiate i-a condus pe același drum. Schimbările intervenite printre deținătorii funcțiilor publice înlăturaseră între timp anumite primejdii. Acum ei puteau să adâncească și să organizeze munca lor. Pretutindeni au sfințit preoți bărbați cumsecade și au fixat conducători pentru comunități. Mai departe ei trebuiau să le bage în cap marele principiu evanghelic: "Noi trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu prin mari suferințe". După ultimul serviciu divin de adio de la Antiohia, ei au traversat iarăși defileele zgomotoase ale Taurusului pentru a ajunge la Perge. Aici fusese întemeiată ultima comunitate cu trofeele biruinței a șapte cetăți cucerite pentru Cristos. Se întorceau acasă: Salamis, Pafos, Antiohia, Iconiu, Listra, Derbe și Perge. Însă și cu un alt câștig prețios se întorcea Paul acasă din această primă călătorie misionară: datorită suferințelor, el învățase să-și potolească inima sa furtunoasă și temperamentul său aprins sub înrâurirea suferințelor, să se plece sub jugul blândeții lui Cristos și să aibă o răbdare de neclintit.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire