pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL IV
LUPTA PENTRU LIBERTATE

18. Moise sau Cristos
Fap 14,27-28; 15,1-2

Având încă în urechi vuietul pârâurilor furtunoase ale Taurusului, Paul și Barnaba se întorc precum doi căpitani victorioși în cursul anului 48, după o absență de aproximativ 4 ani, în orașul Orontelui. După ce au traversat Seleucia, cei doi pionieri ai evangheliei au fost primiți de către conducători și credincioși. În fața prietenilor au apărut îmbătrâniți și trecuți prin grele suferințe. "Paule, de unde ai cicatricele de pe față?" Dragostea și înțelegerea pentru tot ceea ce ei înfăptuiseră le făcea bine. În comunitate a fost o sărbătoare rară, o sărbătoare strălucită, misionară, când cei doi apostoli au raportat în fața mulțimii din strada Singon despre noile așezăminte, despre întâmplările și suferințele îndurate pentru Cristos. Paul și Barnaba, împreună cu întreaga comunitate, au rostit o rugăciune de mulțumire pentru "lucrurile cele mari pe care le-a făcut Dumnezeu prin ei, deschizând porțile credinței pentru păgâni".

După urarea de bun sosit, apostolii au rămas mult timp de vorbă cu conducătorii, arătând cum stau lucrurile la Antiohia. Preoții au povestit că și aici, la Antiohia, nu s-a stat între timp degeaba. În întreaga Sirie, până la Aman, ba chiar în interiorul Ciliciei, înflorea o coroană de comunități (Fap 15,23) despre care mai înainte nici nu era vorba. "Și, practic, ce ați făcut voi cu evreii creștini?" Atunci, preoții s-au privit îngrijorați dacă trebuie să vorbească despre acest lucru. "Dacă se continuă astfel, ne temem că totul va conduce la o criză. Frații de la Ierusalim nu înțeleg situația noastră. Ei n-au ieșit niciodată afară din țara lor. Ei contestă creștinismul noilor convertiți de la păgânism. Ei susțin mai ales că aceștia n-au voie să fie botezați până când nu primesc legea mozaică".

Așadar, acum problema s-a pus în toată puterea cuvântului. Cu prozeliții desăvârșiți nu era nici o greutate. Dar majoritatea consta din păgâni deveniți creștini și semiprozeliți, așa-zișii "temători de Dumnezeu", care n-au avut relații așa de strânse cu iudaismul. A condiționa primirea lor în Biserică de tăierea împrejur și de legea mozaică însemna a restrânge Biserica la sinagogă și a tăgădui universalitatea ei. A-i primi ca semicreștini în Biserică pe lângă creștinii desăvârșiți, formați din iudei și prozeliți desăvârșiți, înseamnă a forma un cerc exterior și unul interior în Biserică, înseamnă a reclădi zidul despărțitor, a face din creștinism o religie rasială, a cărei valoare ar fi legată de sângele iudaic. A-i primi în Biserică și a evita masa comună cu ei înseamnă a-i face niște paria creștini. Așadar, era în același timp o problemă religioasă și socială.

Însă cum era văzută problema la Ierusalim? În Biserica de acolo trăiau încă numeroși ucenici care fuseseră martori la maniera în care însuși Domnul, născut sub lege, observase legea, deși într-un sens spiritual. Îl auziseră spunând cu gura lui că el n-a venit să strice legea și că nimic nu va pieri din ea. Ei considerau prescripțiile cu privire la alimente, poruncile referitoare la sfințirea sâmbetei, paza de necurăția păgână, simbolizată și realizată prin ritualul circumciziunii, ca cele mai curate tradiții de care nu te poți atinge.

După mărturia unanimă a Faptelor Apostolilor, vechii apostoli care erau la Ierusalim nu apărau în nici un caz un punct de vedere particular sau meschin. Sărbătoarea Rusaliilor fusese anunțată ca un eveniment ce avea, potrivit profetului Ioel, o însemnătate pentru popoarele lumii întregi. Însă dificultatea era următoarea: Cel Înviat, care poruncise să se predice la toate popoarele, nu dăduse nici o îndrumare în ce condiții trebuiau primiți păgânii în Biserică. Condițiile în care trebuia să se facă misionarea nu erau clare. Nu era limpede dacă instrucțiunea primită de Petru în vedenia de la Iope avea o valoare generală sau particulară. Unii acceptau ultima părere. De aceea, trebuie să ne ferim de a judeca prea sever comunitatea de la Ierusalim, dacă ea ezita să admită necondiționat credincioșii veniți din păgânism și zăbovea să-i încorporeze ca membri cu drepturi depline în împărăția lui Mesia. Unii voiau să dea o aplicare problemei la fiecare caz particular, lăsându-se călăuziți de acțiunea lui Dumnezeu în răspândirea evangheliei. Aceasta era părerea apostolilor de la Ierusalim. Personal, ei observau legea, fără o rigoare exagerată, fără a face mult caz, așa cum văzuseră că a făcut Învățătorul; dar ei știau că mântuirea vine numai de la Cristos.

Numeroși iudeo-creștini veniți din fariseism se îndepărtau de această concepție înțeleaptă. Greșeala lor fundamentală era aceasta: Dumnezeu este, negreșit, și Dumnezeul păgânilor; Mesia lor este regele întregii omeniri; păgânii puteau să facă parte din împărăția sa, dar nu pe picior de egalitate cu evreii; cetățean desăvârșit al acestei împărății putea ajunge numai acela care era urmașul lui Abraham sau prin primirea tăierii împrejur și încorporarea în poporul ales. Toate acestea amenințau chiar esența creștinismului, răscumpărarea și transmiterea mântuirii numai prin Cristos.

Această tendință își găsea principalul ei sprijin în personalitatea respectabilă a lui Iacob cel Tânăr, ruda cea mai apropiată a Domnului; indiscutabil, el era capul sau, dacă putem spune astfel, pentru că pe acea vreme lipsea cuvântul, era episcop de Ierusalim. El a știut să unească iubirea față de Isus cu fidelitatea față de Lege și cu un ascetism sever. Era numit "cel drept" și "zidul de apărare al poporului". Altfel spus, era o figură de patriarh atât pentru Vechiul, cât și pentru Noul Testament. Nici fariseii și nici saduceii nu îndrăzneau să se atingă de persoana sa. Nici chiar Irod Agripa n-a avut curaj s-o facă. Când toți apostolii au părăsit orașul, el singur a rămas acolo. Datorită lui, mulți farisei s-au făcut creștini, ba chiar preoți din diferite clase sociale, care au continuat a funcționa ca preoți evrei. În exterior, Biserica din Ierusalim părea o sectă pioasă iudaică. Lumea nu știa nimic despre misterele sale lăuntrice, despre viața sa euharistică. Tendința liberală a lui Ștefan pare că s-a stins cu totul. Paul era moștenitorul spiritului său.

Se formase, așadar, în Biserica nouă și în jurul lui Iacob (Gal 2,12) un partid conservator hotărât să-și păstreze programul până la capăt. Abuzând de numele lui Iacob, acest partid a trimis la Antiohia câțiva dintre reprezentanții săi cei mai extremiști, când la Ierusalim a venit vestea că Paul și Barnaba s-au întors, că au format o mare Biserică, compusă, mai ales, din creștini veniți de la păgânism și că ideile lor au fost primite în comunitatea din Antiohia. Trimișii au fost primiți cu venerație de către cei mari, căci în urma lor se profila umbra unui personaj și mai mare. Însă s-au simțit cuprinși de fiori când noii veniți, după fiecare atingere întâmplătoare de un păgân creștin, își spălau mâinile și n-au acceptat nici o invitație din partea acestora. Nu era permis să stai la masă cu un netăiat împrejur, cu atât mai puțin să mănânci din aceeași farfurie, așa cum era obiceiul în Răsărit. Dar când ei s-au separat la o agapă de sâmbătă seara, când s-au așezat la masă deoparte și când au declarat laconic antiohenilor: "Dacă nu vă veți tăia împrejur, nu veți putea fi fericiți!", atunci a izbucnit furtuna. Trebuie să se fi petrecut ceva rău, dacă Luca vorbește în acest loc despre o "răscoală" (Fap 15,2). Paul și Barnaba întotdeauna îi numiseră pe acești creștini veniți de la păgâni "sfinți, aleși și copii ai lui Dumnezeu", "concetățeni și colocatari", însă pioșii veniți de la Ierusalim îi tratau ca pe niște "necurați", "păcătoși" și "străini". În zadar cei doi apostoli obiectau că prin această reglementare tiranică, ce mergea până la a prescrie amănuntele meniului și a se amesteca în intimitatea vieții de familie, lumea grecească, dornică de libertate, nu va putea fi niciodată câștigată și că circumciziunea, considerată ca ridicolă și șocantă, i-ar îndepărta pe bărbați. Apoi legile referitoare la alimente dădeau naștere la multe cazuri de conștiință. Pe scurt, te găseai despărțit de restul lumii printr-un zid social. Creștinismul s-ar fi înjosit la nivelul unei secte și niciodată n-ar fi devenit o religie universală. Cu toate acestea, cel mai rău era că acești oameni nu creaseră numai un abis social, ci și unul dogmatic. Căci în cele din urmă, era vorba dacă mântuirea vine de la lege sau prin harul lui Cristos.

Dar Sfântul Duh a suflat și zidul a căzut. Dumnezeu le-a dăruit apostolilor înțelepciune și tărie și, prin harul său, Paul a devenit instrumentul ales pentru a desăvârși o lucrare ce era necesară la formarea unei Biserici cu adevărat catolice, adică universale. Autoritatea cea mai înaltă de la Ierusalim trebuia să ia o hotărâre rapidă și principală. Paul nu s-a decis să ia parte la această călătorie decât în urma unei revelații particulare (Gal 2,1). Pentru dânsul, prin această călătorie decisă cu rapiditate era vorba de a atinge două scopuri: victoria libertății creștine și recunoașterea demnității sale de apostol de către Biserica mamă. Le-a dobândit pe amândouă.

 

19. Conciliul apostolilor
Fap 15,1-34; cf. Gal 2,1-10.

În compania lui Paul găsim un trimis pe care nu l-am întâlnit până acum. E un antiohian cu numele de Titus, pe care Paul îl câștigase în ultima vreme pentru creștinism. Paul își punea mari speranțe în el. Acesta va deveni unul dintre cei mai buni elevi și cei mai buni colaboratori de care se va folosi în misiunile sale delicate (2Cor 7,15). El îl numește odată "iubitul meu fiu în credință comună" (Tit 1,4). Paul îl luase cu sine pe acest tânăr ca pe un trofeu al biruinței, ca pe o dovadă vie a roadelor ce au crescut deja pe copacul Bisericii formate din păgâni. La Ierusalim cu greu ar fi rezistat cineva farmecului pe care îl avea acest tânăr păgân încreștinat. Dar Paul se înșela în această privință.

Călătoria la Ierusalim (cam prin toamna anului 48) s-a transformat într-un adevărat triumf. Au debarcat în Fenicia, au vizitat comunitățile locale de la Sidon și Tir, Ptolemaida și Cezareea, apoi au mers spre interiorul țării prin Samaria și Iudeea. Pretutindeni toți ascultau cu mare însuflețire povestirile lor despre intrarea triumfală a lui Cristos printre păgâni. În sfârșit, după mai multe săptămâni, Paul și însoțitorii săi ajung la Ierusalim.

Biserica de la Ierusalim era formată din trei grupuri: apostoli, sfatul celor mai bătrâni și din frați. Printre apostoli, trei se distingeau ca niște "coloane": Petru, Iacob cel Tânăr și Ioan. E de presupus că un serviciu religios cu agapa și cu cina euharistică a avut loc înainte de discuții. Într-o tăcere desăvârșită, adunarea a ascultat darea de seamă a misionarilor. După ce au sfârșit, un strigăt general de aprobare a străbătut sala. Întoarcerea păgânilor trecea într-adevăr drept semnul cel mai evident al împărăției mesianice. Cu toate acestea, grupul cel mai influent al iudaizanților și al fariseilor a consimțit cu greu la această aprobare generală. De îndată ce comunitatea a rostit rugăciunea de mulțumire și laudă lui Dumnezeu, ei au început controversele și aici s-a arătat discordia în profunzimea ei de neîmpăcat. Nici măcar faptul că Sfântul Duh hotărâse în favoarea păgânilor n-a reușit să înfrângă încăpățânarea iudaizanților. Ei replicau numai atât: "trebuie să se taie împrejur și să țină întreaga lege a lui Moise". Ei au considerat drept o provocare faptul că Paul a îndrăznit să îl aducă cu sine pe acest Titus în adunarea sfinților și pretindeau că trebuie să i se săvârșească ritualul dureros. Titus se găsea într-o situație extrem de delicată. Toți își dădeau seama că era nevoie de multă rugăciune și de reflecție mai înainte de a se putea lua o hotărâre. Adunarea, care începuse într-un mod așa de solemn, a degenerat într-o scenă furtunoasă. Soluția trebuia găsită într-un cerc mai restrâns.

Paul scrie în Scrisoarea către Galateni (2,5) că el n-a cedat nici o clipă ca Titus să fie circumcis. Pentru Paul problema se pune astfel: chestiunea de principiu, dacă tăierea împrejur era necesară pentru mântuire și dacă metoda sa misionară era dreaptă, atunci totul trebuia rezolvat dogmatic. Aceasta era numai o parte dintr-o întrebare cu mult mai mare: dacă mântuirea vine numai prin harul lui Cristos. Dacă această chestiune era rezolvată, Paul putea să permită în anumite cazuri particulare circumciziunea, dacă aceasta ar fi folosit unui scop mai înalt, ca, de exemplu, buna înțelegere. Prin aceste idei, el nu se opunea principiilor sale și evangheliei. Mai târziu, el va proceda în acest fel cu Titus.

Între timp, Paul a discutat în particular cu cele trei coloane apostolice. Vechii apostoli trebuiau să-și dea seama că el e, ca și dânșii, pe terenul evangheliei. Ei nu puteau nici să scoată, nici să adauge ceva. Titlul de Apostol al păgânilor, la care Paul avea dreptul acum, i-a fost confirmat în mod oficial. În felul acesta, se punea pe același plan chemarea sa către Cristos pe drumul Damascului cu chemarea vechilor apostoli; practic, se acorda aceeași valoare apariției lui Cristos cel înviat ca și aceleia a Învățătorului, făcută lui Paul. Unitatea de vederi a fost realizată cu privire la împărțirea domeniilor misionare între el și Petru; ea se traduce prin această formulă clasică: "Tu vei predica evanghelia iudeilor, iar eu între păgâni". Ei erau cu totul de aceeași părere că mântuirea vine numai prin harul lui Cristos.

În sfârșit, a venit ziua decisivă. După ce partidele și-au expus punctul lor de vedere, s-a ridicat Petru. Discursul său este o capodoperă. El nu se referă la Paul, ci la propria sa experiență și înțelegere, pe care o are despre planul lui Dumnezeu. În trei puncte, în mod clar și vădit, el expune problema: 1. Însuși Domnul a luat inițiativa în această privință, când mi-a poruncit să-l botez pe păgânul Corneliu. 2. Având în vedere slăbiciunea morală a omului, legea veche nu poate fi îndeplinită în ansamblul ei. 3. Mântuirea e rodul harului care acționează liber în noi. Prin acest discurs înțelept și judicios calea era netezită, iar inimile erau pregătite să primească punctul de vedere al lui Paul și Barnaba. Procedând cu tact, Paul l-a lăsat pe Barnaba să vorbească primul, deoarece el era omul de încredere al Bisericii din Ierusalim. De fapt, ei trebuiau să lase să vorbească numai faptele: că Duhul Sfânt n-a făcut nici o deosebire în împărțirea darurilor, a profețiilor și a carismelor sale. Oamenii n-au voie să închidă o ușă pe care a deschis-o însuși Dumnezeu.

Cuvântarea lui Petru a fost o grea lovitură pentru partida iudaizantă; aceștia aveau în mână un ultim atu, în care își puneau toată încrederea, "împăratul lor tainic", Iacob. Figura sa ascetică impunea respect. Pur și simplu, el se declară de partea lui Petru; mântuirea e necondiționată și se extinde la toți oamenii. Cu toate acestea, spre deosebire de Petru, ca un autentic descendent al lui David, el se referă la Vechiul Testament; face apel la mărturiile profeților, în special la Amos, care prezice o împărăție mesianică universală ieșită din neamul lui David. Legitimitatea convertirii păgânilor e voită de Dumnezeu. Prin aceasta, legea mozaică, al cărei element principal era circumciziunea, e lipsită de dreptul și autoritatea sa. Pentru a-i mai calma pe iudaizanți, le spune că legea nu e amenințată. Spre a îngădui o înțelegere frățească între cele două partide, el propune o cale de mijloc pe care puteau să-l primească și antiohenii. El propune ca păgânii încreștinați să țină seama cu dragoste de sentimentele iudeilor creștini, mai ales în trei puncte. 1. Nici o participare la ospețele rituale ale păgânilor, situații care se puteau ivi ușor în relațiile cu rudele și prietenii păgâni. 2. Abținerea de la desfrâul sexual, în floare la păgâni, uneori aprobat de religiile lor sub o formă de prostituție rituală. 3. Respectarea unor legi privitoare la mâncare, adică întrebuințarea exclusivă a cărnii cușer, obținută din carnea animalelor ce au fost tăiate după regulă, și evitarea consumării sângelui. După o lungă discuție, propunerea de compromis a fost acceptată. Textul nu spune clar dacă Paul și-a dat asentimentul formal. Fapt curios, niciodată el nu va menționa în scrisorile sale decretul apostolic și nici în învățătura sa despre carnea jertfită (1Cor 8).

Apostolii au înțeles să ridice discuția de pe șesul micimii de suflet omenești pe un plan mai înalt, unde poate acționa Sfântul Duh. Sentimentul acestei direcțiuni superioare era foarte puternic și reiese clar din textul scrisorii trimise către Biserica din Antiohia. "I-a plăcut Sfântului Duh și nouă!"

Hotărârile sinodului au fost comunicate Bisericii din Antiohia printr-o scrisoare apostolică, prin doi delegați, care, după obiceiul orientalilor, erau însoțiți de mai multe persoane, Paul, Barnaba și Titus. Unitatea de curând întărită își găsi expresia și în alegerea celor doi delegați, Iuda, supranumit Barsaba, originar din Ierusalim, un creștin din prima oră, probabil un frate de-al lui Iosif Barsaba, așadar, un membru al unei familii care a fost în relație cu Isus și Sila sau Silvan, un element din diasporă, purtând ca și Paul un nume evreiesc și unul latin. Amândoi erau înzestrați cu darul profeției. Ca apărători imparțiali ai Bisericii de la Ierusalim, ei trebuiau să explice oral însemnătatea secretului. În adunarea din Antiohia domnea o bucurie de nedescris când scrisoarea transmisă în mod solemn a fost citită și explicată. Iuda s-a întors la Ierusalim, pe când Sila l-a imitat pe Barnaba; el s-a lăsat vrăjit de farmecul acestei comunități misionare așa de viguroase și pline de entuziasm.

 

20. Conflictul de la Antiohia
Gal 2,11-21; Fap 15,35;

Decretul apostolic de la Ierusalim, cu acel compromis de împăcare a celor două tendințe, n-adusese o clarificare deplină. El n-avea decât valoarea unei soluții tranzitorii. Nu se insistase cu destulă vigoare asupra punctului de vedere teologic și religios, că mântuirea se datorează numai harului, fără faptele legii. De asemenea, problema socială a meselor comune și a felului de a trăi în general nu fusese rezolvată pe deplin. La fel se omisese a se da o soluție la problema extinderii dispensei de la Legea rituală: evreii creștini puteau să profite împreună cu păgânii convertiți de libertatea creștină sau erau obligați în continuare a suporta întreaga povară a Legii? În caz afirmativ, reprezentau două categorii de creștini. Din cauza atmosferei furtunoase ce domnise în sinod, toate aceste probleme practice nu fuseseră rezolvate la Ierusalim.

De câtva timp, Petru se găsea la Antiohia. El făcea un turneu de vizite apostolice, însoțit de ucenicul favorit Ioan Marcu. El a fost încântat de încrederea pe care i-o arătau creștinii proveniți dintre păgâni și de spiritul cel nou care însuflețea noua comunitate. Fără a sta mult pe gânduri, Petru s-a adaptat cu obiceiurile antiohenilor. Aceștia erau mândri de a-l vedea printre ei pe capul Bisericii, cel venerat de toți. Liniștit, Petru mergea printre familii, lua parte la agapele de sâmbătă seara, care prin spiritul lor de frățietate formau cea mai bună pregătire pentru cina euharistică. El nu întreba dacă bucatele sunt conform Legii iudaice sau nu. Însă iudaizanții de la Ierusalim au trimis spioni pe urmele lui. Ce-i drept, ei n-au îndrăznit să atace hotărârile de la Ierusalim, însă prin purtarea lor plină de mândrie față de păgânii creștini au creat o situație foarte neplăcută. Paul vedea cu durere cum prietenul său Petru devenea nehotărât din cauza acestor exaltați; intimidat de către ei, Petru se retrăgea din ce în ce mai mult din viața socială, refuzând invitațiile în momentul agapelor, se izola la o masă particulară cu noii veniți și cu ceilalți iudeo-creștini. Paul era și mai îndurerat de atitudinea lui Barnaba, care imita dublul joc al lui Petru. Atitudinea ciudată a lui Petru îi jignea pe ceilalți membri ai comunității în sentimentele lor creștine; ei se simțeau jigniți și tratați ca niște creștini de mâna a doua.

Așadar, vechea furtună căuta din nou să ia viață și să amenințe întreaga operă a lui Paul. Ce era de făcut? Era greu să-l convingă pe Petru cel fricos să se întoarcă la felul de viață de mai înainte. Jenat, el refuza zâmbind orice invitație. Paul s-a rugat mult mai înainte de a se hotărî să recurgă la soluția supremă, care risca să-i jignească pe cei mai buni prieteni ai săi. Într-adevăr, el dovedise mereu că nu ia în considerație nici carnea, nici sângele, atunci când e vorba de Cristos. Bineînțeles că această îndrăzneală o putea avea numai un Paul și că el se baza pe un glas interior, dumnezeiesc. El era convins că duce la îndeplinire o misiune trasată de Cristos cel ceresc, care, în viața pământească, de mai multe ori a trebuit să-l sprijine pe Petru care oscila. În cursul unei adunări publice, conflictul a izbucnit. Ținând cont de caracterul pătimaș al orientalilor, se crede c-au fost scene destul de violente. Petru căuta să-și justifice comportarea. Acum vine ceasul lui Paul. El și-a îndeplinit înalta sa misiune cu demnitate. "I-am stat împotrivă", adică deschis, față în față, nu pe ascuns, pe la spate! Seriozitatea și claritatea argumentelor sale au repurtat și de data aceasta victoria.

În Scrisoarea către Galateni, Paul ne-a schițat cuprinsul cuvântării pe care el a ținut-o atunci și a îndreptat-o împotriva iudaizanților. În descrierea prescurtată, cu o construcție de frază incorectă, cu niște propoziții mai mult izbucnite decât vorbite, pe care e greu să le înțelegi și să le traduci, simți sufletul fierbinte al unor pasiuni sfinte și al unor emoții interioare.

1) Noi toți, spune el, și tu, și eu, și Barnaba și toți ceilalți care eram obișnuiți să-i considerăm pe păgâni păcătoși din fire, suntem iudei prin origine. Dar, în conștiința interioară a credinței noastre, noi știm că omul nici prin îndeplinirea morală a legii naturale, nici prin faptele Legii (jertfa, prescripțiile de curăție, circumcizia) și, mai ales, nici printr-o povară omenească nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, nu poate dobândi harul său. Cu această convingere, noi am crescut în Cristos și am renunțat la observarea Legii. Acum, a ne întoarce iarăși și a-i sili pe alții s-o facă e o contradicție.

2) Tot mai încrezători în harul mântuirii ce se revarsă din Cristos, ne-am despărțit de Lege și, în consecință, până acum ne-am purtat așa. Dacă noi devenim păcătoși renunțând la Lege, atunci păcatul i-ar reveni lui Cristos, autorul credinței noastre. Dacă noi am deveni păcătoși prin renunțarea la Lege, atunci ar avea un temei reproșul vostru împotriva mea, că eu îl fac pe Cristos complicele păcatului. Dimpotrivă, voi îl faceți pe Cristos adeptul păcatului când, prin restabilirea Legii, caracterizați drept păcat călcarea ei. Aici se aplică principiul: "Reconstruind ceva dărâmat, prin aceasta arăt că am comis o greșeală".

3) Legea e moartă, abrogată, deposedată de drepturile și autoritatea sa prin moartea lui Cristos. Pe baza Legii lui Moise, Cristos a fost osândit la moartea pe cruce. Prin aceasta, Legea s-a desființat pe sine, a condus la absurd, s-a dovedit ineficace și fără înțeles, s-a biruit pe sine. Deoarece de acum înainte creștinul este într-o legătură de viață și de moarte cu Cristos, la fel, el este mort pentru Lege și Legea este abrogată pentru dânsul. Această moarte în unire cu Cristos dă naștere la o nouă viață și Cristos este această viață nouă, viața noastră. Nici legea și nici îndeplinirea ei nu mai sunt principiul modelator al vieții creștine, ci însuși Cristos, adică sălășluirea mistică, misterioasă a lui Cristos în noi.

Este meritul nemuritor al lui Paul de a fi pătruns problema până în temeliile cele mai profunde cu toate urmările sale. Petru și Barnaba au fost destul de umili și au avut mărinimia sufletească de a-și recunoaște greșeala și situația a fost salvată. În Antiohia, nimeni nu a considerat această întâmplare ca o jignire a autorității lui Petru. Pe atunci, gândirea era mai puțin complicată și mult mai naturală. Toți se simțeau ca făcând parte din aceeași familie. Umilința lui Petru, felul său mișcător în care, poate cu ochii plini de lacrimi, i-a întins mâna lui Paul, i-a dezarmat pe toți aceia care rostiseră vreun cuvânt amar despre purtarea sa. Petru și-a dat seama că Isus a vorbit prin Paul și atunci lacrimile au curs din belșug: a primit cu umilință, cu sinceritate, fără gând ascuns, adevărul de la un confrate, din adevărată iubire față de Isus.

Nu există în sensul exclusiv al conceptului o Biserică a lui Petru sau o Biserică a lui Paul sau chiar o depășire a celor două prin Biserica ioanică a vremurilor viitoare. Căci Petru, Paul și Ioan sunt toți trei ucenicii Domnului, iar Duhul lui Cristos îmbrățișează totul.

 

21. Ruptura unei prietenii
Fap 15,35-39

După ce bucuria libertății dobândite așa de greu s-a mai potolit în comunitatea din Antiohia, se spune foarte semnificativ: "Paul și Barnaba au rămas la Antiohia, învățând și predicând împreună cu mulți alții cuvântul Domnului". Părea că niciodată nu va trebui să apună soarele peste armonia de netulburat a acestor doi oameni, care ani de zile luptaseră și suferiseră împreună cu Cristos. Ei nu presimțeau că înainte de sfârșitul anului va interveni o ruptură în prietenia lor, că se vor despărți fără ca activitatea misionară să-i mai unească vreodată.

Era la câtva timp de la incidentul de la Antiohia. Impulsul misionarilor îl mâna pe Paul în larg; el dorea să consolideze cuceririle din prima sa călătorie și să cuprindă cercuri tot mai largi. El nu era supărat pe prietenul său Barnaba din cauza atitudinii sale față de Lege; el putea să uite repede lucrurile neplăcute. Dovadă e invitația pe care i-o face de a-l însoți în vizita la frații convertiți din acele orașe unde predicase cuvântul Domnului. Dorea în felul acesta să retrăiască bucuriile și suferințele pe care le împărtășiseră împreună. Barnaba a primit cu bucurie, însă el dorea să-l ia cu sine și pe tânărul Marcu, nepotul său. Însă Paul, în calitatea sa de conducător al misiunii, a socotit că trebuie să refuze această cerere. El îl credea pe Marcu încă necopt pentru sarcina dificilă de misionar, îl socotea încă incapabil de cel mai mare devotament. Nu-l judeca el pe Marcu cu prea mare severitate? Din acest punct de vedere, Barnaba era mai îngăduitor, și totuși amândoi erau oameni sfinți și înțelepți, cu mult bun simț și cu o mare experiență. Barnaba se încăpăținează în părerea sa și cearta dintre cei doi apostoli a devenit foarte aprinsă; Faptele Apostolilor folosesc aici expresia "paroxism", adică amărăciune, adică cei doi s-au despărțit; și-au fixat câmpul de misiune și au mers pe viitor pe căi diferite. Barnaba a ales drept câmp de misiune insula Cipru, patria sa, și, cu o corabie, împreună cu Marcu, a plecat într-acolo.

Din punct de vedere uman, purtarea lui Barnaba ne-ar părea mai simpatică. Paul l-a judecat prea sever pe tânărul Marcu. Chiar față de Barnaba, Paul ne apare prea aspru, ba chiar nedrept. În cazul de față, Barnaba ne apare mai uman și mai simpatic; totuși, nici purtarea lui Paul nu e lipsită de măreție. El se dedicase cu totul măreței opere pe care o întreprindea. El era omul de acțiune și împărtășea soarta acelora care se vedeau nevoiți în anumite împrejurări să lucreze împotriva inimii.

Cu trecerea anilor, toate au intrat în ordine. În 1Cor 9,6, Paul amintește că el, asemenea lui Barnaba, în călătoriile misionare a trăit din muncă, fără a primi ajutor din partea comunităților. Iar cât privește părerea asupra lui Marcu, faptele de mai târziu îi vor da dreptate lui Barnaba. Marcu a devenit un om curajos și dezinteresat, care s-a arătat un colaborator de valoare al lui Petru, ca și al lui Paul, al cărui nume a devenit celebru în toată lumea, devenind autorul celei de-a doua Evanghelii. Chiar și un sfânt se poate înșela. Paul n-a întârziat să-și repare singur greșeala. Din închisoarea de la Roma, el scrie mai târziu colosenilor: "Vă spune sănătate Marcu, nepotul lui Barnaba, în privința căruia ați primit porunci; dacă va veni la voi, primiți-l bine" (Col 4,11). Iar în ultima sa captivitate are iarăși în față chipul lui Marcu și îi scrie lui Timotei: "Adu-l pe Marcu. El îmi este de folos în muncă" (2Tim 4,4). Aceasta dovedește că orice motiv de neîncredere dispăruse dintre ei.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire