pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL V
A DOUA CĂLĂTORIE MISIONARĂ

22. "O, Timotei" (1Tim 6,20)
Fap 15,39-16,5

Era probabil prin luna martie a anului 49, anotimp în care regii pleacă la război, iar negustorii și misionarii pornesc spre țările străine. Paul simțea acest imbold puternic care îl mâna mai departe spre Vest, mereu spre Vest: Efes, Corint, Roma, Spania! Obiectivul tainic și neexprimat era Roma. Numai în universul roman putea să-și ia zborul acest vultur regal. Barnaba și Marcu porniseră deja spre Cipru. Acum sunase ceasul și pentru el.

Lui Paul nu-i plăcea să călătorească singur din cauza acceselor de malarie avute deja și pentru a fi credincios poruncii Domnului, care trimisese pe ucenicii săi doi câte doi. Sila era camaradul cel mai nimerit; credincios, generos, gata la orice jertfă, îndepărtat de orice îngustime iudaică. Era tare plăcut pentru Paul să aibă lângă el un membru al Bisericii din Ierusalim, mai ales pe unul care stătuse foarte aproape de Petru (1Pt 5,12).

De data aceasta, Paul s-a hotărât pentru o călătorie pe uscat, pentru ca în trecere să viziteze și să consolideze noile comunități din nordul Siriei și din Cilicia. Ei au părăsit Antiohia, îndreptându-se spre nord, trecând prin fața barajului de la lacul artificial. Pe minunata șosea romană, ei au urcat muntele Aman, mai întâi printre crânguri de lauri și mirt, iar mai sus, prin păduri de stejar și pin. Vechiul castel roman Pagre, așezat pe un loc pitoresc, ale cărui ruine se mai văd astăzi acolo sus, păzea intrarea în trecătoarea Aman, situată la o înălțime de 900 m. Prietenii au aruncat o ultimă privire asupra încântătoarei câmpii a Antiohiei. După un ceas, i-a întâmpinat sălbaticul defileu (astăzi pasul Beilan) pe care anticii îl numeau "poarta siriană".

Urmând vechea șosea romană, ale cărei pietre de pavaj de bazalt negru se mai văd și astăzi, Paul și Sila, prin huruitul pârâurilor de munte cu apa cristalină, au coborât spre golful Alexandretta (astăzi Iskenderun). Acest oraș maritim, încadrat de munți frumoși, îi servise lui Alexandru odinioară ca punct de plecare pentru căile caravanelor sale către Mesopotamia.

Dincolo de minunata linie arcuită a golfului, misionarii, în călătoria lor, au atins în treacăt orașul Mopsuestia (astăzi Missis) și, trecând pe la Adana, au ajuns la Tars. Paul cunoștea deja toate aceste orașe dintr-o călătorie făcută mai înainte în acest ținut (Gal 1,21). Pretutindeni misionarii zăboveau câteva zile pe la frați și le făceau cunoscute hotărârile de la Ierusalim, care permiteau păgânilor și evreilor creștini ca, în dragostea lui Cristos, să mănânce din aceeași pâine și să bea din același potir.

Paul și Sila s-au aprovizionat cu un cort și merinde, care constau din pesmeți uscați, măsline și fructe uscate, apoi și-au luat rămas bun. Tarsul era punctul de plecare al marilor drumuri de caravane spre Licaonia și Capadocia peste Taurus. În prima zi de mers, călătorii au trecut pe lângă reședințele de vară ale cetățenilor bogați din Cilicia; înaintea lor se întindea toată splendoarea unei văi alpine. În ziua a doua a început partea cea mai grea a călătoriei alpine. Taurus din Pamfilia, pe care Paul îl trecuse cu câțiva ani mai înainte, nu se poate compara cu sălbatica asprime a celui din Cilicia. Era supranumit "Porțile ciliciene", "Trecătoarea diavolului"; erau așa de înguste încât pe timp de război se puteau baricada. Vechea șosea strategică, pe care Paul și Sila o urcau, mergea mai departe printr-o strâmtoare sălbatică. Pereții acestei trecători se înălțau la câteva sute de metri. Fluviul mugește în văgăună și lasă între peretele stâncii și malul său numai o potecă îngustă de câțiva pași. Uneori numai o grindă face posibilă trecerea peste apă. În locul cel mai îngust se pot vedea încă rămășițele unui altar tăiat în stâncă și două table votive ale căror inscripții au fost șterse de intemperiile vremii.

Vechiul drum mergea de-a lungul zidului de est al defileului. Uneori era tăiat în stâncă, alteori întărit cu grinzi. La o înălțime amețitoare deasupra prăpastiei se ridică ruinele unei vechi citadele arabe. Iar acum, Paul și Sila au ajuns la intrarea în faimoasele "Porți ciliciene", un pas strâmt. Câteva inscripții săpate în stâncă, mâncate de vreme, sunt dovezi autentice că pe aici au trecut marii cuceritori ai lumii, faraoni, asirieni, marii regi ai perșilor, Xerxe și Darius, Alexandru, Harun al Rașid și Godefroy de Bouillon. După ce s-a trecut de lanțul înalt al Taurusului, se coboară într-o vale plăcută care urcă de cealaltă parte până la trecătoarea lui Bulgar-Dag (3.560 m), un imens masiv de calcar. Rar de tot un post roman de pază le oferea un adăpost pe timp de noapte și împotriva tâlharilor. Gândindu-se la aceste primejdii, Paul va scrie mai târziu: "Am călătorit. Am fost în primejdie pe râuri, primejdii din partea hoților, primejdii în pustiu, în foame și sete" (2Cor 11,26).

După un marș de 7 zile, trecând prin Cybistra și Heracleea, unde probabil au găsit o comunitate creștină, cei doi călători au ajuns în sfârșit la plăcutul Derbe. Oamenii se înghesuiau cu bucurie în jurul celor doi misionari. Gaius și preoții veneau seara cu tot felul de probleme și întrebări. Ei erau încă sumar instruiți și nu exista o Evanghelie scrisă. La Listra, o familie credincioasă își așteaptă părintele spiritual. Timotei devenise un bărbat încântător și-n floarea vieții. Era amabil atât datorită firii sale, cât și harului. Paul i-a încredințat lui Timotei planul inimii sale și i-a înfățișat mamei, Eunice, și bunicii, Lois, dorința ca fiul să se dăruiască Domnului. Aceasta era în secret dorința arzătoare a familiei, și astfel ambele părți s-au întâlnit în același gând. Timotei cunoștea Sfânta Scriptură aproape pe de rost. Mama și bunica se îngrijiseră ca băiatul lor s-o citească încă de când era mic. Paul l-a pregătit pentru consacrarea preoțească și a cerut părerea conducătorilor din Listra și Iconiu. Aceștia nu puteau să laude îndeajuns conduita nobilă a acestui tânăr care, probabil, se arătase deja folositor comunității ca lector în serviciile divine aduse Bisericii. Adunarea celor mai bătrâni, împreună cu Paul și Sila, și-a pus mâinile asupra lui.

Tatăl lui Timotei era, fără îndoială, mort de mult. De dragul lui, mama renunțase la tăierea împrejur a băiatului. În prejudecățile multor iudei, chiar încreștinați, faptul trecea drept un neajuns. Potrivit legii, copilul trebuia să urmeze religia mamei. Faptul că Timotei nu era circumcis putea să atragă asupra muncii sale misionare critici aspre, prigoane și dușmănii. Paul era hotărât și voia să preîntâmpine orice scrupul. Lui Titus îi refuzase circumcizia deoarece era de origine păgână și existau motive principiale. Aici cazul era cu totul diferit. Ceremonia era o curată chestiune de oportunitate, iar Paul nu obișnuia să facă din problemele secundare o afacere de principiu. El nu avea în vedere decât scopul; mijloacele puteau să se schimbe mereu. Dușmanii săi nu voiau și nu puteau să înțeleagă gândul mai înalt al apostolului. Mai târziu îi vor imputa mereu lipsa de consecvență, că el nu are principii și vrea să placă numai oamenilor (Gal 1,10).

Sufletul bărbătesc al apostolului i-a insuflat tânărului puterea și avântul înalt al gândurilor sale și i-a trezit dorința de a se jertfi pentru un scop supranatural. Paul, din partea sa, a avut bucuria de a constata atașamentul gingaș și devotamentul plin de recunoștință al ucenicului său. În accesele sale numeroase de boală, în nopțile pline de insomnie, în grija sa "pentru toate Bisericile", când se simțea la capătul puterilor, Timotei era lângă el. El l-a urmat la Corint, Efes, Ierusalim și Roma. El i-a fost un secretar neobosit, familiarizat cu spiritul și limba învățătorului său, pe când scrisorile pastorale, la care el n-a colaborat, trădează o altă mână. Tocmai amintirea recunoscătoare a tuturor acestor servicii de neprețuit l-a făcut pe Paul să scrie, pe vremea primei sale captivități, această frază mișcătoare: "Nu am pe nimeni atât de potrivit în gând cu mine... ca un fiu cu tatăl său, așa a slujit evanghelia împreună cu mine" (Fil 2,20-22). Cu o mândrie părintească, el îl numește "fiul iubit în credință" (1Tim 1,2).

 

23. "Luca, medicul preaiubit" (Col 4,14)
Fap 16,5-10;

Bisericile din sudul Galației erau din nou întărite și consolidate în credință. Acum încotro urmează să meargă Paul? El dorea să lucreze pe un pământ virgin. Ceva îl mâna spre Vest, mereu spre Vest. Vechiul său plan, a cărui realizare a fost, fără îndoială, împiedicată de boala din timpul primei sale călătorii, lua acum o formă concretă. Trebuia să se ducă prin valea lui Lykos și a lui Meandru la țărmurile ionice. O șosea romană lega direct Metropolis cu Efes, trecând prin Apameea. Dar "Duhul lui Dumnezeu le-a stat împotrivă". În felul acesta, Paul și însoțitorii săi discutau cu Dumnezeu planurile lor misionare. Foarte surprinzător în Faptele Apostolilor este modul în care Paul se lasă condus de Dumnezeu în cursul călătoriilor sale misionare. La Apameea, șoseaua se bifurca și aici s-a făcut simțit cel dintâi "veto" al Duhului. Dar Paul n-a cugetat mult, el e mereu omul care se decide repede. Dacă Duhul lui Dumnezeu îi barează un drum, îi lasă multe altele deschise. Printre provinciile Asiei Mici, Misia, Bitinia și Galația de Nord intră acum în competiție. Așadar, spre nord! Astfel, trecând probabil prin Acmonia și Sinade, Acroenos și Kotyeum, a ajuns la Dorileum (Eskichehr), punct de întâlnire a mai multor drumuri, astăzi nod de cale ferată și centrul cel mai important al Frigiei de Nord, în același timp granița de vest a provinciei Galația propriu-zisă. Însă pe Paul nu-l atrăgea interiorul țării, ci marea. Așa s-a hotărât pentru Bitinia, cu centrele sale comerciale bogate și cu orașele de pe țărm: Prusa, Niceea, Nicomedia și Calcedon. În fața lor se ridică puternicul masiv al Olimpului, cu o mână întinsă spre a se apăra. Și iarăși a venit un veto din cer, însă nici o indicație pozitivă. N-au găsit nici o trecere.

Trebuie să fi fost în toamna anului 49, când se găseau nedumeriți la punctul de frontieră a patru provincii: Frigia, Misia, Bitinia și Galația. Acum se gândeau să se îndrepte spre Galația de Nord, spre Răsărit, spre Pessinus și Ancira, spre țara Tectosagilor, Tolistobogilor și Trocmerilor. Paul cunoscuse deja în sudul Galației câțiva fugari ai acestor regiuni și resturi împrăștiate ale acestor triburi nomade. După cum îi descrisese deja Cezar, ei erau dornici de a cunoaște, curioși, plini de viață, dar tot așa de fanfaroni, ușor supărăcioși, iubitori de spectacole, lăudăroși, cam exaltați în sentimente și amabili. Galatenii din nord aveau încă vechea lor împărțire în triburi și clanuri, dar n-au rămas credincioși cultului strămoșesc al druizilor.

La Pessinus, mama zeilor, Cibela, avea templul principal. O parte dintre preoții ei se recrutau dintre frigieni, o parte dintre galateni. La solemnitățile lor de cult pline de orgii, după dansurile sacrale, cădeau într-o stare de beție sângeroasă, în timpul căreia se automutilau la nebunie.

Această călătorie din nordul Galației e foarte problematică. De aceea, noi am înclinat mai mult spre ipoteza care pare mai întemeiată: de la Dorileum, Paul s-a îndreptat spre Vest. Marea îl atrage. Drumul trece prin Aezani, ale cărui ruine mărețe, templul lui Zeus și peștera sanctuar al Cibelei, ne surprind încă și astăzi. Ei trec peste podul roman de pe Rindacus, de-a lungul frontierei de sud a Misiei, spre Tiatira, patria de origine a vânzătoarei de purpură, Lidia. La Pergam, Paul a văzut probabil imensul altar al lui Zeus, construit pe o terasă mare, iar sufletul său s-a umplut de oroare, cum i se va întâmpla mai târziu și lui Ioan în fața acestui "tron al Satanei" (Ap 2,13). De la Adramyttium, ei au străbătut Misia slab populată, mergând de-a lungul pantei de sud a Idei și, în final, au atins ultima înălțime care domină celebra câmpie de la Troia.

În felul acesta, Paul traversa, fără a avea un plan precis, Asia Mică de la sud-est la nord-vest. Acesta era locul unde trebuia să înțeleagă ceea ce Duhul avusese în vedere, punându-i în față acel dublu veto: el trebuia să atace Europa. Poetul acestei noi odisee, biograful său, îl aștepta deja: era Luca. Aici, pentru prima dată în viața sa, Paul a văzut continentul european și prima sa insulă, Samotrace, ridicându-se din marea învăluită în negură.

După un scurt popas, cei trei călători au coborât spre Troas. Se pare că aici nu erau mulți evrei și nu aveau nici sinagogă. Paul a intrat în vorbă ici și colo asupra unor chestiuni religioase, ca să pregătească terenul pentru misiune. În apropierea portului întâlnea mereu greci și macedoneni. Acolo zilnic veneau corăbii din Europa; iar altele plecau. Paul nu era hotărât ce și cum să facă. Atâtea corăbii erau ancorate! Pe care s-o aleagă? Atunci a intervenit însuși Domnul și i l-a trimis în cale pe medicul antiohian Luca pe care Paul îl cunoștea și pe care, probabil, el însuși îl botezase. Se deduce cu mare probabilitate această întâlnire din faptul că autorul Faptelor Apostolilor îl indică prin folosirea pronumelui "noi"; de-acum încolo, el face parte din micul grup misionar. Această întâlnire a produs o schimbare hotărâtoare în planul de călătorie al lui Paul. Această întâlnire binecuvântată de Dumnezeu a evoluat, fiind una dintre cele mai fructuoase prietenii din istoria creștinismului. Făcând abstracție de intervalul între prima și a doua ședere a lui Paul la Filipi, îl găsim mereu pe Luca alături de apostol. El a fost părtaș la prima și a doua sa captivitate la Roma. Paul l-a amintit de trei ori în scrisorile sale din captivitate. Prima dată în Scrisoarea către Coloseni (4,14): "Vă salută Luca, medicul preaiubit". Aceasta răsună ca o adâncă recunoștință a lui Paul, așa de des bolnav, pentru îngrijirile medicale pe care i le acordase prietenul său credincios. El le trimite colosenilor salutări din partea lui; e clar că și acolo Luca era destul de cunoscut. În Scrisoarea către Filemon, Paul îl pomenește pe Luca printre tovarășii săi de muncă. Pe timpul celei de-a doua captivități de la Roma, Paul îi scrie, puțin melancolic, lui Timotei: "numai Luca e cu mine" (2Tim 4,4).

Din caracterul lui Luca ies la iveală trei trăsături, care sunt curat grecești. Mai întâi, plăcerea sa de a călătorii, mai ales pe mare, ceea ce l-a făcut foarte simpatic lui Paul. Informațiile sale exacte asupra călătoriei pe mare sau a liniilor de mare ne dovedesc că el și-a exercitat profesia în porturi sau poate a fost medic pe vreo corabie. A doua trăsătură distinctă este talentul său de scriitor. El avea o cultură grecească eminentă și se exprima cu ușurință și eleganță. Era un observator pătrunzător și un cronicar conștiincios. Despre viața lui Isus de la naștere și până la înălțarea la ceruri, el culesese știri exacte de la martori oculari și le însemna cu grijă pe foi de papirus, pentru ca apoi să le adune într-o carte. El a scris într-o grecească mai curată decât ceilalți autori ai Noului Testament. Al treilea semn distinctiv al caracterului său este duhul său blând, împăciuitor, sufletul său nobil, delicat, devotamentul său credincios până la moarte. El e un admirator al marelui apostol, însă rămâne mereu un independent și moderat în vorbe și gânduri.

Nici nu încape îndoială că Luca, care avea în mod vădit legături cu Macedonia, și-a îndreptat mai întâi gândul într-acolo. Într-o seară, Paul se găsea iarăși cu prietenii săi, în punctul unde Asia și Europa își dau mâna. El se întreținea cu marinarii macedoneni și privea peste munții insulei Samotrace, scăldați în razele soarelui de seară. Un foc arzător îi copleșise sufletul apostolic. Într-o viziune nocturnă i-a fost lămurit sensul dorinței sale. Din cealaltă parte a mării, de peste munții insulei Samotrace, venea spre dânsul figura unui macedonian care întindea mâinile rugător spre dânsul și spunea: "Vino în Macedonia și ne ajută!" Era strigătul Europei după creștinism.

În ziua următoare, Paul le-a împărtășit tovarășilor săi visul pe care l-a avut. Toți au fost de părere că lucrul vine de la Dumnezeu. "Imediat după această apariție, ne-am gândit să mergem spre Macedonia. Am dedus din aceasta că Dumnezeu ne-a chemat să vestim evanghelia acolo".

 

24. Lidia, vânzătoarea de purpură din Filipi
Fap 16,11-15

Mare a fost ziua aceea din istoria omenirii în care Paul și cu cei trei tovarăși au pus pentru prima dată piciorul pe pământ european, în Macedonia. Din anul 167 î.C., romanii au ajuns stăpânitorii țării și au împărțit-o în patru districte; printre cele mai însemnate erau Tesalonic și Filipi.

Din depărtare, din micul port Neapolis (astăzi Cavala), te salută templul Dianei, care era așezat în formă de amfiteatru pe o stâncă ieșită din mare. Un cerc trasat pe caldarâmul bisericii "Sfântul Nicolae" ne arată și astăzi locul unde a debarcat Paul. După ce au traversat orașul, călătorii au luat-o pe renumita stradă romană "Via Egnatia" sau pe una dintre potecile tăiate în stâncă. În felul acesta, au făcut ascensiunea muntelui de la litoral, Pange, până la vârf, unde în fața ochilor li se deschidea spre nord o priveliște minunată. Privirile lor s-au oprit pe șesul din vale, bogat în izvoare, unde se înălța în fața ultimului contrafort al muntelui orașul Filipi cu cetatea și acropolea sa. Era un ținut bucolic, respirând antica poezie pastorală. August a ridicat Filipi la rangul de colonie militară cu drepturi de oraș italic. Veteranii se considerau ca adevărați romani și aduseseră la Filipi, odată cu zeitățile lor: Minerva, Mercur, Diana, Hercule, cinstea și modul de viață al romanilor. În felul acesta, Filipi devenise un oraș de provincie tipic roman, o mică Romă, cu for, teatru, cetate și ziduri de întărire.

Printre acești romani mai trăiau și urmașii băștinașilor din Macedonia și Tracia, pe care regele Filip îi colonizase, ca să scoată aur din filoanele Pangelui. Băștinașii erau întotdeauna greu de stăpânit. Bărbații erau brutali, mândri și încăpăținați; femeile, liberale și independente, vorbeau cu glas tare despre politică și apoi luau parte la alegeri politice și răscoale. Aceste femei, convertite la creștinism, ar putea exercita o mare influență.

În zilele următoare au fost explorate perspectivele și punctele de legătură pentru vestirea evangheliei. Așa a sosit și sâmbăta. Aici trăiau puțini evrei. Nu era nici o sinagogă, pentru că lipsea numărul de învățați cerut de legea rabinică pentru a putea forma un tribunal. Dacă nu puteau să aibă o sinagogă, trebuiau să aibă măcar un loc închis, înconjurat cu zid sau gard, un loc de rugăciune. Luca cunoștea acest loc și i-a condus pe tovarășii săi; era un loc situat în fața porților orașului, pe malul râului Gangas. Acolo au observat îndată locul înconjurat cu un zid înalt ca pentru grădini. Spre uimirea lor, au găsit în acel loc doar câteva femei, în parte evreice, în parte păgâne, temătoare de Dumnezeu, care își făceau rugăciunea de dimineață. În acest grup de femei, una se distingea prin interesul cu care asculta cuvântul lui Dumnezeu. Era bine îmbrăcată; era o păgână, dar nu originară din Filipi, ci venită de la Tiatira din Lidia. De aceea a fost numită Lidia. Era o negustoreasă bogată, care, probabil, după moartea soțului ei, despre care nu știm nimic, și-a continuat în oraș afacerile cu stofă de purpură. Deja de pe vremea lui Homer (Iliada 4,141), patria sa, Tiatira, era renumită pentru comerțul cu purpură. Purpura era o stofă prețioasă și negoțul cu ea necesita un mare capital pentru exploatare.

Trebuie să-i fim recunoscători lui Luca pentru frumoasele cuvinte prin care ne prezintă convertirea Lidiei și care ne trădează înțelegerea sa pentru inima femeii și lucrarea harului. "Dumnezeu îi deschisese inima ca să ia aminte la cele ce spusese Paul". Era o femeie chibzuită. Foarte repede s-a hotărât pentru botez. Poate chiar în aceeași zi, în noaptea de sâmbătă spre duminică. Paul și tovarășii săi, împreună cu femeile de curând convertite, au coborât la Gangas-ul cel tumultuos, unde a avut loc ceremonia botezului. Negustoreasa Lidia, femeia cea hotărâtă, i-a convins repede pe toți oamenii din casa ei să primească botezul. Dinamismul său ne permite să presupunem că nu și-a exercitat apostolatul ei fructuos numai la Filipi, ci chiar și în patria sa, Tiatira, și că a avut parte de laude pe care le aduce Ioan în Apocalips îngerului comunității din Tiatira: "Eu cunosc răbdarea ta" (2,19).

În calitate de creștină, a doua sa faptă a fost aceea de a-i invita pe misionari să se mute de la gazda lor și să vină să locuiască în casa ei spațioasă; "dacă socotiți că eu sunt credincioasă", le spune dânsa. Asta înseamnă a vorbi cu judecată. Apoi Lidia avea într-adevăr motive serioase: casa ei era unicul loc potrivit pentru adunările religioase ale viitoarei comunități. Cine putea să i-o ia în nume de rău că sentimentul ei creștin de onoare, dragostea maternă, ambiția de femeie dădeau o oarecare satisfacție în găzduirea primei comunități creștine și a misionarilor ei? "Ne-a ținut cu sila" adaugă Luca zâmbind. Pentru Lidia a fost o mare cinste că Paul i-a primit invitația. Ea a devenit o coloană a Bisericii apostolice, o prietenă cu inimă de mamă pentru apostol, misionari și tânăra comunitate. Când Paul va scrie mai târziu filipenilor: "Știți și voi, filipenilor, că la începutul evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când a fost vorba de dat și de primit, în afară de voi; căci la Tesalonic mi-ați trimis cele de trebuință de două ori" (4,16). Fără îndoială că multe dintre aceste daruri au trecut prin mâinile Lidiei.

Însă nu trebuie să-i uităm nici pe acei nobili bărbați, cum este Epafrodit, pe care Paul îl numește "tovarăș de arme, de lupte și de lucru", care merge după apostolul închis la Roma și-i duce daruri. De asemenea, Clement și Sizigos (dacă într-adevăr acesta din urmă e un nume propriu), și încă mulți alții care pășesc pe lângă aceste femei și, în plus, cu o stăruință, încât Paul știe că numele lor e scris în cartea vieții (Fil 4,3). Nici o comunitate nu i-a fost lui Paul atât de dragă ca aceea de la Filipi. Ea a fost pe pământul Europei "prima sa iubire, bucurie și coroana sa" (4,1). "Martor îmi este Dumnezeu cum vă iubesc pe voi toți cu duioșia lui Isus Cristos" (1,9).

 

25. Prezicătoarea
Fap 16,16-23; cf. 1Tes 2,2

Întemeierea comunității din Filipi e unul dintre episoadele cele mai interesante și mai instructive din istoria Bisericii primare. Aici putem observa formarea unei comunități în lumea romană, având în majoritate păgâni încreștinați. Să aruncăm o privire adâncă asupra dispozițiilor sufletești și a neputinței de a face ceva proprie acestui păgânism. Paul și Sila câștigaseră deja în oraș o ceată mare de creștini minunați, prieteni sinceri, care se adunau când în aer liber, sub paltinul de pe malul Gangas-ului, când în casa Lidiei.

Și iarăși, tot o femeie a dat istoriei evanghelizării de la Filipi o nouă întorsătură. De data aceasta, nu a fost una așa de inteligentă și cuminte ca Lidia, ci o isterică, un mediu spiritist. Pe drumul care ducea la locul de rugăciune, unde misionarii mergeau deseori spre a-i instrui pe noii convertiți sau spre a câștiga noi prozeliți, locuia o tânără sclavă care era în legătură cu lumea spiritelor. Ea avea, după cum se spunea pe atunci, un piton, adică un spirit profetic. Era, așadar, un fel de "Pithia" sau oracol, sub ocrotirea lui Apolo, zeul profețiilor. Era în stare de a le descoperi oamenilor gândurile lor cele mai secrete și de a prezice viitorul. Astfel de prezicătoare atrăgea pe acea vreme o mare clientelă. Fiind sclavă, ea era un izvor de câștig pentru stăpânii săi. Când Paul a trecut pe acolo, sărmana făptură se pare că a fost tare tulburată de puterea spirituală a apostolului, căci s-a luat după misionari, strigând: "Oamenii aceștia sunt slujitorii Dumnezeului celui preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii!" Nu trebuie să tragem concluzia că ea cunoștea clar adevărul creștin. Fiind posedată, ea se găsea sub stăpânirea demonilor, care o forțau să dea mărturie despre puterea superioară pe care o presimțea în Paul și Sila. Însă religia revelată a creștinismului, care în claritatea ei suprarațională reprezintă contrastul față de lumea demonilor și față de împărăția întunecată a raționalismului, nu are nevoie de nici o reclamă din partea infernului și a subconștientului. Isus nu a acceptat nici o mărturie din partea diavolilor care, pretutindeni unde apărea el, strigau din trupurile și sufletele celor posedați. Paul și-a dat seama că această mărturie nu venea de la Dumnezeu. El n-avea dreptul de a compromite evanghelia, tolerând aceste aclamații. Trebuia să evite orice aparență de colaborare între religia revelată a lui Isus și magie. Apostolul se vedea obligat să dovedească superioritatea creștinismului asupra împărăției demonilor. Paul se răsti la diavol și în numele lui Isus îi porunci să plece. Expresia rigidă a feței sale a dispărut; fata simți cum dintr-o mare îndepărtare îi revin puterile rațiunii și ale voinței libere. Ea se simțea smulsă din mâna unei puteri înspăimântătoare, restabilită, și putem presupune că de acum înainte fata s-a dedicat slujirii lui Isus.

Aici Paul întâlnește iarăși, ca și odinioară în Cipru și la Listra, acea putere înspăimântătoare care tiraniza lumea veche și omenirea nerăscumpărată și constituia semnul caracteristic al păgânismului. Era invazia puterilor demoniace în sfera omenească. Dacă sclava era în slujba demonilor păgâni, lacomi de bani, probabil de la templul lui Apolo, atunci fără multă vorbă înțelegem cum stăpânii ei au putut imobiliza împotriva celor doi apostoli toți locuitorii păgâni și autoritățile orășenești. Până acum, dușmanii lui Paul au fost mai mult evreii. Aceștia îl atacau numai când vorbeau în religia lor; păgânii, dimpotrivă, numai când era vorba de bani. Așa a fost și mai târziu la Efes. Ghicirea norocului nu era ocrotită prin lege. Așadar, trebuiau să aducă o acuză pe teren politic și național. "Acești oameni, fiind iudei, tulbură orașul nostru și vestesc datini pe care nouă nu ne este îngăduit a le îmbrățișa, nici a le practica, întrucât noi suntem romani!"

În acea învălmășeală nu era ușor pentru judecătorii orașelor (pretori) să-și păstreze capul limpede și, încă mai puțin, să primească declarațiile acuzaților și să se facă ascultați. Pentru că era vorba numai de doi evrei necunoscuți, călători, pretorii nu s-au interesat prea mult de starea lor civilă și în mod pripit i-au condamnat la pedeapsa bătăii cu vergile. Stridenta comandă romană a răsunat prin sală: "Lictor, expedi virgas! ad verbera! Desfaceți legăturile! Loviți cu vergile!"

Apare o întrebare. Noi nu citim nicăieri că Paul și Sila, în calitate de cetățeni romani, ar fi protestat împotriva acestei pedepse a bătăii cu vergile. Știm că funcționarii inferiori ai orașelor romane, ce aveau lictori, adesea nesocoteau drepturile de cetățean roman. Cu toate acestea, s-ar fi putut face o încercare. Nu e ușor de dat un răspuns satisfăcător. S-ar putea spune că, în învălmășeală, încercarea ar fi rămas fără rezultat. Din Faptele Apostolilor (16,37) pare să rezulte că nu li s-a dat cuvântul pentru apărare. Paul va face apel la dreptul de cetățean roman numai atunci când va crede că e folositor pentru cauza evangheliei. Și cu aceasta se putea aduce un folos, dacă mărturisitorii credinței aduceau această jertfă sângeroasă. Căci prin acest procedeu ilegal, fără cercetări, autoritățile, potrivit cu Lex Valeria, se făceau vinovate de un grav delict. Paul avea acum autoritățile la mână și ele trebuiau să țină seama de partizanii săi. Toate acestea explică frica autorităților din ziua următoare.

 

26. În închisoarea de la Filipi
Fap 16,23-40

Pe Agora, în partea de sus a orașului Filipi, se văd și acum patru sfărâmături de coloane împrăștiate, care au fost odinioară martorii tăcuți ai martiriului apostolilor. Timotei și Luca, fiind numai niște ajutoare fără nici o răspundere, n-au fost molestați; poate că erau absenți și au aflat mai târziu despre cele petrecute. Dar misionarii nu erau la capătul suferințelor lor. Paul și Sila au fost aruncați într-o închisoare întunecată și rău mirositoare, situată pe acropole, ale cărei celule erau în parte săpate în stâncă și închise pe dinafară cu uși și zăvoare de lemn. Picioarele erau fixate bine între butuci de lemn, încheieturile mâinilor și picioarelor cu inele de fier printr-un lanț erau legate de zid. Cu partea superioară a corpului trebuiau să stea drepți. Îi durea spatele, rănile încă deschise, vânătăile îi usturau și-i înțepau ca niște ace înroșite. Însă, când la a treia strajă de noapte sentinela s-a schimbat, a răsunat deodată un cântec plin de bucurie, așa cum zidurile închisorii de la Filipi nu mai auziseră niciodată; mai întâi ușor și jalnic, apoi vesel și răsunător, încât se cutremurau zidurile. Tovarășii de suferințe, unul după altul, au amuțit. Tăcuți și cu mirare ascultau:

"Când i-a adus Domnul înapoi pe robii Sionului, parcă era un vis!
Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie și buzele noastre de cântări de veselie.
Atunci se spunea printre neamuri: lucruri mari a făcut Domnul pentru ei" (Ps 125).

Era ceva cu totul nou, de neînțeles, ca să auzi de la cei închiși, în loc de plânsete și blesteme, cântări pioase. Cine era acel zeu care le dădea lor o asemenea putere? Ei trebuie să fie negreșit slujitorii și crainicii unei zeități necunoscute! Paul și Sila sunt plini de încredere. Domnul, care l-a scăpat pe Petru din închisoare, nu-i va uita nici pe dânșii. Și, precum odinioară credincioșii erau adunați în casa Mariei, mama lui Marcu, și se rugau pentru eliberarea lui Petru, tot așa, acum credincioșii din Filipi erau adunați în rugăciune în jurul lui Luca și Timotei în casa Lidiei. Și Domnul, care are drept mesageri ai săi îngeri, furtuna și focul, și-a făcut cunoscută voința sa printr-un cutremur de pământ.

Efectul psihologic al unui puternic cutremur de pământ e cunoscut. La început ești ca paralizat și te aștepți la o nouă zguduitură. Paul și Sila, care au văzut, negreșit, în cutremur răspunsul Domnului, s-au ridicat, au ieșit din închisoarea în care fuseseră aruncați și au pășit în sala cea mare, unde captivii erau relativ liberi, iar în altă parte se ajutau reciproc să scape din lanțuri și din butuci. I-au liniștit pe cei arestați și i-au împiedicat să încerce să fugă. Temnicerul a venit în grabă de acasă și la palida lumină a stelelor a văzut găurile întunecate, unde au fost ușile, acum larg deschise, și a crezut că cei închiși au evadat. În calitate de roman demn, el preferă să se sinucidă în locul decapitării, ca pedeapsă pentru lipsa de supraveghere a prizonierilor politici. Atunci, din întuneric s-a auzit o voce puternică și clară: "Nu-ți face nici un rău! Noi suntem aici!"

Trebuie să încercăm a ne imagina starea sufletească a temnicerului, om blajin, dar superstițios. El cade de la o extremă la alta; disperarea face loc unei bucurii delirante și unei recunoștințe exuberante față de acești oameni care tocmai i-au salvat viața. Potrivit cu manuscrisul Beza, ceilalți prizonieri au fost din nou închiși în celulele lor de către santinele; numai Paul și Sila au fost lăsați în curte. Negreșit că temnicerul i-a recunoscut în cei doi pe crainicii unei divinități, așa cum în urmă cu o săptămână, prezicătoarea trâmbițase prin oraș. El îi văzuse cum înduraseră cu un curaj fără asemănare execuția sângeroasă, fără a se plânge; îi auzise cântând imnuri Dumnezeului lor și iată că acum acest Dumnezeu într-adevăr i-a ajutat. Deja el tremură la gândul acestei puteri superioare, în fața unui mysterium tremendum al unei zeități pe ai cărei crainici tocmai i-a aruncat în închisoare. Și din adâncul sufletului lui s-a desprins acest strigăt: "Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?"

Și acum se desfășoară una dintre scenele cele mai de seamă de convertire și botez. Cu frică și respect, slugile și oamenii din casa temnicerului se grupează în jurul lor, în curtea întunecată, aproape de fântână, la lumina stelelor. În curtea închisorii de la Filipi a fost cateheza cea mai concisă de pregătire la botez, pe care, ca pe o curiozitate, ne-o relatează Faptele Apostolilor. Să ne gândim la starea celor doi apostoli, la groaza zilei trecute, la tulburările nopții, la hainele lipite de răni, la durerile usturătoare din timpul somnului, la foamea ce o simțeau în stomac. Cu toate acestea, ei își fac cu bucurie datoria. Simțământul de compătimire față de acești oameni neștiutori nu le permite să se gândească la propria comoditate. Paul și Sila nu erau oameni care să boteze niște persoane nepregătite, numai ca să fie botezate. Cu toate acestea, ei nici nu țineau la un tipic religios rigid. Dacă timpul îi zorea, ei renunțau la un învățământ dogmatic prelungit; acesta putea fi completat mai târziu. Lucrul principal era zguduirea inimii, dispoziția de a primi harul. Pentru această pregătire, evenimentele din noaptea trecută au făcut mai mult decât un lung catecumenat. Când apostolul a văzut dorința de mântuire a acestor fii ai naturii, deși încă neclară, și-a terminat instrucțiunea cu aceste cuvinte: "Crede în Isus Cristos și vei fi mântuit, tu și casa ta!" Și acum, fără multă vorbă, la răsăritul soarelui, la fântâna din curtea închisorii, a putut avea loc botezul întregii familii.

Femeia temnicerului a fost cea dintâi care și-a dat seama, după botez, că cei doi arestați nu mâncaseră nimic de ieri. I-a dus în casă și li s-a pregătit un pat. Însuși stăpânul casei, cu adânc respect și delicatețe, le-a spălat rănile. Un ospăț de bucurie se impune; a fost o agapă de iubire, urmată de cina euharistică. E cea dintâi cumetrie de pe pământul european, despre care avem date precise. Această oră matinală și de neuitat a împletit o legătură de iubire și o credință de nezdruncinat între apostoli și noii convertiți.

Această noapte bogată în evenimente n-a trecut fără să fi tulburat autoritățile orașului. Cutremurul de pământ contribuise și el cu partea sa. Și s-a trezit conștiința din cauza procedeului lor batjocoritor din ziua precedentă. De dimineață au trimis vorbă temnicerului: "Dă drumul acestor oameni!" Acum vine și ceasul lui Paul. Acum el avea autoritățile la mână și voia ca ele să simtă bine lucrul acesta. Cu o plăcere evidentă, Luca descrie lovitura de șah a învățătorului său; pretenția sa de cetățean roman are efectul unei bombe asupra deținătorului puterii. Paul nu primește rugămintea lor de a părăsi orașul, ci le cere ca ei să vină personal să-i ceară scuze și să binevoiască a-l însoți în mod onorabil la ieșirea din oraș. În calitate de ucenic al Celui Răstignit, el a arătat că, de dragul lui Cristos, poate lua asupra sa rușinea, însă ca om cinstit și onorabil al evangheliei, nu vrea să fie tratat ca un vagabond. Și iată că se apropie domnii cei mari în persoană, cu toți magistrații orașului și cu prietenii lor (după textul Beza), bolborosesc o scuză și îi roagă pe apostoli ca, în numele păcii, să părăsească deocamdată orașul, să nu izbucnească o răscoală și mai mare, și le dădură o escortă de onoare. În descrierea amănunțită a lui Luca se observă că el, ca un adevărat grec, are un simț fin pentru comicul situației. Dar Paul și Sila nu se pregătesc deloc să părăsească orașul. Ei se lasă conduși cu toată pompa la casa Lidiei, unde frații erau adunați. Paul hirotonește preoți, orânduiește conducători și le dă instrucțiunile necesare pentru conducerea comunității. Luca, care nu fusese deloc amestecat în această încurcătură, va rămâne acolo pentru a veghea la dezvoltarea viitoarei comunități. Aceasta se vede din faptul că de acum și până la cap. 20 "noi" din jurnalul său este înlocuit cu "ei" (16,40). Prin Luca, Paul a rămas mereu în legătură cu frații săi din Filipi. E singura comunitate căreia Paul n-a fost nevoie să-i facă vreodată vreo dojană și căreia i-a permis, în mod excepțional, să-l ajute cu bani în sărăcia sa.

 

27. La Tesalonic
Fap 17,1-4; cf. 1Tes 2,1-12; Fil 4,16

Trebuie să fi fost în primăvara anului 50 când Paul, Sila și Timotei călătoreau de două zile, câte 5 ore pe zi, pe șoseaua pavată cu granit, spre vest (Via Egnatia), pentru a ajunge la Amfipolis. Cu o zi înainte, spinarea i se încovoiase de durere sub loviturile puternice ale lictorilor. Vânătăile, pansate de mâna iubitoare a Lidiei, îl usturau; picioarele îl dureau din cauza butucilor în care fuseseră prinse. Desigur că oricine se va gândi la această călătorie va trebui să nutrească un sentiment de respect. Era un drum minunat printr-o vale încântătoare, printre câmpuri întinse de in, apoi prin umbra înviorătoare a șirurilor de platani. Dinspre vârfurile înzăpezite ale Pangelui adia un aer plăcut și răcoros. Spre seara celei de a doua zi, ei au părăsit regiunea muntoasă și au pătruns în valea largă a Strimoniului, care se aruncă în lacul Taxinos. Aici râul se întoarce ca o rozetă în jurul unei peninsule unde, pe țărmul de sud-est al lacului, cam la un ceas de mare, e așezat orașul Amfipolis, înconjurat de munți înalți și cu o splendidă priveliște asupra Mării Egee. Aici au rămas peste noapte. A doua zi, o plimbare făcută prin oraș i-a convins că orășelul era prea neînsemnat ca să devină punctul central al unei circumscripții misionare mai mari. Paul avea mereu predilecție pentru marile metropole. Plecând de la acestea, ușor puteau fi evanghelizate orașele mici învecinate.

În ziua a 3-a și a 4-a au călătorit iarăși vreo zece ore între golful albastru al Strimoniului și munții Riverani, când prin crânguri dese, când peste șesul deschis cu livezi, oferindu-le mereu o priveliște încântătoare asupra mării; trecând pe lângă două lacuri singuratice de munte, au traversat întreaga peninsulă Calcidică. La umbra pădurilor dese de castani, călătorii au ajuns spre seara zilei a patra la Apolonia; orașul pitoresc e așezat pe o înălțime, pe țărmul de sud al marelui lac de munte. Le mai rămânea doar ultima parte a călătoriei, un marș de 12 ore.

După un drum frumos, dar obositor, prin ținutul plin de lacuri de la Migdonia, au ajuns probabil către seara zilei a șasea la cel din urmă lanț de coline, pe țărmul de răsărit al golfului Tesalonic. Jos se întindea suprafața albastră și veșnic agitată a mării; în zarea albastră, la orizont, se vedeau crestele înzăpezite și împurpurate de soarele ce asfințea de pe Olimpul tesalic.

Jos, la picioarele călătorilor, era așezat Tesalonicul sclipind de marmură, ca o salbă strălucitoare. Aici este locul unde călătorii au pășit pentru prima oară pe solul unui mare oraș european. Asemenea unor trepte în semicerc dintr-un teatru grecesc, orașul se etajează în terase pornind de la mare; ele sunt întretăiate de numeroase străzi și străduțe împodobite de grădini verzi și chiparoși întunecați. Despre vechimea orașului ne mai vorbesc și astăzi ruinele vechilor ziduri ciclopice, urmele templului roman și arcurile de triumf. Izvoarele de apă caldă, teatrele, stadioanele, liniile de navigație au atras aici mulți negustori, călători și funcționari. Corăbii de orice origine, pasageri cu idei și vești veneau din toate țările și plecau în toată lumea. Dacă evanghelia reușea să pună piciorul aici, se gândea Paul, contemplând orașul, ea se va răspândi repede în tot bazinul Mării Mediterane. Și așa s-a și întâmplat. Abia trecuse un an și Paul scrie de la Corint la Tesalonic: "De la voi s-a răspândit cuvântul lui Dumnezeu nu numai în Macedonia și Ahaia: credința ce-o aveți a pătruns în tot locul" (1Tes 1,8).

Din punct de vedere politic, Tesalonicul era un oraș comercial liber, cu administrație autonomă. După cum Filipi purta pecetea romană de oraș al veteranilor, tot așa, semnul caracteristic al acestui oraș era poporul cel vesel și iubitor de comerț: grecii. Spre a le mai înfrâna dorul de libertate, aici își avea reședința guvernatorul roman cu lictorii săi. Moralitatea cetățenilor nu se bucura de un bun renume. Ei erau necinstiți în afaceri, mereu gata de a înșela pe altul, curioși și trândavi, hoinăreau pe străzi de-a lungul porticurilor și pe hipodrom, interesându-se mai mult de treburile altora decât de munca proprie, nestatornici în căsătorii, plini de patimi senzuale, petrecându-și noaptea în casele de prostituție, aceasta era impresia generală pe care și-o făceau străinii care ajungeau în acest port maritim. Paul a trebuit să-i prevină pe noii săi convertiți de aceste primejdii chiar în prima sa scrisoare (1Tes 4,1-12).

De altfel, Tesalonicul avea aspectul unui oraș de meseriași harnici. Înflorise țesătoria de covoare și corturi; în bazare se puteau admira cele mai frumoase țesături din Orient, bogate în modele și lucrate fin. Populația era formată dintr-un amestec din toate națiunile pământului: macedoneni, greci, asiatici, sirieni, egipteni, evrei, funcționari romani și legionari. Călătorii noștri s-au interesat de cartierul evreiesc. Plecând de la Filipi, Paul a primit recomandare către un semen cumsecade, cu numele grec de Iason. Se pare că acesta avea un mic atelier de textile cu încăperi mari pentru afaceri. Aici, Paul și cei doi însoțitori ai săi s-au bucurat de o primire prietenească, având adăpost, hrană și de lucru. Chiar a doua zi, Paul a îmbrăcat șorțul său de piele și s-a așezat la războiul de țesut. Și cei doi prieteni i s-au făcut folositori. Deoarece ei se gândeau la o ședere mai îndelungată, ei nu voiau să fie o povară pentru gazdă. "Voi vă aduceți aminte, fraților, scrie Paul, de osteneala și de truda noastră, lucrând zi și noapte ca să nu fim o povară pentru nimeni dintre voi" (1Tes 2,9).

După sosire, Paul a vizitat sinagoga trei sâmbete la rând. El a găsit un public amestecat, dar interesat de probleme religioase: pe lângă evreii din străinătate, prozeliții și un mare număr de temători de Dumnezeu, mai ales din lumea femeilor. Ca de obicei, el și cu Sila, în calitate de învățați ai Legii, au fost primiți cu mare cinste și rugați să spună câteva cuvinte. Din scurta aluzie făcută în Faptele Apostolilor, putem deduce că Paul a ales ca temă și text pentru predica sa renumitul capitol 53 din Isaia, despre Mesia care suferă.

"Un om al durerilor și deprins cu suferința
S-a asemănat cu unul de care fug toți,
A fost străpuns pentru nelegiuirile noastre,
Zdrobit pentru greșelile noastre;
Ca să obțină pacea, el a suferit toate
Și prin vânătăile sale am fost mântuiți.
A fost chinuit și s-a supus de bună voie,
Nu și-a deschis gura.
Și ca o oaie ce amuțește în fața celui ce o tunde."

Acesta e textul ce l-a zguduit puternic odinioară pe prozelitul etiopian, pe camerierul reginei Candace și al cărui înțeles Filip l-a aplicat ca fiind împlinit în patima și moartea lui Isus. Acesta este un text mesianic hotărâtor care, potrivit catehezei Bisericii primare, și-a găsit completa împlinire în Cristos. Și acum Paul, în trei sâmbete la rând, va înfățișa cu trăsături puternice în fața auditorilor săi, rămași cu răsuflarea tăiată, Crucea lui Cristos ca fiind o mare "necesitate" (Fap 17,3), cuprinsă în planul iubirii divine, ascunsă generațiilor din trecut și descoperită prin Cristos. El le-a arătat crucea ca punct de intersecție al tuturor contrastelor, ca soluționarea tuturor enigmelor, a tuturor dificultăților; în calitate de cap al întregii omeniri, Cristos e atârnat pe cruce și suferă pentru a stinge și plăti o datorie străveche.

Astfel, pentru prima dată, crucea de pe Golgota își arunca umbra sa uriașa asupra orașului Tesalonic. Aceste trei predici ale apostolului au fost ca niște lovituri de trăsnet care au zguduit inimile; ele erau subiectul comun de discuții în oraș. Din fericire, chiar printre evreii de atunci se găseau și suflete sincere, ca al lui Natanael. "Unii dintre ei au crezut!" Însă problema cea mai de seamă ce trebuia să-l preocupe pe Paul erau păgânii ce se interesau de cele religioase. Printre aceștia a găsit inimile cele mai sincere.

 

28. De la Tesalonic la Bereea
Fap 17,5-15; cf. Fil 4,16; 1Tes 2,1-12

Predicile din sinagogă n-au fost decât începutul unei activități pastorale de lungă durată. După ce Paul a câștigat elementele cele mai bune și mai nobile ale sinagogii, în mod necesar a urmat o despărțire de aceasta, după cum s-a petrecut și în alte locuri. Acum începe o muncă de aprofundare; în casa lui Iason, în ateliere, în casele particulare, de la camerele sclavilor până la ale marilor domni, în cartierele cele mai de seamă și în saloanele de primire ale femeilor distincte. Era o pastorație cu totul personală, de la om la om, de la casă la casă. Paul se ocupa individual de fiecare; el asculta îndoielile și tot ceea ce avea omul pe inimă; cu extraordinara sa intuiție, el se transpunea în inima interlocutorului său; se folosea de încântătoarea sa putere de convingere, de abilitatea sa fermecătoare, de dăruirea sa dezinteresată. Toți erau prezenți în inima și în mintea sa: cei îndoielnici, șovăitori, caracterele dificile, cei aprinși, exuberanți, scrupuloși, critici, cei nestatornici și fricoși. Nu pierdea pe nici unul din vedere. Lucrul acesta întrețesea o legătură de prietenie intimă între dânsul și noii convertiți. Această prietenie personală, intimă, este un aspect cu totul special al metodei sale misionare. El nu privea această legătură afectivă ca un scop în sine și nu căuta să-și satisfacă prin ea dorința de prietenie; era motivul de a-i pune în contact pe credincioși cu Cristos, asemenea unui prieten care-și conduce mireasa la întâlnirea cu mirele ceresc.

Luând în considerație originalitatea sa foarte pronunțată, Paul va fi avut adesea o oarecare greutate de a străpunge vălul pe care educația, temperamentul, ereditatea și particularitățile naționale le aruncă asupra fiecărui individ ca să-i descopere personalitatea. Însă Paul a căutat mereu în acești oameni ceea ce-i curat omenesc și i-a făcut prietenii săi. "M-am făcut iudeu cu iudeii, ca să-i câștig pe iudei; pe cei ce sunt sub lege, ca și cum aș fi sub lege (deși eu nu sunt sub lege), ca să-i câștig pe cei ce erau sub lege; cu cei ce erau fără lege, ca și cum aș fi fără lege, ca să-i câștig pe cei ce erau fără lege. M-am făcut slab (adică scrupulos, privitor la legea iudaică) cu cei slabi, ca să-i câștig pe cei slabi; m-am făcut totul pentru toți, pentru ca pe toți să-i mântuiesc"(1Cor 9,20). Însă această asceză a amabilității nu era pentru dânsul un calcul rece, la care inima nu era părtașă. "Deși noi, ca apostoli ai lui Cristos, putem să vă fim în grijă, totuși nu am făcut-o nici în mijlocul vostru. Așa cum o mamă îi strânge la sân pe fiii săi, astfel iubindu-vă cu gingășie, doream cu ardoare să vă dau nu numai evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar și sufletele noastre, căci ne-ați căzut tare dragi" (1Tes 2,8).

Creștinismul incipient de la Tesalonic avea un puternic caracter carismatic. Sfântul Duh se revărsa cu îmbelșugare asupra acelor convertiți. Când Paul, câteva luni mai târziu, scrie comunității din Tesalonic: "Solia mântuirii noastre la voi n-a fost numai în cuvânt, ci și întru putere și în Duhul Sfânt și în multă plinătate", el va evoca aceste ceasuri neuitate de exaltare mistică în timpul cărora îi emoționa prin cuvintele sale profetice, făcându-i să plângă de durere la vederea păcatelor lor sau de compătimire față de cel răstignit, sau tresăltând de bucurie și mângâiere lăuntrică. Un paralitic se ridica deodată și mergea, un posedat de diavol se îndepărta liniștit după o criză violentă. Apoi, când Paul, care cunoștea inimile, reușea să răspundă până în adâncul sufletului lor, ascultătorii simțeau cum "cuvântul lui Dumnezeu este viu și eficace, mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului și deosebește cugetările și gândurile inimii" (Evr 4,12). Însă aceste ore de înduioșare, pline de entuziasm, n-au fost decât preludiul și trezirea la un îndelungat proces de vindecare și transformare. Abia când ceasul cel mare al botezului, când apa fluviului s-a revărsat asupra lui ca o mantie regească, când s-au scurs cele dintâi zile de după convertire, atunci a început pentru apostol munca cea delicată și minuțioasă de fiecare zi. Încetul cu încetul, ei trebuiau să fie înțărcați de la laptele mamei și obișnuiți cu o hrană mai consistentă. Apostolul plecase departe. Cele dintâi simțăminte de avânt ale convertiților săi, pe care el însuși le cunoștea prea bine, apar ca o exaltare fără rost. Însă el trebuia să le-o spună: Dumnezeu nu vrea astfel de entuziasm, ci "aceasta este voința sa: sfințirea voastră!" (1Tes 4,3).

În curând, Biserica din Tesalonic rivaliza prin duhul viu și eficace al credinței și printr-o iubire gata de jertfă cu cea din Filipi. Însă fiecare din comunitățile întemeiate de Paul avea trăsătura sa particulară. Biserica din Tesalonic se deosebea prin puternicul său caracter escatologic. Ceea ce îi impresiona în chip deosebit pe tesaloniceni era taina venirii apropiate a sfârșitului lumii. În această epocă, o psihoză a sfârșitului lumii făcea ocolul imperiului. Se pare că însuși Paul a fost într-un mod oarecare în astfel de dispoziții sufletești, sperând în parusie (venirea în curând a lui Cristos). Sub impresia cuvintelor sale profetice despre sfârșitul lumii, judecata universală și semnele ei premergătoare, bunii tesaloniceni vedeau deja cerul înroșindu-se la apus, iar ei tremurau la gândul unei apropiate catastrofe. Prin nebunia sa, Caligula despuiase imperiul lui August și al lui Tiberiu de strălucire. Sub Claudiu, niște femei perverse, ca Messalina, Agripina și cercul lor palatin, domneau fără rușine pe tronul imperial. La aceste evenimente sinistre se adaugă întrebarea: în definitiv, cui îi aparține imperiul? Cine va fi împărat? Britannicus, fiul Messalinei, sau Nero, fiul Agripinei? Probabil că unii creștini au înțeles greșit și au dus mai departe un cuvânt al lui Paul: "Nu vă interesați de astfel de lucruri! Noi, creștinii, avem, de asemenea, o împărăție: ea se află în ceruri. Fiii acestei lumi pot să-l numească rege și dumnezeu pe împăratul lor pământesc, noi avem un rege și un stăpân mai mare, căruia însuși Tatăl i-a dat împărăția: el este Isus, regele și domnul nostru". Aceasta era o armă periculoasă în mâinile iudeilor și ei au știut să o folosească. Claudiu tocmai îi alungase pe evrei din Roma. În orice clipă decretul de izgonire putea fi extins și la orașele din provincie. Era, deci, necesar de a simula fidelitatea împăratului. Ura trebuia îndreptată împotriva lui Paul și a creștinilor. Cumpărați cu bani de către evrei, "niște derbedei, pleava societății", după cum Luca ne-o spune clar, au organizat o manifestație pe străzile orașului, zicând: "Paul! Conjurație! Înaltă trădare!" Lor li s-au aliat cei de prin bazare și cârciumi și s-au năpustit asupra casei lui Iason. Când au văzut că primejdia se apropie, Paul și cei doi prieteni ai săi s-au ascuns undeva. Dezamăgiți, trimișii i-au târât pe Iason și pe câțiva frați ca zălog înaintea autorităților orașului, acuzându-i de înaltă trădare: "Acești oameni răscolesc întreg pământul. Acum sunt aici și au fost primiți de Iason. Toți sunt niște răzvrătitori împotriva ordinelor împăratului și pretind că este un alt rege, anume Isus". Însă aici, sub ochii guvernatorului, consilierii comunali erau mai precauți decât cei de la Filipi. Se aprecia la justa lui valoare patriotismul acestor vagabonzi și al celor care i-au pus la cale. Întrucât Iason era cunoscut ca un om pașnic și cumsecade, s-a primit din partea lui o sumă de bani drept garanție că acești străini vor părăsi orașul fără vază și cât mai repede.

În aceeași noapte, Paul s-a întâlnit cu conducătorii Bisericii ("frații") în casa lui Iason și le-a dat îndrumări. Și-a luat rămas bun de la ei și i-a mulțumit nobilului Iason pentru toată dragostea și credința sa. Era o mare jertfă pentru Paul să părăsească comunitatea ce începuse a înflori așa de minunat. Presimțirile sale că pentru noii convertiți și, în special, pentru Iason vor veni zile grele nu l-au înșelat. De fiecare dată când va fi vorba de Biserica din Tesalonic, vom auzi vorbindu-se despre prigoane și suferințe (1Tes 2,4; 2Tes 1,4). Paul credea atunci că plecarea sa era numai de scurtă durată, dar s-a întâmplat altfel. Timp de opt ani el nu și-a mai revăzut prietenii de la Tesalonic. Iar atunci când s-a întors, n-avea liniște și trebuia să fugă dintr-o casă în alta: "lupte în afară, temeri neîntrerupte înăuntru", după cum scrie el mai târziu (2Cor 7,5). Însă aceste prigoniri continue au făurit unitatea comunității și i-au ținut treaz zelul. Apostolul se lăuda cu răbdarea, fidelitatea și iubirea acestei comunități, mai mult decât cu celelalte (2Tes 1,4). Tesalonic îi dăduse doi colaboratori credincioși: pe Secundus, tovarăș din ultima călătorie, și pe Aristarh, care a împărtășit cu dânsul captivitatea de la Roma (Fap 20,4; 27,2; Col 4,10; Flm 24).

Trebuie să fi fost pe la începutul anului 51. Sub protecția nopții, Paul și însoțitorii săi au părăsit orașul; au călătorit de-a lungul golfului, pe un drum luminat de indicatoarele de poziție ale corăbiilor și ale numeroaselor bărci pescărești; au părăsit apoi șoseaua principală Egnatia și au ajuns a doua zi, după o cale de 12 ore, pe un drum secundar, în orașul liniștit Bereea (astăzi Verria), situat în al treilea district guvernamental al Macedoniei. În acest orășel de munte, izolat, așezat pitoresc la poalele Olimpului, străbătut de izvoare ce șipoteau, domnea o viață tihnită. În liniștea contemplativă a viilor și a livezilor de măslin, acest popor simplu, format din meseriași, țărani și pietrari, care lucrau la carierele de marmură ale Olimpului, nu se interesa deloc de marile evenimente din lume și de flecăreala de fiecare zi de dincolo de marele port. Paul avea planul să aștepte aici până ce furtuna de la Tesalonic se va potoli. A încercat de două ori să se întoarcă, dar a fost imposibil (1Tes 2,18). El a profitat de acest timp spre a forma o nouă comunitate. Până și în Bereea se afla o mică colonie și o sinagogă a evreilor. Aceștia au fost "mai nobili la suflet decât cei de la Tesalonic și au primit cu tot zelul cuvântul lui Dumnezeu". A luat naștere o mișcare biblică. Cu ardoare, evreii și prozeliții studiau Biblia greacă și cercetau pasajele pe care Paul le indica, ca o dovadă a caracterului nepolitic al lui Mesia. Aici au aderat la creștinism cei cu stare. Chiar și Bereea i-a dăruit apostolului un prețios colaborator: pe Sopatros, fiul lui Piros (Fap 20,4), care mai târziu se găsește și el printre tovarășii săi de călătorie.

Însă bucuria n-a durat mult. Agitatorii trimiși pe urmele sale se pare că n-au avut succes pe lângă evreii din Bereea. Pătrunsese o oarecare neliniște și, deoarece pretutindeni există oameni meschini, cărora le place să facă scandal și care pot ușor fi cumpărați, se întrezărea izbucnirea unor tulburări mai mari. Frații au găsit că e mai prudent să-l conducă pe Paul undeva în siguranță. Ochii tuturor erau îndreptați numai asupra lui. Activitatea apostolului s-a terminat iarăși cu o fugă. Paul s-a decis să părăsească Macedonia și să se ducă într-o țară unde ura dușmanilor să nu-l poată ajunge așa ușor. Paul a ales calea pe mare. Potrivit unei tradiții încă vii la Verria, Paul s-ar fi dus prin Aiginion la portul Methoni (numit pe acea vreme Eleutherochori). Alții presupun că la Bereea sau în cursul unui marș lung de 50 de kilometri, Paul ar fi suferit un acces de febră. Altminteri e greu de explicat de ce însoțitorii săi, care trebuiau să-l conducă numai până la mare, nu s-au întors, ci au mers alături de dânsul și "l-au dus până la Atena". Paul a lăsat o parte din inima sa la Bereea, deoarece Sila și Timotei au rămas acolo. El a consimțit la acest sacrificiu deoarece noua Biserică avea nevoie de dânșii. Însă la Atena, când și-a luat rămas bun de la frații din Bereea, i-a rugat stăruitor: "Spuneți lui Sila și Timotei să mă urmeze cât mai curând!" Probabil că se simțea foarte rău și avea nevoie de ajutor.

 

29. "Singur în Atena" (1Tes 3,2)
Fap 17,16; cf. 1Tes 3,1

Pentru un om slăbit din cauza încordării spirituale, a necazurilor și grijilor, nu e nimic mai înviorător decât o călătorie pe mare. Paul i-a simțit binefacerile în cursul plimbării sale lungi de 3-4 zile pe valurile de un albastru întunecat ale Mării Egee, de-a lungul coastei tesalice. În fața lui se ridica imensul masiv muntos al Olimpului, al lui Ossa și Pelion. A trecut prin strâmtoarea lui Euripe, zărind în depărtare câmpia Maraton. El a ocolit capul Sunium pentru a ajunge la capitala Greciei. În dimineața zilei a patra navigau în jurul capului Sunium (astăzi capul Kolonnes), pintenul extrem al ținutului atic. Navigatorii aveau de luptat din greu din cauza schimbării curentului. De aici vântul a împins corabia cu pânzele umflate, trecând prin fața Eginei, vestită în lumea întreagă și pe la Salamina, în portul plin de catarge al Pireului din golful Saron.

Cine știe dacă inima apostolului n-a bătut mai tare când a zărit sclipind din depărtare vârful aurit al lăncii lui Pallas Atena și pe matelot strigând din vârful catargului: "Atena!" Bărbatul le scrie filipenilor: "De altfel, fraților, tot ceea ce este adevărat, tot ceea ce este vrednic de iubit, vrednic de slavă, tot ceea ce este nobil sau de lăudat, acestea să vă preocupe" (Fil 4,8); acest om a știut să prețuiască însemnătatea unor asemenea lucruri pentru împărăția lui Dumnezeu; tot umanismul nobil și frumos, obiceiurile și manierele sale, tot ceea ce se cheamă demnitatea omului.

Însă negreșit că Grecia în care a pășit acum Paul nu mai era acea Eladă a lui Pericle, mândră și iubitoare de libertate în războiul contra perșilor, nici aceea asupra căreia, sub cârmuirea macedoniană, a mai căzut o rază din strălucirea lui Alexandru cel Mare. De la căderea Corintului, ea a fost transformată în provincie romană sub numele de "Ahaia" (146 î.C.), depopulată, jefuită de lacomii guvernatori romani și prădată de resursele sale. De atunci încoace, Grecia nu a fost altceva decât o umbră a trecutului ei. Provinciile și orașele sale erau pustiite, iar prin piețe pășteau cirezi de vite și turme de oi. În Peloponez, numai Sparta și Argos mai aveau o oarecare însemnătate. Numai Atena și Corintul mai supraviețuiseră ruinei. Atena își datora scăparea gloriei străbunilor ei; Corintul a fost iarăși ridicat din praful ruinei prin grația Romei.

Și totuși, în ciuda decăderii sale, Atena exercita o asemenea fascinație încât nici un roman nu se considera cultivat fără să fi trecut prin școlile de aici; era la modă pentru nobilimea romană, în ceea ce privește cultura și arta militară, să fi trăit un timp la Atena.

Plecând din Pireu, Paul trecu prin fața vestitelor morminte și a rămășițelor zidului de centură, s-a urcat spre oraș traversând podul Chefisos, având privirea fixată spre minunea Acropolei; el a intrat în orașul lui Tezeu prin poarta cea dublă, Dipilon. De aici a mers spre Dromos, strada cea mare cu galerii, spre Kerameikos, care era locuit mai ales de meseriași și evrei, și a găsit găzduire la conaționalii săi. El văzuse până acum multe orașe frumoase, însă strălucirea, bogăția ce se revărsa din acest oraș trebuie totuși să-l fi zăpăcit puțin.

Zile întregi Paul a umblat încoace și încolo prin oraș ca să se familiarizeze cu spiritul acestor oameni curioși (Fap 17,23). În una din primele zile, Paul s-a urcat pe colina prăpăstioasă a cetății, care fusese odinioară reședința regilor, iar acum rămăsese pentru zei. Minunata Acropole se înălța ca o mândră diademă regală deasupra orașului și pe fruntea ei strălucea, ca cel mai frumos giuvaier, Partenonul, templul lui Pallas Atena, cu statuia de aur și fildeș a zeiței fecioare, lucrată de mâna maestră a lui Fidias. Pallas Atena reprezenta contrastul cel mai demn față de o altă capodoperă a aceluiași artist: vestitul Zeus din Olimp, a cărui înfățișare zguduia orice călător. O expresie de înțelepciune, de putere, de blândețe binevoitoare și de maiestate se vedea în trăsăturile sale caracteristice, pe când privirea-i rămânea de nepătruns. Poporul grec, dotat în chip deosebit, a fost predestinat la misiunea providențială de a ne face să-l simțim pe Dumnezeu prin formele frumuseții. Pentru greci, omul era, în figura sa armonioasă, cea mai sublimă revelație a lui Dumnezeu: o presimțire obscură a misterului Întrupării. În discursul său din Areopag, Paul a făcut o aluzie foarte fericită la această mișcătoare căutare a lui Dumnezeu prin formele artei, precum și la experiența lui Dumnezeu trăită de acești poeți.

Adâncit în meditație, după ce a părăsit Acropole, apostolul s-a oprit la templul lui Nike. În fața lui se întindea întreg ținutul atic în pitorească alternanță dintre mare și uscat. Colo, departe, în direcția golfului Saron, a salutat în zarea albastră înălțimea în formă de cupolă a Acrocorintului. Coborând de pe munte, Paul a trecut pe lângă închisoarea lui Socrate. În acest loc, cel mai nobil dintre greci a purtat cu elevii săi renumitul dialog despre nemurire.

Însă pe lângă asemenea impresii sublime, care se referă la un trecut măreț și plin de credință, mai erau și altele, ce păreau o contrazicere a celor dintâi. Întreaga Atenă era un cadru de temple ale zeilor, altare, statui, socluri cu capul lui Mercur, porticuri, opere de sculptură simple sau în diferite culori, din lemn, bronz, marmură, aur, argint și fildeș. A ieși din casă nu însemna pur și simplu a merge pe stradă, ci a intra în incinta unui templu. După un cuvânt al lui Petroniu, în Atena era mai ușor să întâlnești un zeu decât un om. Capitala religioasă a lumii era Atena, precum era și centru spiritual și artistic. Vederea acestor numeroase altare și temple îl indigna pe un om crescut în ideea monoteistă și format în lectura Bibliei, așa cum fusese Paul. Sufletul lui se umplu de amărăciune. Pentru agitația sa sufletească, Faptele Apostolilor folosește un cuvânt tare: "S-a înfuriat". Există epoci în care trebuie părăsită deviza frumos pentru frumos și artă pentru artă. Așa a fost cazul lui Cristos, văzând strălucirea templului de marmură, nu l-a admirat, ci a rostit cuvântul său greu: "Din toate acestea nu va rămâne piatră peste piatră!"

 

30. Dumnezeul necunoscut
Fap 17,16-21

Paul zăbovea deja de mai multă vreme la Atena. Potrivit obiceiului său, el s-a adresat mai întâi numeroșilor săi coreligionari, a căror existență pe acea vreme în oraș e dovedită de unele inscripții. În primele sâmbete a mers la sinagogi și acolo a vorbit iudeilor și temătorilor de Dumnezeu; cu toate acestea, se pare că succesul a fost neînsemnat, poate datorită faptului că evreii se secularizau sub influența culturii păgâne, iar sinagoga era puțin frecventată. El se văzu nevoit a lua contact cu păgânii și filozofii spre a cunoaște ideile lor religioase. A trebuit, așadar, să cutreiere zi de zi orașul în toate direcțiile, în căutarea punctelor potrivite de legătură pentru ceea ce îi ardea inima.

Cu cât privea mai mult în jur, cu atât parcă dispărea ideea înaltă pe care și-o făcuse de pe Acropole și îi apărea în fața ochilor decadența religioasă. În una dintre aceste plimbări a simțit o foarte mare emoție sufletească. Picioarele i-au încremenit. La un colț de stradă se înălța un mic templu cu un altar sau o piatră votivă purtând inscripția: "Dumnezeului necunoscut - Agnosto Theo". Paul a rămas foarte mirat de această inscripție, dar a interpretat-o altfel decât cei care o săpaseră. El vedea în acesta un fel de agnosticism, în felul celui formulat de Goethe: "Cine a putut să-l numească? Cine poate să-l înțeleagă?" Și, în mod obiectiv, el avea dreptate. De la Socrate și orfici, conștiința religioasă a grecilor, în special a stoicilor, simțea din ce în ce mai clar că zeii populari nu erau decât figuri deghizate ale unui Dumnezeu foarte înalt, necunoscut și nenumit. Platon demonstrase existența marelui necunoscut din lumea interioară a sufletului nostru, iar Aristotel din cea exterioară. Deoarece și Dumnezeul care se descoperise în Vechiul Testament pentru păgâni era fără nume, iar numele său era tabu pentru evrei, Apostolul a citit în această inscripție dorința ascunsă spre ceva ceresc și mai bun, o dibuire spre Dumnezeu cel unic și adevărat. Această priveliște l-a impresionat adânc pe Paul și i-a sporit compătimirea față de acești bieți oameni care, în panteonul lor, neștiind cum să-și potolească aspirațiile spre Dumnezeu, invocând zei necunoscuți, deveneau adoratori inconștienți ai unui mister supranatural.

Atena era și punctul central al mitologiei grecești. Și care era sensul ei ascuns? Întreaga lume formează o mare unitate, un univers spiritual cu o ierarhie gradată din puteri divine individuale, și toate se trag din capul celui mai mare zeu, tatăl tuturor oamenilor și sunt fiii și fiicele lui Zeus. Chiar și omul, conceput din sămânța zeilor, este de origine divină. Oamenii cei mari din trecut, marii binefăcători ai omenirii, cum a fost și Hercule, au fost trecuți după moarte în rândul zeilor, ca să fie spre învățătură și pildă celor vii. Masa poporului credea în această mulțime de zei, dar filozofii nu vedeau în ei decât figuri poetice, simboluri, aspecte și atribute diferite ale aceleiași divinități.

Însă pe vremea lui Paul atenienii pierduseră credința epocii virile de odinioară. Sofiștii reduseseră religia și cauza primă a tuturor lucrurilor la mișcarea dezordonată a atomilor sau la o transformare într-o neînduplecată ocârmuire a soartei, după legile naturii. Prin aceasta, vechile simboluri au devenit niște idoli neînsemnați, niște idei abstracte de virtute, sau niște brutalități rușinoase ale viciului. Paul nu mai întâlnea nici un Platon sau Aristotel, ci doar formulele lor, care nu-i mulțumeau sufletul. Filozofia și cultul atenienilor se aflau într-o stare foarte avansată de laicizare a sentimentului religios. Religia nu slujea decât a da un oarecare relief ocupațiilor zilnice și a canoniza patriotismul. Nu-i nici o mirare faptul că Paul a fost uluit de acest mediu păgân.

Paul trăia de câtva timp în această izolare sufletească. În sfârșit, au sosit Sila și Timotei de la Bereea și i-au adus lui Paul știri îmbucurătoare despre comunitatea de acolo. El a prins iarăși curaj, a mers adesea în Agora și a intrat în discuții religioase. Agora era centrul intelectual și social al orașului. Înfățișarea exterioară a apostolului care, în mantia sa uzată, semăna cu un predicator cinic ambulant, accentul său străin, tarsian, cu o cadență nazală, puțin cântată, fapt pentru care adesea locuitorii din Tars au fost tachinați, i-au adunat un auditoriu curios. Discipolii filozofilor le-au povestit profesorilor lor despre ciudatul nou venit și despre filozofia sa încurcată, ce nu putea fi încadrată în nici una dintre școlile cunoscute.

Paul trebuie să fi fost pentru atenieni o arătare cu totul deosebită dacă ei îl socoteau un om divin, un crainic al unor zei străini. El n-a ascuns faptul că într-adevăr are să vestească o nouă religie. Ciudata neînțelegere a dat ocazia ca Paul să fie chemat în Areopag, senatul cel mai înalt și cel mai respectabil al Atenei. Areopagul era o corporație nobilă, conservatoare, tribunalul clasic în toate problemele religioase și morale, de cult și învățământ, a cărui autoritate era recunoscută în lumea întreagă. Aici a fost locul unde, în fața auditoriului înghesuit, în fața somităților spirituale ale Greciei, în fața profesorilor si a studenților, Paul și-a ținut "prelegerea de probă". Nu trebuie să ne gândim la o procedură juridică. Apostolul nu se prezenta ca un acuzat, ci ca un om liber, în fața autorității supreme a țării, spre a da socoteală de învățătura sa.

 

31. În Areopag
Fap 17,22-34

În activitatea sa misionară de până acum, Paul s-a găsit aproape întotdeauna pe un teren oarecum pregătit de mai înainte, fie de iudaism, fie de prozeliți. La Atena asistăm la o schimbare completă de decor. În Areopag Paul se găsește în fața unei adunări completamente păgână. Aici el își schimbă tactica. Cuvântarea sa ne transpune într-un mediu curat păgân. El trebuia să-și caute un alt punct de legătură de la care, plecând, să aibă calea spre Cristos. La evrei, Paul făcea apel la cuvântul lui Dumnezeu; la păgâni, el se referea la lucrările lui Dumnezeu în natură. La evrei, el se sprijinea pe revelația divină în decursul istoriei mântuirii; la păgâni, el se referea la mărturia pe care Dumnezeu o dădea despre sine în conștiința individuală și experiența intimă și personală a fiecăruia, în mod special prin această nostalgie de a intra în contact cu divinitatea, larg răspândită în Orient și în religiile cu mistere. Ceea ce Paul a găsit ca punct de legătură cu filozofii n-a fost desigur o apropiere lăuntrică de idei, nici identitatea unei înalte situații religioase sau un acord sufletesc, ci numai o oarecare asemănare în formele de exprimare, precum și în substratul general omenesc al sufletului orânduit de natură pentru adevărul creștin și o oarecare nevoie de mântuire în care pluteau una peste alta motive pământești și religioase.

Auditoriul din Areopag aparținea în substanță la două curente filozofice: școala stoicilor și cea a epicureilor. Desigur, nu se poate aprecia niciodată la justa valoare influența stoicismului asupra lumii de atunci. În orice caz, morala stoică era superioară filozofiei sale, iar părinții Bisericii au găsit în ea multe asemănări cu creștinismul. Nivelul la care a reușit să se ridice școala din Stoa îl putem vedea din renumitul imn al lui Cleante către Zeus. În imnul său, scris pe la 300 î.C., el a găsit accente care reprezintă ecoul grec al credinței lui Israel la descoperirea de pe Muntele Sinai: "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este unul singur":

"Tu, o, Zeus, ești slăvit mai presus de toți zeii,
Multe sunt denumirile tale și toată puterea îți aparține pe veci.
Lumea de la tine își are începutul, cu legi hotărâte tu cârmuiești universul.
Fii lăudat! Spre tine orice ființă poate să-și ridice glasul, căci noi suntem din neamul tău.
De aceea vreau să te slăvesc prin cuvântul meu; în veci vreau să cânt atotputernicia ta.
Toate cerurile ascultă cuvântul tău, toate sufletele mari și mici ce zboară în jurul pământului; ce puternic ești, o, zeule veșnic!
Nimic nu se petrece pe pământ fără tine, nimic pe firmament și nici pe mări.
Doar ceea ce fac păcătoșii care ascultă de propria lor nebunie.
Însă tu unești ceea ce este nepotrivit; faci frumos ceea ce este urât și-ți este cunoscut ceea ce este străin.
Așa le-ai unit tu pe toate, ai orânduit binecuvântarea alături de rău, pentru ca cuvântul tău să fie întru toate și să rămână pe veci.
Alungă din sufletele noastre nebunia, ca să-ți putem răsplăti cinstea cu cinste
și să slăvim veșnic opera ta, după cum se cuvine fiilor oamenilor" (W. Pater, Platon).

Vedem că revelația naturală a lui Dumnezeu din spiritul gânditorului grec, prin frumusețe și profunzime, prin duioșie și noblețea stilului, este numai cu puțin inferioară revelației psalmilor și a profeților. Dacă Paul ar fi avut norocul să stea de vorbă cu oameni ca Platon și Cleante, repede s-ar fi înțeles cu ei.

Al doilea grup din ascultătorii săi era format din discipolii lui Epicur, al cărui nume, prin abuz, mai târziu, a fost folosit ca simbol al tuturor plăcerilor senzuale. Epicureii au pornit o campanie împotriva zeilor naționali ai grecilor, dar fără a tăgădui existența anumitor zei. Cu toate acestea, ei se îndoiau de puterea și de voința acestora de a ne ajuta în realitate. După epicurei, lumea era rezultatul întâmplării; fericirea și bunăstarea moderată era scopul vieții omenești.

Comportarea acestor oameni, care-l cercetau pe oratorul străin cu un aer batjocoritor și sceptic, cu o oarecare curiozitate și superstiție, n-a fost deloc încurajatoare pentru Paul. Plăcerea de a critica și ironia erau înnăscute la atenieni și apăreau pretutindeni sub forma unei politeți învăluite. Cu o eleganță atică, președintele i-a dat cuvântul lui Paul: "Am putea să știm și noi ce fel de învățătură e aceasta pe care o vestești?" Să încercăm o transcriere adaptată priceperii noastre de astăzi, o schiță de predică pe care Luca ne-a transmis-o. În felul ei este o capodoperă a artei oratorice antice, adaptată timpului și locului, ce se distinge prin culoarea locală și finețea atică. (Noi urmăm aici analiza profundă făcută de către Prat).

"Atenieni, eu văd că sunteți un popor foarte religios, dedați cu totul cinstirii zeilor voștri". Prin aceste cuvinte, Paul și-a atras deja auditoriul de partea sa. Le câștigă și mai mult atenția când le dezlegă enigma "Dumnezeului necunoscut". "Voi mă acuzați că eu sunt vestitorul unor zei străini și am voit să introduc la voi alți zei. Dimpotrivă! În călătoria mea prin oraș am privit sanctuarele voastre și am găsit un altar cu dedicația: Dumnezeului necunoscut. Așadar, se pare că voi cinstiți ceva ce nu cunoașteți. Într-un sens oarecare aveți dreptate. Căci acest Dumnezeu necunoscut și adevăratul Dumnezeu ascuns pe care eu vi-l vestesc au în comun faptul că ei sunt înconjurați de mister. E drept că Dumnezeu cel plin de mister nu trebuie să fie cu totul necunoscut. El s-a arătat prin creație, cer și pământ, care sunt opera mâinilor sale. Ca cetățeni ai unui oraș care l-a dat lumii pe Platon, eu n-am nevoie să vă dovedesc existența acestui Dumnezeu preaînalt, care este cu mult superior sărmanilor zei de pe Olimp. Voi îi închideți pe zeii voștri în încăperea îngustă a templelor voastre, însă Dumnezeu adevărat este stăpânul întregului pământ. El cuprinde întregul glob și nu poate fi închis în temple făcute de mâini omenești. El nu are nici un chip, căci el este infinit: trebuie să-l venerăm fără chipuri. Voi înconjurați zeii voștri cu o mulțime de servitori și servitoare prin temple, puneți mâncăruri înaintea lor, îi invitați la ospețe de jertfă, îi faceți să adulmece mirosul mâncărurilor voastre, îi serviți cu vin scump ca și cum ei ar avea nevoie de serviciile și darurile voastre. Însă Dumnezeu n-are nevoie de aceste lucruri: noi avem nevoie de darurile sale. El ne dă tuturor mâncare și de băut, suflet, suflare și viață. Voi susțineți că zeii locuiesc acolo sus, într-o odihnă fericită, și nu se interesează de treburile oamenilor care, ca niște atomi ai Universului, sunt mânați orbește de soartă încoace și încolo. Nu! Dumnezeu se bucură de lucrarea mâinilor sale și nu disprețuiește nimic din ceea ce a creat. El are planul său cu neamul omenesc. Dintr-un singur om a făcut să ia naștere întreg neamul omenesc, pe care l-a răspândit pe toată suprafața pământului. El nu este Dumnezeul unui singur popor, așa cum este Zeus al vostru din Olimp sau Pallas Atena, care îi iubesc numai pe greci, iar pe celelalte popoare le disprețuiesc, ca fiind barbare. Toate popoarele se trag din același sânge, toate formează o familie mare. Dumnezeu le-a orânduit hotare țărilor și durata vieții lor ca popor. Și chiar dacă limba, clima și regiunile locuite de ei sunt diferite, toți oamenii sunt uniți în adâncul sufletului lor printr-un scop comun, mai înalt. Dumnezeu a lăsat în mod intenționat să cadă o scânteie din lumina minții sale asupra oamenilor și le-a impus obligația ca să-l caute, dacă l-ar presimți și bănui. Toți oamenii sunt din fire căutători de Dumnezeu, însă voi, grecilor, sunteți într-o măsură deosebită. Pioșii voștri vizionari ca Homer, Pitagora, Pindar l-au căutat în mituri pline de mister; artiștii voștri, în legile eterne ale frumosului; filozofii voștri, pe toate căile gândirii, mergând de la efect la cauză, ca Aristotel, sau răspunzând la chemarea unei nostalgii divinizante și a unui eros ceresc, ca divinul vostru Platon. Mistagogii voștri îl caută în misterele magice ale regiilor oculte, având pretenția de a-i diviniza pe oameni; funcționarii voștri îl caută în geniul împăratului și al Romei divine. Țelul dorinței voastre arzătoare, unirea cu Dumnezeu, este minunat. Dar voi îl căutați pe căi lungi, ocolite și greșite. Și totuși, e așa de ușor a-l găsi pe Dumnezeu. Întoarceți-vă spre voi înșivă! Dumnezeu este în noi, iar noi suntem într-însul. Așa a spus-o unul dintre poeții voștri, Epimenide: «În el trăim, ne mișcăm și suntem». Drept pentru care Dumnezeu este așa de aproape de inima noastră; noi suntem nu numai pierduți în imensitatea sa, dar cuprinși în el ca în cauza noastră eficientă. Pentru acest motiv, ne este ușor a-l simți și a-l găsi".

Și acum el le descoperă sensul ascuns al nostalgiei lor după Dumnezeu printr-un cuvânt adânc și obscur al poetului, cântăreț al imnului lui Zeus: "Căci noi suntem din neamul său!" Dumnezeu nu este numai cauza noastră eficientă, ci noi suntem făcuți după chipul său. Artistul nu poate fi mai prejos decât opera sa. Deoarece noi suntem o scânteie din mintea divină, Dumnezeu este spirit curat și noi devenim capabili a fi părtași la viața sa divină, noi suntem chemați la aceasta, dacă el ne invită. Dar toate acestea n-au fost pentru Paul decât o nadă, o introducere și o călăuză spre tema propriu-zisă.

El le reproșează înapoierea lor din punct de vedere religios, ba chiar ignoranța. Ideile minore, reprezentările obișnuite ale lui Dumnezeu țin de vârsta copilăriei lumii. Însă acum s-a trecut peste această etapă. Timpul dibuirii și al rătăcirii, al nesiguranței și al neștiinței s-a încheiat. Ascultătorii devin neliniștiți. Nemaipomenit! Să îndrăznească acest barbar să acuze de neștiință poporul cel mai cult de pe pământ? Însă Paul continuă în liniște. "Dumnezeu a ieșit din singurătatea sa și a pus lumea în fața unei dileme: sau vrea să persiste mai departe într-o simplă căutare, dibuire, presimțire într-o năzuință confuză de mântuire sau vrea să fie instruită, să cugete, să-și schimbe părerile, să recunoască realitatea divină și mântuirea în Omul-Dumnezeu!" Purificarea, transfigurarea, divinizarea cu ajutorul ceremoniilor în care se exercită nervii; cunoșteau toate acestea din mistere lor și le plăcea. Dar o schimbare de concepție sau chiar o părere de rău; ce oare înseamnă aceasta? Horațiu se roagă: "Dă-mi fericire; pentru liniște mă voi îngriji eu!" Lui Paul nu-i scapă neliniștea crescândă a auditorilor săi. Însă el se stăpânește și continuă: "Dumnezeu a intervenit cu putere în destinele omenirii printr-un om, prin care el a hotărât să judece lumea". Un judecător, o judecată universală! Asta era ceva cu totul nemaipomenit! Gata! Paul nu mai aude bine, dar continuă cu foc: "Așa este, atenienilor. Ceea ce eu vă spun e primul adevăr. Eu, care stau înaintea voastră, l-am văzut pe acest trimis al lui Dumnezeu. Poporul său l-a prigonit și l-a osândit la o moarte plină de chinuri, după cum străbunii voștri au făcut-o cu nobilul Socrate, așa cum Platon al vostru a descris soarta dreptului ideal. Însă Dumnezeu a confirmat trimiterea sa, înviindu-l glorios din morți".

Iată-l încă o dată pe Paul, așa cum îl cunoaștem, cu această atitudine de măreție, dar și cu o amprentă de asprime. Așadar, acum a pronunțat cuvântul fatal: moartea pe cruce și învierea! Izbucnesc râsete. "Ce prostie!" Paul nu poate vorbi mai departe deoarece ascultătorii râd. E nevoit, deci, să termine fără a pronunța numele lui Isus. Desigur că nu putea să-l expună spre batjocură acestor nebuni. Problema a devenit penibilă pentru cel ce prezida și pentru filozofi. Ei își ascund dezamăgirea sub o frază politicoasă, nu fără ironie, pe când sfârșesc ședința, și îl invită pe Paul să vorbească altă dată despre acesta. "A fost foarte interesant, am dori bucuroși să te mai auzim și altă dată!" Paul și-a dat seama că a fost un insucces. Trist și dezamăgit, el s-a retras din mijlocul lor. Își spunea mai mult sieși decât lui Timotei: "Am procedat rău, ar fi fost mult mai bine dacă aș fi amânat cuvântarea despre înviere și aș fi povestit istoria lui Isus. Am terminat-o cu acești savanți înfumurați. E mai bine să mă întorc la poporul de rând. Simplă știința umflă. Pe viitor nu voi mai vorbi niciodată despre înțelepciunea grecească, ci numai despre Isus Cristos și despre nebunia crucii".

Când a voit să se întoarcă la locuința sa, Paul a observat cum câțiva oameni s-au luat după dânsul. El s-a întors și i s-a prezentat un personaj venerabil, cu o privire prietenoasă și pătrunzătoare. Acesta era Dionisiu, membru în Areopag. De asemenea, apăru și o femeie îmbrăcată în negru, de după vălul căreia apăreau doi ochi adânci și gânditori; era Damaris. Și încă vreo câțiva. O mică comunitate s-a format, mai curând aleasă decât numeroasă. Titlul de "areopagit" era căutat și respectat în toată lumea. Fapt e că o întreagă legendă s-a format în jurul acestui Dionisiu și că teologul din secolul al VI-lea, care a purtat același nume, e o dovadă că el a fost sufletul comunității din Atena și probabil cel dintâi episcop al ei.

În pornirea sa apolinică după frumos, acest oraș curat elenic transformase latura serioasă a vieții într-o frumoasă aparență, avea predilecție pentru tot ceea ce era limitat și limpede, la fel de clar ca și cerul său. Dar el nu avea nici o înțelegere a morții, a importanței veșniciei și destinului supranatural al vieții. Acest oraș i s-a părut lui Paul un teren nepotrivit pentru evanghelie. Acest oraș era sceptic, superficial, complăcut în sine. Paul e cuprins de un adânc dispreț față de înțelepciunea acestei lumi și a luat hotărârea ca pe viitor să i se opună, cu o și mai mare intensitate, predicând despre crucea lui Cristos.

În acea seară, când Paul s-a dus la odihnă, la gazda sa sărăcăcioasă din cartierul olarilor, ce idei îi răscoleau oare sufletul? Trebuie să fi fost în aceleași dispoziții sufletești ca și profetul Ilie culcat sub arbust: "Doamne, ia-mi viața!" Paul n-a reușit să întemeieze o comunitate mai însemnată la Atena. El n-a pomenit niciodată despre aceasta în scrisorile sale; n-a scris nici o epistolă "către atenieni", nici n-a trecut prin orașul lor în a treia călătorie. Chiar în secolul al II-lea comunitatea din Atena e puțin numeroasă. Atena a fost unul dintre cele din urmă orașe care s-a convertit, ultimul bastion al filozofiei păgâne împotriva creștinismului.

 

32. Întemeierea Bisericii din Corint
Fap 18,1-17

Paul nu putea să se aclimatizeze la Atena. Și-a dat seama că acest oraș curat elin, mândru de cultura și rasa sa, nu putea să ajungă un punct de sprijin pentru spiritul universal al creștinismului. Gândurile îi zburau adesea la comunitățile sale dragi din Macedonia. I-au ajuns la urechi numai zvonuri nesigure despre suferințele acelei comunități. O solie plină de încurajare și o legătură personală cu comunitățile de acolo erau foarte necesare. Și astfel, înainte de a părăsi Atena, l-a trimis pe Timotei la Tesalonic cu prima corabie de ocazie, iar el s-a îndreptat spre Corint. Paul merge în mod intenționat în orașele cele mari! El știa că aici se dau bătăliile pe teren spiritual. Paul știa prea bine că orașul Corint avea o populație cu totul cosmopolită, fără a avea acea mândrie națională. În această privință se asemăna cu Antiohia. Toate opiniile aveau aici drept de cetățenie. Într-un asemenea teren, sămânța evangheliei putea foarte ușor să prindă rădăcini.

Nu putem ști dacă Paul a ales drumul lung de 65 de kilometri, ce trecea prin Eleuzis și Megara, sau calea cea mai scurtă pe apă prin golful Saron spre portul Cancreea. În cazul din urmă și cel mai probabil, el s-a îmbarcat la Pireu și s-a îndreptat direct spre istm, trecând printre Salamina și insula Egina. În acest loc, marea apare ca un lac de munte înconjurat de stânci abrupte și presărat cu numeroase insulițe; la stânga, munții din Egina cu sanctuarul lor înalt din Aphaia, care odinioară i-a disputat Acropolei rangul și de unde în zilele senine se putea vedea totodată Acropolea și Acrocorintul; la dreapta, înălțimea de la Salamina, iar în spate, pereții de stânci abrupte de la Megara; în fața călătorului apar munții Argolis acoperiți de pini. Paul a avut vreme în această călătorie să-și orânduiască impresiile. Niciodată n-a simțit așa de adânc ca acum obstacolul pe care îl pune o falsă înțelepciune în calea reînnoirii omului. Mai târziu, sfântul Augustin va avea aceeași experiență. În Scrisoarea către Romani, pe care a scris-o aici, Paul va pune în gardă împotriva acestei atitudini a filozofiei grecești, care îl îndepărtează pe om de adevăr. "Ei s-au rătăcit în cumpănirile lor, iar inima lor nesocotită s-a întunecat. Deși pretind că sunt înțelepți, au devenit nebuni" (Rom 1,21).

Acropolea dispare treptat din ochii săi și o nouă imagine apare la orizont. Mai întâi în zarea cețoasă și albastră, apoi din ce în ce mai larg se contura în fața ochilor lui Paul coama înaltă a muntelui la picioarele căruia era așezat Corintul.

De la Cancreea, portul de răsărit al Corintului, străbătând coline cu pajiști și crângurile cu pini ale lui Poseidon, stăpânul celor două mări, în trei ore de mers prin valea încântătoare de la Examilia, urcând o pantă ușoară, Paul merge drept la Corint. De aici, de-a lungul întregii coaste a Peloponezului până la Patras și Olimpia, astăzi, ca și atunci, se întind podgorii nesfârșite care produc stafidele cele mici și dulci. Pe înălțimea istmului, Paul a făcut un scurt popas. Ce priveliște minunată! Două mări cu apele purpurii se întindeau la picioarele sale. Corintul își datorează gloria și puterea sa de atracție așezării sale unice între două golfuri: golful Istmic și cel al Corintului. El e ghemuit într-un amfiteatru rotund, format de munți înalți, pe care o arhitectură naturală i-a aranjat în adevărate etaje până la culmile strălucitoare de zăpadă. La sud, munții Kyllene priveau asupra bogatului oraș cosmopolit; la nord, străluceau crestele îndepărtate ale Heliconului și Parnasului. Singuratic și despărțit de puternicul munte din fund, se ridică înainte un pinten muntos, mai masiv decât muntele cetății Atena care poartă astăzi, în locul templului Afroditei de altădată, zidurile unui castel bizantin-turc. Plecând de aici, mergeau în jos două ziduri paralele de apărare până la portul Lecheon, în vreme ce vestitul zid al Istmului tăia transversal peninsula, așa că o garnizoană formată din patru sute de oameni putea să apere Peloponezul împotriva oricărui atac din nord. Paul a trecut podul peste râul Leuca și printre grădini, ocolind pe la sud marele amfiteatru, a intrat în mahalaua Kraneion.

E greu să ne facem idei despre contrastul dintre Atena și Corint de pe vremea lui Paul. Atena se asemăna cu un oraș universitar medieval ce răsuna de gălăgia și cântecele școlarilor hoinari; Corintul se asemăna cu un furnicar în care forfoteau feluriți negustori veniți din toate colțurile lumii. Hegemonia politică asupra Greciei, pe care o avusese odinioară, fiind în fruntea alianței ahaice, apusese de mult. Generalul roman Mummius, în anul 146 î.C., transformase Corintul într-o grămadă de moloz. Dar așezarea sa între două mări ca un pod între Apus și Răsărit și poziție cheie pentru Peloponez nu putea rămâne nefolosită. Se făcuse între cele două porturi un drum cu alunecuș, pentru a transfera corăbiile cu tot cu încărcătură, folosind un car cu roți, pentru a fi trase de la un port la altul.

Coloniștii romani nu formau decât o infimă minoritate ce dispărea în puhoiul amestecului de greci, africani, sirieni și evrei. Gândirea și cultura nu mai erau acelea ale unui popor nou de aventurieri pe care corintenii îl socoteau intrus. Orientul sirian adusese patimile și viciile sale degradante, odată cu cultul Astartei și al lui Melkart; Roma adusese brutalitatea sa și luptele sângeroase, frigienii, cultul lui Attis și al Cibelei, egiptenii, cultul ciudat al lui Isis și Serapis, Troia, misterele lui Dionisios. Odinioară, Corintul era orașul lui Poseidon, ale cărui simboluri erau delfinul și tridentul; acum era închinat Afroditei Pandemos, nerușinata "Venus Vulgivaga", o corcitură a Astartei feniciene. Templul său se înălța pe Acrocorint, iar în jurul templului, în căsuțe drăgălașe, în dosul grădinilor de trandafiri, mii de prostituate (hierodule) se puneau în slujba zeiței. Asemenea vestalelor de la Roma, în teatrul cel mare ele aveau un loc deosebit, după cum pare să spună o inscripție. Fată din Corint și prostituată erau sinonime. Însă jos, în ambele porturi, în cârciumile mateloților se înghesuia drojdia maritimă a întregii lumi. Scrisoarea întâia către Corinteni ne permite să aruncăm o privire în adâncurile corupției păgânismului. În culturile orientale, care la început erau idolatrizarea fecundității și a creșterii, constatăm o erupție a puterilor diabolice, dușmănoase vieții, care prin bețiile bacantice amenințau societatea omenească chiar din rădăcini.

După cum reiese din Scrisoarea întâi către Corinteni (2,3), Paul era destul de abătut și descurajat când a ajuns acolo. Nimeni dintre cei care-l văzură pe acest străin pășind spre cartierul evreiesc în acea zi nu putea bănui că pe viitor însemnătatea istorică a orașului avea să depindă de faptul că acest sărman țesător de corturi căuta acolo un adăpost. Nici chiar cei doi soți, Acvila și Priscila, țesători de corturi din bazarul de covoare de la Corint, cu care Paul a intrat din întâmplare în vorbă, sau la ușa cărora a bătut pentru a cere un lucru, nu puteau bănui că din acel moment numele lor vor fi scrise în analele istoriei Bisericii și în cartea vieții. Venind din Orient, industria țesătorilor de purpură, de covoare și pânză de corturi se răspândise până aici. Cu ospitalitatea caracteristic orientală, Acvila deschise ușa străinului. El l-a prezentat pe coreligionarul fără adăpost soției sale Priscila. Ambii considerau ca o mare onoare să primească la dânșii un mare învățat al Legii ca muncitor și ca oaspete. Cu aceasta a început una dintre cele mai frumoase și mai rodnice prietenii din viața lui Paul și a tinerei Biserici. Paul a fost foarte surprins, constatând că Acvila și Priscila erau deja creștini. O familie creștină la Corint! Bucuria lui Paul în această privință se simte de fiecare dată când îi menționează în scrisorile sale. Nu e de mirare să-i vedem pe acești creștini, poate singurii din oraș, legându-se strâns de Paul și împărtășind cu dânsul locuința, munca și hrana.

Viața noii sale gazde era peste măsură de agitată și aventuroasă. Originar din Pont de la Marea Neagră, Acvila se stabilește la Roma și acolo își exercită meseria sa de țesător de corturi; în antichitate, când fiecare călător avea nevoie de un cort, această meserie era practicată pe scară industrială. Probabil că la Roma a cunoscut-o pe soția sa. Paul o numește bucuros Prisca, dar Luca îi spune Priscila. Numele ei se întâlnește în cimitirul "Gens Acilia", în catacombele Priscilei, și indică probabil o sclavă eliberată a acestei familii nobile. Ambii par să fi fost înzestrați cu o cultură superioară celei obișnuite, după cum reiese din legăturile lor cu Paul și cu învățatul Apolo. Se vede că Prisca era spiritul conducător al casei. În patru din cele șase cazuri, numele ei e pomenit pe primul loc. Ea a devenit unul dintre personajele feminine cele mai influente ale creștinismului. Nici una dintre femeile care l-au sprijinit pe apostol în predicarea sa n-a primit o asemenea laudă ca dânsa (Rom 16,3). Seara, după munca de la războiul de țesut, ei trebuie să fi vorbit apostolului despre Roma, ținta dorinței acestuia. Ei i-au povestit cum au fost siliți să părăsească Roma din cauza unui decret, de altfel, în curând anulat, al împăratului Claudiu (49 d.C.). Întâmplările acestei familii sunt caracteristice pentru viața rătăcitoare și agitată a evreilor împrăștiați în Imperiul Roman. Noi îi întâlnim pe amândoi mai târziu la Efes, apoi iarăși la Roma și, în sfârșit, încă o dată la Efes. Ducând această viață peregrină, lor le era cu neputință de a ajunge la o stare materială bună. Abia cu Roma pare să fi venit zile mai bune pentru ei, de vreme ce au fost în stare să pună la dispoziția fraților casa lor de pe Aventin ca lăcaș pentru serviciul religios (Rom 16,3-6).

În afară de mângâierea prieteniei creștine, Paul era legat de Acvila prin munca făcută împreună atât la războiul de țesut, cât și la împărăția lui Dumnezeu. Atelierul lui Acvila se deschidea spre stradă, în bazarul de covoare. Așezat toată ziua în fața războiului său, Paul țesea gânduri divine în bătătura pânzei sale. Cu țesătura pe genunchi, el le vorbea muncitorilor și musafirilor curioși despre tot felul de lucruri înalte care îi ardeau sufletul. După concepția noastră creștină de astăzi despre munca manuală, suntem ispitiți a crede că tocmai acest fel de viață al apostolului ar fi înlesnit predicarea evangheliei. Dar noi nu ținem cont de sentimentele omului din antichitate. În Grecia dăinuia mereu concepția aristocratică a timpului clasic, care refuza tuturor meseriașilor, ba chiar artiștilor și sculptorilor, onorurile civice, sub pretext că ocupațiile artizanale, cu îndeletnicirile lor inferioare, înjoseau sufletul și nu permiteau dezvoltarea unui simțământ pentru ideal. Într-o epocă ce imprima muncii manuale pecetea dezonoarei și a inferiorității sociale, pilda lui Paul era ceva absolut nou și va trebui să treacă multă vreme pentru ca această concepție creștină să iasă biruitoare.

Corintul avea și o numeroasă colonie iudaică, sporită prin coreligionari veniți din Roma. Cu ocazia săpăturilor făcute aici, s-a găsit o inscripție în marmură, care fusese așezată odinioară deasupra ușii de intrare a unei sinagogi, probabil succesoare aceleia în care Paul era invitat în fiecare sâmbătă să țină câte o predică. Aici apostolul n-a găsit numai evrei ortodocși înfocați, ci și iudeo-creștini izolați, care fuseseră alungați din Roma, și greci păgâni ca prozeliți. Paul, cam întristat de insuccesul de la Atena, a fost destul de rezervat la început. În cuvântările sale, el voia mai întâi să pregătească terenul, servindu-se de profeți spre a scoate ideea unui Mântuitor suferind, al cărui nume, Isus, era pomenit doar ocazional. El procedează în felul unui arhitect prudent care mai întâi cercetează rezistența terenului și apoi toarnă temelia (1Cor 3,10). În plus, activitatea sa misionară era mult mai stingherită de munca-i naturală.

Dar într-o zi, războiul de țesut s-a oprit. Sila și Timotei tocmai sosiseră în Macedonia și aduceau ajutoare în bani și vești bune de la Tesalonic. Ne este ușor de presupus cine au fost aceia care au contribuit în cea mai mare parte: Iason din Tesalonic și Lidia din Filipi. Paul era un om afectuos. El putea să ia parte cu tot sufletul la soarta comunităților sale; el trăia și suferea mereu cu ele și în ele, era în chip mistic legat de soarta lor. Sila și Timotei i-au adus vești îmbucurătoare. Din momentul acesta, grija și nesiguranța care apăsau asupra lui s-au spulberat, iar el a prins viață și curaj. Asta s-a văzut îndată în predicile sale din sinagogă. După predicile pregătitoare, el trece direct la atac, vestind pe față evanghelia lui Isus cel răstignit și înviat și care va reveni ca Mesia pe pământ la judecata universală. După terminarea serviciului religios, evreii cu vază și prozeliții se întrețineau cu el timp îndelungat și-l invitau la ei spre a fi instruiți. Stefanas, un prozelit bogat cu întreaga sa familie, a constituit cel dintâi succes remarcabil. Paul îl numea bucuros pe Stefanas "pârga Ahaiei" (1Cor 16,15). Alți doi oameni de vază, Fortunatus și Ahaicus, au urmat pilda celui dintâi. De aceea, Paul, făcând o excepție de la obiceiul său de până atunci, i-a botezat personal. Trebuie să fi fost o ceremonie emoționantă când Paul, Sila și Timotei, împreună cu soții Acvila și Priscila, s-au dus cu acești catecumeni la pârâul Leuca (pârâul alb) și, acolo, la umbra pinilor, în alocuțiuni, în mărturisirea și jurământul de credință și în cântări de psalmi, au săvârșit ceremonia sfântă. Apoi a venit la rând Titius Iustus, care a îmbrățișat credința. El avea o casă mare lângă sinagogă și era membru al coloniei romane și prin el Paul s-a pus în legătură cu cercurile romane mai de vază.

Dar s-a trezit bănuiala sinagogii. Mândria națională a marilor negustori și a bancherilor bogați evrei nu putea permite ca Paul să le tulbure liniștea religioasă, înjosind totodată prestigiul lor cu o învățătură compromițătoare care reducea speranțele națiunii lor și vechile privilegii milenare la un Mesia ce a murit ca un sclav pe crucea de ocară. Furtuna a izbucnit în sâmbăta următoare. A fost o scenă asemănătoare aceleia de la Antiohia Pisidiei și de la Tesalonic. Și aici Paul a trasat linia de despărțire. El stătea nemișcat la pupitrul său. Când adversarii au obosit de atâtea strigăte, el a făcut un gest măreț și simbolic care nu era lipsit de efect asupra spiritului oriental și care a rămas încă și astăzi. El și-a scuturat praful hainelor sale asupra lor ca și cum s-ar dezbăra de orice răspundere personală și a strigat spre mulțime: "Eu n-am nici o vină. De azi încolo, eu mă duc la păgâni!"

Foarte calm, ca și odinioară învățătorul său, înconjurat de prieteni, Paul trece prin mulțimea care urla și ridica pumni strânși. Afară îi iese în cale Titius Justus, care îi oferă casa sa pentru adunările comunității. Paul a primit cu bucurie. A urmat o separare a spiritelor, o schismă în sânul comunității iudaice. O parte se întoarce în sinagogă, o alta l-a însoțit pe Paul în casa lui Titius unde el, în curtea interioară a coloanelor, își continuă activitatea. Câte unul mai șovăie și se strecoară mai târziu înăuntru. Despărțirea era făcută; cea dintâi comunitate creștină de păgâni se formase la Corint.

 

33. Maranatha!

Pentru Paul, duminicile erau zilele bogate în acțiuni și satisfacții. Întâlnim în Noul Testament primele urme ale duminicii creștine (1Cor 16,2).

Nu e nevoie să căutăm în serviciile religioase păgâne, cu alocuțiunile și litaniile lor. Serviciul divin practicat în sinagogi e un model complet. El avea o orânduire stabilă, formată din cântări, rugăciuni, citiri și cuvântări. Desigur că apostolul se limita în aceste lecturi la textele mesianice ale profeților. Însă, în mod progresiv, locul principal e ocupat de povestirile din viața lui Isus, cuvintele deosebite și maximele Domnului care treptat au primit o formă fixă. Sinedriul din Ierusalim întreținea pe acea vreme o corespondență regulată cu toate sinagogile din lume. După acest model, Paul a încercat să-și atașeze comunitățile sale și să le lege între ele. Aceste scrisori pe care el le trimitea treceau de la o comunitate la alta, erau recopiate și citite în cadrul serviciilor divine; aranjate apoi în arhive, ele se bucurau încetul cu încetul de aceeași considerație ca și Cărțile Sfinte.

După lecturi, Paul lua cuvântul. Din bogata sa comoară de cunoștințe creștine, el scotea când un punct, când altul. Mai întâi el se limita la problemele elementare ale vieții creștine (1Cor 3,2), renunțând la fastul și pompa oratorică, și lăsa ca efectul să fie obișnuit de însuși conținutul problemei. El știa că acestui popor îmbuibat de elocvența filozofică trebuie să i se pună în față teribila realitate a crucii (1Cor 2,2) și simpla severitate a vieții creștine. În ochii apostolului, moartea lui Cristos nu se putea despărți de învierea sa, fără de care ea ar fi fost o lucrare incompletă. Paul punea învierea în prim plan ca o operă a mântuirii, ca o încoronare a morții izbăvitoare. Cuvântările sale, lipsite de orice artificiu oratoric, aveau o putere de convingere care emana mai ales din personalitatea vorbitorului. Paul era capabil de a găsi accentele cele mai nobile pe care le-a atins vreodată o limbă omenească. Să ne gândim numai la capitolul 13 din Scrisoarea întâi către Corinteni, unde el cântă lauda dragostei.

Un astfel de serviciu divin, prezidat de Paul la Corint, trebuie să fi oferit o imagine foarte mișcătoare. Ceea ce îi conferea mai presus de toate forța de convingere era prezența sensibilă a Sfântului Duh, "dovada spiritului și a puterii". Ceea ce astăzi găsim foarte rar și în mod izolat în viețile sfinților era pe atunci la ordinea zilei; iluminări neașteptate, inspirații, darul profeției, extazieri, darul cunoașterii inimilor, deosebirea spiritelor, vorbiri în alte limbi și vindecarea bolnavilor. Marcu și-a terminat Evanghelia cu indicația că Isus a făgăduit semne extraordinare și minuni. Aceste daruri, prin care o dispoziție naturală era înălțată, perfecționată și pusă în slujba Bisericii, relevau trei domenii sufletești diferite: puterea de a cunoaște (profețiile, manifestări ale înțelepciunii, deosebirea spiritelor, cunoașterea inimilor); puterea voinței (minunile, vindecarea bolnavilor, puterea de a mărturisi credința în chip eroic) și facultatea de mânuire a vorbirii (însușirea lesnicioasă a limbilor, talentul didactic, darul poeziei în psalmi și imnuri). Ele formau o bogăție spirituală din care comunitățile pauline își scoteau forța și mângâierea și prin care ele exercitau o oarecare atracție asupra celor dinafară.

Așadar, aceste servicii religioase de la Corint nu erau niște reuniuni rigide, fără avânt și fără participarea lăuntrică a fiecăruia. Grecii erau un popor iubitor de muzică, cu simțul dezvoltat pentru ritm. Așadar, Paul a stabilit un program ce răspundea nevoii de cânt și muzică. "Recitați între voi psalmi, imnuri și cântări spirituale! Cântați și preamăriți pe Domnul!" și, pentru a-i pune în gardă împotriva unei bucurii pur estetice, Paul adaugă: "Faceți-o din toată inima!" (Ef 5,19; 1Cor 14,26). Paul menționează o carismă specială pentru cântăreții de psalmi (1Cor 14,26), altădată vorbește despre imnuri și ode (Ef 5,19). El se gândește probabil aici la cântecele noi, compuse într-un elan de pietate, analog acelor cântece din Vechiul Testament, care au fost compuse într-o situație particulară sau într-o stare de suflet specială a autorului biblic. În afară de cântările care n-au fost transmise de către Evanghelie, cum ar fi cântările sfintei Fecioare, ale lui Zaharia, ale lui Simeon și cântarea de laudă a comunității din Ierusalim pe timpul captivității lui Paul, numai fragmente izolate au ajuns până la noi prin scrierile pauline (Ef 5,14; 1Tim 3,16; 2Tim 2,11).

Astfel de cântece, care mai întâi au fost compuse și cântate în cercul familiei, au pătruns apoi în adunările liturgice. Dacă noi găsim uneori în scrisori, ca și în Evanghelie, părți lirice și imnuri, trebuie să ne gândim că poetul și oratorul antic își punea cuvintele pe note. Textul era scris pe un ritm muzical și era pronunțat pe un ton recitativ, însoțit de sunetul fluierului, al chitarei, al lirei, al harpei și al altor instrumente cu coarde. Așa că pe drept putem presupune că aceste pasaje lirice din scrisorile sfântului Paul și din Evanghelii, ca, de pildă, cântecul de slavă al Domnului: "Te preamăresc, Părinte!" nu erau citite recto tono, cum se face astăzi, ci probabil în felul melodiilor gregoriene. Când Augustin povestește că a fost cu totul fermecat și mișcat până la lacrimi, auzind la Milano cântecele în cor ale comunității, desigur că n-a fost un cântec plictisitor și fără armonie. Bărbați și femei, preoți și popor își răspundeau după modelul unui cor grecesc, într-o cadență nouă, și cu ce revărsare a inimii! Tonul intim al acestei rugăciuni și cântări era unit cu expresia de eliberare și cu nădejdea plină de recunoștință ce se citea pe fețele celor prezenți.

Chiar și citirea Sfintei Scripturi la serviciul divin trebuie să ne-o închipuim cu totul altfel decât astăzi. Cuvântul vorbit la greci avea o putere nemaiauzită, despre care noi nu ne putem face nici o idee. Și Biserica, printre alte funcțiuni, orânduise și pe aceea de lector, care avea tocmai rolul acesta de a citi.

Serviciile divine la Corint aveau o pecete specială prin rolul destul de important pe care îl aveau femeile. La evrei, femeia era îndepărtată de la serviciul religios; ea stătea în strană sau în încăperile alăturate. Nu era permis ca o fată să învețe legea. Acum înțelegem fervoarea plină de recunoștință prin care femeile se simțeau atrase de Isus. Cu toate acestea, în Orient problema femeii nu se punea deloc; femeia era mulțumită cu soarta ei modestă. Cu totul alta era situația în Grecia cea iubitoare de libertate. Femeia simțea cu durere izolarea în gineceu. Spiritul epocii era în chip deosebit favorabil influenței femeii. La Roma, emanciparea femeii a atins un punct culminant sub imperiu. Influența se făcu simțită în curând în viața religioasă, unde veleitățile lor au fost urmate. Expansiunea cultelor secrete, venite din Orient, cu acel sentimentalism caracteristic, ar fi de neînțeles fără influența crescândă a femeii. O oarecare dorință de iubire, o tendință spre exaltare mistică, instinctele profunde ale maternității, pe care o epocă depravată, adversară căsătoriei și copiilor, nu le mai putea satisface; toate acestea au creat o atmosferă în care cultele orientale puteau să se dezvolte cu ușurință. În solemnitățile lor secrete, femeile ocupau funcții importante. Paul cunoștea lucrul acesta și a ținut seama de acest curent.

Începând cu a doua călătorie misionară, de când Paul a pășit pe pământ grecesc, remarcăm influența mereu crescândă a femeii. Lucrul acesta ne-a surprins deja la Filipi. Chiar și la Tesalonic, distinse femei patriciene au fost de un prețios sprijin pentru Biserică; iar la Atena, una cu numele de Damaris a lucrat împreună cu Areopagiul. Dar femeile de la Corint au fost și mai active. Trăsătura deosebită a acestor femei era devotamentul lor pentru cauza lui Cristos și îndrăzneala cu care își atribuiau anumite funcții în serviciul liturgic. Deoarece unele dintre ele aveau darul profeției, Paul nu le-a oprit de a vorbi, în baza principiului "Nu stingeți duhul! Nu disprețuiți profețiile!" Abia când unele dintre ele au început la serviciile divine să lepede vălul uzual, semnul de subordonare al femeii, Paul a spus un "Nu" energic.

După slujba cuvântului, adunarea se reunea pentru o cină luată în comun. Se numea agape sau cina iubirii. Aceste agape erau una dintre cele mai mișcătoare născociri ale spiritului de comunitate de la începutul creștinismului. E greu de spus ce le-a slujit ca model; sau cina de sâmbătă de la evrei, pe care o cunoaștem din Evanghelie, sau reuniunile amicale ale grecilor, cu ospețele lor comune, în care cei dezmoșteniți de soartă se bucurau de un reflex al vieții sociale din partea claselor superioare. Probabil că, printre participanții, la agapele creștine erau mulți dintre aceia care odinioară au fost membrii unor societăți religioase păgâne. Aici li se dădea creștinilor o excelentă ocazie de a se aduna în societate într-o formă în care nu încălca legea. Dar ce a făcut creștinismul din acest obicei? Aceste reuniuni au devenit semnul exterior al organizației vizibile a Bisericii în mici comunități de cartier sau locale, premergătoare comunităților noastre parohiale. Nu trebuie să ne mire faptul că s-au găsit în catacombe mai multe reprezentări ale acestei ingenioase născociri a iubirii, în legătură cu banchetul euharistic, ca un simbol al banchetului ceresc al celor fericiți. Uneori sunt amestecate motive creștine cu cele păgâne. Cercetătorii ca De Rossi și Wilpert au publicat reproduceri ale acestor mese rotunde ale creștinismului primar. Cinci sau șase persoane, uneori însoțite de copii, sunt grupate în jurul unei mese, în vreme ce femei și fete creștine servesc. Așa era și la Corint. Aici, sărmanul sclav și sărmana sclavă, care acasă erau certați și loviți, se așezau într-o unire fraternă lângă perceptorul municipal Erast, lângă capul de odinioară al sinagogii, Crispus, lângă bogatul Titius Iustus, și erau serviți de femei vesele. Unul dintre cei mai bătrâni era așezat în mijlocul mesei, stăpânul casei sau un diacon sau un preot rostea o rugăciune asupra bucatelor, așa cum s-a transmis din epoca apostolică. "Binecuvântat să fii tu, Doamne, Dumnezeul nostru, regele lumii, care faci să iasă pâinea din pământ... Tu, care dai rod câmpului și viței-de-vie!"

După agapă, cei care nu erau încă botezați se retrăgeau; ceilalți se duceau la banchetul euharistic în sala de sus, care în casele orientale se găsea la unul dintre etajele superioare și era folosit pentru recepțiile festive. Această sală era înaltă, expusă la aer și prevăzută cu lumini (Fap 20,8). Bărbați și femei făceau în comun o mărturisire a păcatelor în fața apostolului, pășeau într-o ordine perfectă la masa ofrandelor și depuneau acolo coșurile pline cu făină de grâu, struguri, lămâi și ulei pentru lămpile sfinte, pâine curată de grâu și vin din grădinile de la Argos și Isthmus, în vreme ce în coruri alternative se cânta Kyrie eleison. Paul lua în mâinile sale o parte din această pâine și din vin și sfințea aceste elemente care de când lumea au format ospățul cel mai simplu, cel mai distins și cel mai curat al omenirii, și care au fost și în mâinile lui Cristos. În tonul unui strigăt inspirat se desfășura cântecul alternativ, în genul unui dialog solemn între Paul și cei de față. "Sus inimile!" "Le avem la Domnul!" "Să mulțumim Domnului Dumnezeului nostru!" "Vrednic și drept este!" Atunci Paul, într-un ton solemn, relata cina cea de taină, așa cum el însuși o primise de la Domnul prin mijlocirea Bisericii: "În noaptea în care Domnul Isus a fost vândut" (1Cor 11,23). Comunitatea răspundea: "Îți mulțumim ție, Părinte, pentru vița cea sfântă a lui David (= sângele lui Cristos, un text obscur din Didahia), slujitorul tău, pe care ni l-ai făcut cunoscut prin Isus, slujitorul tău. Ție să-ți fie slavă în veci! După cum această pâine era împrăștiată pe munți și a fost strânsă la un loc, tot așa să faci cu Biserica de la marginile pământului, să se adune în împărăția ta. Căci a ta este împărăția și măreția și puterea în veci! (Didahia, 9).

Unul după altul, credincioșii se apropiau pentru a primi din mâna Apostolului lor fragmente din pâinea consacrată și pentru a bea din potirul care le era oferit. Se întorceau la locurile lor după ce își dădeau sărutul păcii. Bărbații își dădeau sărutul păcii între ei, la fel și femeile. În timp ce se punea deoparte ceea ce rămânea de la masa sfântă pentru bolnavi, bucuria ajungea la punctul ei culminant prin cântarea unui imn de mulțumire, care va da numele său la întreaga ceremonie (Euharistie). Totul se termina, după mărturia Didahiei, cu un strigăt de nostalgie după venirea a doua a Domnului: "Adu-ți aminte, Doamne, de Biserica ta, elibereaz-o de orice rău și dăruiește-i perfecțiunea iubirii tale. Adun-o din cele patru vânturi în împărăția pe care i-ai pregătit-o. Căci a ta este puterea și slava în vecii vecilor. Să vină harul tău și să treacă această lume! Osana Fiului lui David! Dacă cineva este sfânt, să se apropie, dacă nu, să facă pocăință. Maranatha! Amin" (Didahia, 10). "Maranatha" avea un dublu înțeles și putea să însemne: "Domnul a venit", sau, cum apare tradus în Apocalips: "Vino, Doamne!"

În felul acesta, comunitatea se aduna ca un singur "trup" în jurul "Domnului" care reprezintă capul. Așa apare comunitatea adunată la serviciul divin în ochii spirituali ai apostolului atunci când el se roagă pentru dânsa, când îi scrie, când îi vorbește despre edificarea casei lui Dumnezeu. "Din aceste servicii liturgice în comun li s-a trezit credincioșilor conștiința unității și apartenenței lor la un grup compact. În timpul zilei ei se împrăștiau potrivit cu îndeletnicirile fiecăruia, fie în locuințele sclavilor, la brutărie, în bazare, în singurătate, în mijlocul unei lumi străine, uneori expuși batjocurilor; seara se adunau pentru cina sfântă. Atunci deveneau martori ai miracolului comunității. Fervoarea și entuziasmul aceleiași credințe și aceleiași speranțe le înflăcăra sufletele și îi înconjura cu o mulțime de minuni. Iar deasupra acestei agitații pline de entuziasm trona Domnul Isus, drept cap al comunității, plin de putere, așa de aproape încât ți se părea că puteai să-l atingi. Isus este gazda și în jurul lui se adună comunitatea" (W. Bousset).

 

34. Incipit Novum Testamentum!
Scrisoarea întâi a sfântului Paul către Tesaloniceni

Ziua în care Sila și Timotei au venit la Corint a fost o zi de bucurie în viața apostolului. Lui Paul nu-i plăcea să fie singur în activitatea misionară. El nu era un ascet plictisitor, ci un om plin de viață și simțea nevoia de simpatie, de înțelegere și mângâiere omenească. Când umbrele celor doi s-au arătat în ușa atelierului său, o rază strălucitoare de bucurie a răsărit în față. A urmat o îmbrățișare cordială. Suveica a rămas toată ziua atârnată pe natră, iar conversația părea că nu se mai sfârșește. Seara, la lumina palidă a lămpii cu ulei, Paul a stat împreună cu cei doi prieteni ai săi până târziu în noapte. Timotei putea să aducă numai vești bune despre comunitatea din Tesalonic. "Fidelitatea lor în credință era de nezdruncinat. Totul s-a petrecut așa cum ai prezis. Ei au înfruntat cu mult curaj toate prigonirile. Unirea lor de nezdruncinat, dragostea lor frățească au făcut o adâncă impresie asupra păgânilor din toată Macedonia. Își aduc aminte foarte bine de tine, îți sunt supuși cu totul și își doresc cu înfocare să te revadă (1,8; 3,4.6). Ei nu dau nici o crezare calomniilor ce s-au răspândit pe seama ta, că ai fi un înșelător, un lingușitor ambițios, lacom și doritor de bani. Viața ta de muncă dură pe care ai dus-o acolo zi cu zi a risipit toate aceste minciuni perfide" (2,3-10). Paul era peste măsură de fericit. "Negreșit că sunt și câteva umbre pe tablou. Câțiva bravi pescari s-au înecat în ultima furtună. Aceste decese au produs o adâncă impresie. Familiile sunt nedumerite și mereu se întreabă: «Ce are să fie acum cu morții noștri? Și ei nădăjduiau să vadă Ziua cea mare a revenirii Domnului și triumful său asupra puterilor întunericului». Cel mai mult îi frământa pe oameni ziua parusiei Domnului. Mulți caută să calculeze dinainte zilele și orele, alții caută semnele prevestitoare, aleargă din casă în casă spre a spune că viața pământească nu are nici o valoare, că nu mai face să lucrezi, să înceapă vreo nouă afacere sau să repare casa. Pe lângă aceasta, ei sărăcesc și cad povară pe capul altora. Ei au înțeles cu totul greșit predica ta despre întâmplările finale".

Nu trebuie să înțelegem întrebarea tesalonicenilor ca și cum ei s-ar îndoi de înviere. Greșeala lor nu se referea la realitate, ci la timpul învierii acelora "care au adormit în Cristos" (1Cor 6,2; 15,24).

Paul devine gânditor. "Timotei, eu voiam și aș putea chiar mâine să plec la Tesalonic. Dar este imposibil. Nu-i pot părăsi pe oamenii de aici. Mâine dimineață, de la cea mai apropiată prăvălie din colțul străzii cumpără cele trebuincioase pentru scris. Vreau să le trimitem o scrisoare!"

Cu aceasta a început unul dintre cele mai însemnate capitole din viața sa și chiar din istoria creștinismului. El nu bănuia că după mii de ani milioane de oameni binecuvântează mica încăpere a atelierului din Corint, în care au fost scrise primele sale scrisori. Așa a început Noul Testament și prima sa pagină a fost o scrisoare dictată de necesitatea momentului. Aceasta a fost probabil prin anul 51, aproximativ la 20 de ani după învierea Domnului.

Până târziu în noapte, Paul a discutat cu prietenii săi problemele ce îi priveau pe cei din Tesalonic și a notat punctele mai însemnate pe o placă de ceară. A petrecut noaptea în reflecție și rugăciune. Se observă că scrisoarea a fost adânc meditată și că e rodul rugăciuni. În fond, toate scrisorile sale sunt adevărate rugăciuni în fața lui Dumnezeu, așternute pe hârtie.

În dimineața următoare, Timotei s-a dus să cumpere materialul pentru scris: mai multe foi de papirus, cerneală, trestie de scris, piatră poroasă pentru netezirea locurilor aspre, un burete pentru a șterge ceea ce a fost scris greșit, clei de lipit foile, pecete și șnur pentru a sigila. Datorită lui Plinius, noi cunoaștem cele două feluri de hârtie ce se foloseau pe atunci. Dacă au fost bani îndeajuns, desigur că Timotei a cumpărat hârtia numită "hieratică", lată de treisprezece degete (24 cm). Hârtia care provenea din Egipt era atunci foarte scumpă, iar dacă corabia cu marfă întârzia, rezervele erau raționalizate. E puțin probabil că Paul s-a folosit de pergament, care nu era folosit decât pentru uzul personal sau la evrei pentru Sfânta Scriptură. Mai târziu, când se găsea în mare sărăcie în a doua captivitate la Roma, l-a rugat pe Timotei să-i aducă cu sine și "membranele sale", adică Biblia sa.

Și iată că-i vedem, curând după aceea, pe toți trei la lucru. Activitatea fizică a scrisului în antichitate era incompatibilă cu munca intelectuală. Și, în plus, degetele lui nu erau antrenate la scris, deoarece fuseseră folosite numai la lucrul manual. Așadar, Paul a dictat scrisorile sale după obiceiul celor din vechime. Putem presupune că Sila și Timotei, alternativ, s-au ocupat cu munca scrisului. Mai târziu, Sila i-a slujit lui Petru ca secretar (1Pt 5,12). În felul acesta se explică prezența ideilor pauline în cele două scrisori ale lui Petru. Să ni-l închipuim pe cel care scria stând la pământ cu picioarele încrucișate, puse unul peste altul, după felul bine cunoscut al scribului egiptean. Orientalii scriau, lucrul pe care noi greu îl înțelegem, nu pe un suport tare, ci în scobitura mâinii. Chiar dacă scribul era dibaci, el nu putea să scrie în felul acesta mai mult de două ore fără întrerupere. De aceea era nevoie de mai multe pauze în dictare. Tranziția între diferitele probleme tratate ne dezvăluie aceste pauze. Din faptul că scrisorile lui Paul n-au putut fi scrise într-o redactare continuă, ci deseori era nevoie de mai multe zile, ne putem explica deasa schimbare de ton în una și aceeași scrisoare. Timotei taie și ascute cu briceagul și cu o piatră penițele. Paul se reazămă gânditor de războiul de țesut, cu capul între mâini sau mergând încoace și încolo, reflectând. Acum începe a dicta:

"Paul, Silvan și Timotei, Bisericii din Tesalonic în Dumnezeu Tatăl și în Domnul nostru Isus Cristos, har vouă și pace!"

"Dar, Paul, întrerupe Sila, aceasta e scrisoarea ta, ce caută numele nostru aici?" "Nu, Silvane, este scrisoarea noastră. Noi toți avem aceleași simțăminte pentru prietenii noștri din Tesalonic". Noi regăsim aici caracterul autentic al lui Paul. E vorba de modestia și noblețea omului care se situează pe aceeași treaptă cu colegii săi mai tineri.

Pentru prima dată auzim răsunând în Noul Testament acest acord desăvârșit: "Credința, speranța și dragostea". Cu acest splendid triplu acord începe Noul Testament. Tonul scrisorii e solemn și, cu toate acestea, plin de gingășie, animat de o emoție profundă, plin de acea delicatețe intuitivă care știe să înțeleagă starea de suflet a altuia și să împărtășească bucuriile și durerile. Această scrisoare nu e o scriere polemică, precum sunt scrisorile din a treia călătorie misionară; nici o dezvoltare de idei logice; ea reflectă mai curând starea de suflet a acelor oameni asupra cărora predica referitoare la sfârșitul lumii (escatologia) făcuse o așa de adâncă impresie. Pentru acest motiv, primele două scrisori ale lui Paul sunt scăldate aproape exclusiv într-o lumină escatologică.

Paul știe că există un plan veșnic al lui Dumnezeu, grație căruia Dumnezeu s-a gândit toată veșnicia la tesaloniceni și i-a ales spre a face parte din turma lui Cristos. Evanghelia înseamnă o revărsare radicală a unei lumi superioare în domeniul vieții profane, apariția unei lumi noi în sânul acestei lumi vechi care se stinge. Pe acea vreme, cine mărturisea pe față că este al lui Cristos era considerat ca un "perturbator" și din punct de vedere politic privit cu suspiciune. Paul avusese deja o experiență asemănătoare la Filipi. Dar suferința făcea parte integrantă din unirea cu Cristos. Din propria experiență, el știe că cele mai mari necazuri pentru noii convertiți vin de la compatrioții evrei. Pentru acest motiv, problema iudaică îl preocupă pe Paul în chip deosebit.

Paul s-a lăsat cuprins de o adâncă emoție. El simte nevoia unei pauze de odihnă; la fel ca și Silas, care probabil în acest moment se schimbă cu Timotei. Această pauză de dictare e marcată, după cât se pare, prin cuvântul "Fraților" și prin schimbarea de ton ce intervine în paragraful următor. Își deschide acum inima și le destăinuie tesalonicenilor simțămintele sale umane așa de gingașe. Însă toate relațiile sale cu oamenii se pierd în legăturile sale cu Dumnezeu. El cunoaște unirea spiritelor într-o comuniune creștină. Biserica nu este doar o comuniune de credință și cult, ci și o comuniune de dragoste, o alianță frățească, cimentată și adâncită în dragostea lui Cristos. Printr-o rugăciune solemnă, Paul își lasă gândurile să zboare, el face aluzie la venirea lui Cristos. În diferite manuscrise se găsește un "Amin" și înseamnă că Paul iarăși încheie o serie de idei și face o nouă pauză în dictare.

În a doua parte a scrisorii, Paul ajunge, în sfârșit, la tema principală: venirea lui Cristos, pe care până acum a amintit-o la finele fiecărui paragraf. Creștinismul primar e străbătut de două puternice curente de gândire și de sentimente foarte puternice în lupta pentru hegemonie: pe de o parte, așteptarea înflăcărată a stabilirii definitive a împărăției lui Dumnezeu și, de cealaltă parte, îndeplinirea datoriilor zilnice cu ajutorul harului oferit creștinilor prin Cristos în Sfântul Duh. Ambele curente, cu toate acestea, își au originea în Isus, conștient de dubla sa chemare: a întemeierii împărăției lui Dumnezeu în timpul de față și a desăvârșirii ei prin a doua sa venire, când el, ca rege mesianic, va prezida Judecata universală și când deșertăciunea acestei lumi va fi înghițită în strălucirea lumii viitoare. Posesiunea Spiritului (Pneuma), datorită botezului, este armura de mântuire pentru timpul prezent și în același timp conține și garanția învierii și a glorificării în timpul venirii lui Cristos. Ochii credincioșilor din Tesalonic erau îndreptați în chip unilateral spre viitor, spre venirea neașteptată și apropiată a zilei Domnului. Ei vedeau deja cerul înroșindu-se la orizont. Din cauza acestei așteptări pasionate, viața pământească și profesională era desconsiderată. Aici era primejdia cea mare.

Nu putem înțelege textele escatologice din ambele scrisori către tesaloniceni dacă nu admitem că profețiile lui Cristos referitoare la venirea sa erau prezente în mintea lui Paul și el voia să le explice mai departe. Apostolul și-a dat seama că momentul catastrofei finale trebuie să rămână ascuns în voința lui Cristos pentru apostoli ca și pentru credincioși și că, prin urmare, nimeni nu era în stare să știe dacă sfârșitul lumii va fi mâine sau chiar după mai multe milenii. Se pare că Paul a crezut mai întâi în împlinirea apropiată a profeției lui Cristos, deoarece anumite indicații ale sale nu se referă decât la un eveniment foarte apropiat. Aproape toate scrierile apostolice o privesc ca pe un eveniment apropiat. Cu toate acestea, ele nu spun dacă catastrofa finală va urma imediat după acest eveniment sau dacă cele două vor fi depărtate prin mai multe mii de ani (1Pt 3,8); acesta era un mister pe seama căruia se puteau face numai ipoteze, nutri speranță și teamă.

Apostolii și ucenicii ar fi trebuit să nu fie oameni ca să scape de influența acestei psihoze a sfârșitului lumii. Desigur că inspirația și cuvântul Domnului despre imprecizia zilei judecății i-a împiedicat să predice cu autoritate și hotărâre despre momentul revenirii lui Cristos. Dar acesta nu-i împiedica să afirme posibilitatea și chiar probabilitatea, bazată pe unele semne, a unei apropiate reveniri a Domnului. La început, Paul credea că și el, și majoritatea credincioșilor vor fi în viață în timpul parusiei (1Tes 2,7; 1Cor 15,52). Abia mai târziu a calculat el un timp intermediar destul de lung, la fel ca și martiriul său (2Cor și Fil). Chiar și în ochii lui Paul prezentul poartă în el toate semnele unei lumi ce aleargă în mare grabă spre o catastrofă. Cu toate acestea, el își dă cu claritate seama de primejdia acestei tendințe de a privi în chip universal spre viitor. El știe să îndepărteze această primejdie, fiind un om energic și realist.

În ochii lui Paul viața prezentă primește o valoare înaltă din faptul că este o "viață în Cristos" și că e deja plină și pătrunsă de forțele cerești. Trăirea sa în Cristos îi dădea sentimentul unei libertăți regale, a unei certitudini și a unei superiorități asupra lumii. Deja, înainte de Paul, acest gând se găsea pe primul plan al credinței creștine. Chiar Isus vestise: "Lucrați cât timp este lumină!" Dar Paul era omul predestinat să prelucreze aceste cuvinte ale lui Cristos și să descopere conținutul lor tainic. Prin "a fi în Cristos" creștinul se bucură deja de pe pământ de fericirea mântuirii. Așteptarea venirii apropiate a Domnului desigur că a dat activității sale misionare un mare impuls. În concepția limitată despre lume, pe care o avea antichitatea, Paul credea că ar fi cu putință ca în timpul vieții sale să vestească evanghelia pe întreg pământul. În plus, el voia să pună la adăpost recolta de până atunci, mai înainte de a veni "Ziua cea mare". Cu toate acestea, problema hotărâtoare a învățături sale nu este ideea escatologică. Predicarea creștină n-a pierdut decât puțin din forța sa activă atunci când încordarea cea mare a slăbit, iar venirea lui Cristos se amâna mereu. Așteptarea parusiei e încă trează și fiecare epocă trebuie să țină cont de asta și să se roage: "De unde va veni să judece pe cei vii și pe cei morți".

Pentru acest motiv, mai înainte de a pune în discuție revenirea lui Cristos, Paul trasează liniile unui ideal de viață morală. Este sfințirea omului lăuntric prin "a fi în Cristos" și, prin aceasta, sfințirea întregii sale existențe pământești, adică pe două terenuri principale: viața de familie și raporturile cu aproapele. Creștinul este scos din "lumea" păcatului, această lume trecătoare; el e încorporat în lumea viitoare și astfel pentru dânsul nu există nici o manifestare pământească ce ar putea fi sustrasă de la drepturile lui Cristos asupra lui. Noua etică paulină se rezumă la cuvintele: "Să devii ceea ce ești!" Creștinul trebuie să devină prin harul lui Dumnezeu "în Cristos" și prin posedarea Sfântului Duh. El nu trebuie să realizeze "sfințenia" sa existențială, viața sa prin Cristos într-o activitate dirijată și inspirată de Sfântul Duh.

Această strămutare a centrului de greutate nu făcea de prisos o lămurire asupra sorții celor morți înainte de parusie. În loc de revenirea lui Cristos, vechii creștini spuneau "venirea" sau parusia. Pe vremea împăraților romani, prin cuvântul "parusie" se înțelegea vizita împăratului într-un oraș. Nici o altă expresie nu se potrivea mai bine revenirii triumfale a lui Cristos decât aceea de "parusie". Unii tesaloniceni, influențați de concepțiile păgâne și iudaice, credeau că starea de după moarte e o stingere a conștiinței, un fel de letargie spirituală, din care nu se mai poate ieși; o existență lipsită de mângâiere în împărăția morților. Așadar, morții lor erau lipsiți de speranța cea frumoasă, aceea de a putea ajunge să asiste la apariția triumfală a lui Cristos. Caracterul distinctiv al păgânismului era tocmai lipsa oricărei speranțe și nesiguranța cu privire la soarta celor morți. La Paul, moartea era o viață cu mult mai reală decât viața pământească, anume: "a fi la Cristos"; o realitate pe care inscripțiile din catacombe o exprimă cu claritate: "vivas in pace, in aeternum!" Starea omului de după moarte nu este un reflex al acestei vieți, din contră, aceasta e înălțată la puterea splendorii lui Cristos. Între moarte și parusie, fericirea pe care ne așteptăm să o avem după parusie este anticipată; sufletul se găsește "la Domnul" (2Cor 5,8). Ceea ce Cristos a dobândit pe cruce el nu mai pierde. Numai acela este mort, care nu se gândește la unirea cu Cristos sau care s-a separat de el. Dar tesalonicenii au uitat încă un lucru: toți cei care au adormit în Domnul și l-au primit pe Duhul Sfânt vor participa la parusie printr-o înviere simultană, îmbrăcând trupul lor ceresc transfigurat. "Așadar, mângâiați-vă unul pe altul cu aceste cuvinte!"

Imaginile și culorile în care Paul zugrăvește Parusia sunt luate o parte din Evanghelii, iar o altă parte din profeți sau din apocalipsele iudaice contemporane: "sunetul de trâmbiță" ca semn ce va însoți arătarea lui Dumnezeu, "norii" ca vehicul și car de triumf, porunca și strigătul arhanghelului (sfântul Mihai), chipul luminos în care Cristos va apare din obscuritate, trupul glorios, gata pregătit pentru cei vii ca și pentru cei morți, pe care îl vor "îmbrăca", ridicarea lor de pe acest pământ și introducerea lor în acel domeniu intermediar între cer și pământ, unde va avea loc întâlnirea cu Cristos.

Scrisoarea se încheie pe un ton armonios, de bucurie și recunoștință. Paul intonează aici imnul bucuriei creștine care îl va însoți până în captivitatea romană. Din bucurie izvorăște mulțumirea. Creștinismul primar n-a fost o mulțime unică, plină de bucurie. "Cercetați toate și păstrați ceea ce este bun!" Tesalonicenii, experți în afaceri, înțelegeau foarte bine această recomandare, deoarece se vedeau obligați din cauza falsificărilor de bani de pe acea vreme să întoarcă orice monedă pe ambele fețe, înainte de a o accepta. "Să deveniți zarafi iscusiți", așa sună acest cuvânt nescris al Domnului. Sărutul și îmbrățișarea erau pe atunci, probabil, sub influența civilizației grecești, salutarea amicală era în uz la evrei și la creștini, practicate chiar de Cristos (Lc 7,45; Mc 14,45). Datorită lui Paul, acest obicei a fost introdus și în serviciul divin. În felul acesta îi plăcea lui Paul să-și încheie scrisorile: "Salutați-vă între voi cu o sfântă sărutare" (cf. 1Cor 16,20; 2Cor 13,12). La prima adunare se va citi această scrisoare și se va transmite salutul lui Paul printr-o "sărutare frățească".

Sila citește încă o dată scrisoarea cu voce tare. Nu-i nimic de corectat. Foile sunt prinse una de alta și astfel se formează un sul, pe care Sila vrea să-l strângă. "Stai, Sila!" strigă Paul. "Adaugă încă ceva: Vă poruncesc în Domnul ca să citiți această scrisoare tuturor fraților". E posibil ca membrii comunității să nu fie toți reuniți la prima adunare. Această scrisoare va trebui citită în diverse reprize și transmisă și comunităților vecine. Este prima scrisoare pe care o scrie unei comunități. O astfel de poruncă era, deci, la locul ei. În sfârșit, ia pana din mâna celui care scrisese și adaugă în felul său energic cu mâna proprie și cu litere mari: "Harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi toți. Amin".

Sulul e introdus într-un înveliș de pergament (paenula), prevăzut cu adresă, șnuruit și sigilat cu ceară. La prima ocazie, Sila și Timotei s-au îmbarcat pentru Macedonia sau poate că scrisoarea a fost încredințată fraților de la Tesalonic, veniți la Corint pentru diferite afaceri, ca s-o ducă în ținutul lor.

Tertulian numește Tesalonicul printre orașele în care scrisorile trimise de apostol erau citite în public în original (Praescr., 36). Frații credeau că recunosc în ele "vocea și trăsăturile feței apostolului". Providența n-a voit ca nici un fragment scris de mâna lui Paul să ajungă până la noi, în vreme ce alte papirusuri, lipsite de importanță, au supraviețuit. Dar și aici valorează zicala: "Litera ucide, spiritul dă viață".

 

35. Anticrist
Scrisoarea a doua a sfântului Paul către Tesaloniceni

Abia trecuseră trei luni de la Scrisoarea întâi către Tesaloniceni, când iată că apar acolo noi tulburări și neînțelegeri. Niște purtători de zvonuri și leneși, care preferau să cerșească în loc să muncească pentru a-și câștiga pâinea sau să-și îndeplinească datoriile de fiecare zi, alergau în toate părțile cu figuri îngrozite de sfârșitul lumii, discutau despre tot felul de semne premergătoare, la care ar fi fost martori și spuneau: "Ziua Domnului este aproape!" Pe scurt, ei se comportau ca niște oameni ale căror zile sunt numărate. Ei se bazau pe o pretinsă revelație a unui profet la serviciul religios, pe un cuvânt atribuit lui Paul sau chiar pe o scrisoare (falsă) primită de la dânsul. Probabil că a fost interpretat strigătul nostalgic al creștinismului primar "Maran atha" (= "Să vină Domnul nostru!" sau "Domnul vine!") nu ca o dorință pioasă, ci ca o înștiințare a venirii sale apropiate. Câțiva frați aduseseră această veste la Corint. Era, deci, nevoie de o a doua scrisoare.

Pentru a înțelege răspunsul apostolului ca scriitor apocaliptic, trebuie să înțelegem ambianța religioasă a timpului său. Fiecare epocă are despre univers o anumită concepție care corespunde dezvoltării sale intelectuale. Această concepție despre univers este cadrul exterior în care trebuie să înscriem concepția noastră religioasă; concepția despre univers se poate schimba fără a atinge credința în substanța sa. Ea nu este decât haina trecătoare a ideii pe care o cuprinde; astfel, cadrul de șase zile al relatării mozaice a creației cuprinde în sine ideea creației după vechiul sistem al lui Ptolemeu, aceea a unui loc determinat pentru om și pentru pământ în planul mântuirii lui Dumnezeu. Negreșit că răsturnările în acest domeniu provoacă uneori foarte mari tulburări. La fel s-a întâmplat pe timpul lui Galileo odată cu apariția sistemului cosmologic al lui Copernic, iar în secolul al XIX-lea, cu teoria științifică a evoluționismului. În escatologia creștinismului primar trebuie să distingem două lucruri: credința în revenirea lui Cristos și desăvârșirea împărăției lui Dumnezeu și cadrul apocaliptic tradițional în care se înscrie această credință.

Faptul că Noul Testament începe prin apocalipsa lui Paul și se termină cu marea apocalipsă a lui Ioan ne face să înțelegem cât de puternic era înclinat creștinismul primar spre ideile escatologice. Între cele două se plasează ceea ce am putea numi mica apocalipsă a Evangheliilor (Mt 24; Mc 13; Lc 21). Pregătirea catecumenilor cuprindea întotdeauna o lecție asupra evenimentelor finale. Înțelegerea aluziilor sărăcăcioase, pe care le face apostolul în ambele scrisori către tesaloniceni, este dificilă pentru faptul că ele presupun instrucțiunea orală. Paul amintește mereu de trăsăturile caracteristice ale instrucțiunilor sale morale: "Voi știți bine"; "Voi sunteți martori"; "Nu aveți nevoie de o comunicare în scris"; "Vă aduceți aminte că v-am spus când mă aflam la voi".

În această scrisoare, Paul vrea să combată ideea greșită că sfârșitul lumii este aproape. El știa că "misterul nelegiuirii" își începea activitatea. Așadar, sunt două mari mistere care activează și se luptă între ele: "misterul lui Cristos", pe care Paul îl va descrie mai târziu (Ef 3,4), și "misterul nelegiuirii", al lui Anticrist. Ele se dezvoltă simultan și într-o opoziție constantă, cu această singură deosebire că Isus Cristos s-a făcut cunoscut la începutul misterului său, pe când Anticrist se va descoperi la sfârșitul misterului. Opera lui Cristos se răspândește printre popoare, toate aud vorbind despre dânsul, dar contraofensiva lui Anticrist a început deja.

Denumirea de Anticrist n-o găsim la Paul; ea apare abia în scrisorile lui Ioan (1In 2,18-22; 4,3; 2In 7). Ideea de Anticrist este foarte veche și a trecut din tradiția Vechiului Testament și a iudaismului târziu în tradiția creștină. La Isaia, fiul lui David îl va distruge pe "cel nelegiuit" (Is 11,4). Câteva trăsături sunt scoase din descrierea lui Antioh Epifanul în Cartea profetului Daniel (11,36), altele amintesc figuri ca Balaam, Nabucodonosor, Gog și Magog (popoarele din nord după Ezechiel). Cristos nu l-a numit în mod expres pe Anticrist, totuși, din aluzia sa despre apariția cristoșilor mincinoși, adversari diabolici ai lui Mesia, tradiția creștină a primit o forță nouă. În felul acesta va începe lupta finală. Lumea va intra în stadiul final. Căderea lui Anticrist va fi semnul venirii lui Cristos. Dar mai întâi trebuie să vină marea "apostazie". Popoarele se vor îndepărta tot mai mult de principiile creștine. De abia atunci Anticrist, care n-avusese până acum decât niște înaintemergători, își va da pe față adevărata sa natură. Acest nelegiuit nu trebuie confundat cu Satana, al cărui instrument este, ca să zicem așa, o întrupare a sa. În unul dintre pasajele sale cele mai obscure, Paul vorbește de un factor ce împiedică încă apariția lui Anticrist. Această putere, care împiedică, e deja în acțiune și s-a descoperit după plecarea sa de la Tesalonic.

Astfel se prezintă perspectiva spirituală a apostolului, care considera ideea creștină despre Dumnezeu superioară față de aceea pe care o transmitea păgânismul. Dumnezeu guvernează cu putere istoria și el intervine în desfășurarea ei de la început și până la sfârșit. Dumnezeu a intervenit în mersul istoriei prin persoana lui Isus, care a fost trimis ca mântuitor și rege al împărăției lui Dumnezeu. Dacă anticipăm explicațiile date de apostol în Scrisoarea întâi către Corinteni, escatologia cuprinde, așadar, trei lucruri: 1. După o înspăimântătoare catastrofă finală, Cristos va reveni în slavă pentru judecată; 2. Prin învierea morților, va avea loc o nouă reîncarnare și glorificare; 3. Natura întreagă și omenirea vor îmbrăca o nouă înfățișare.

Termenii folosiți de apostol cu privire la Anticrist sunt extrem de prudenți și voalați. Tesalonicenii înțelegeau ce vrea să spună el, pe când noi ne mărginim numai la presupuneri. Există trei posibilități de explicare: una istorică contemporană, una istorică finală și alta formată din combinarea celor două, corespunzând dublului caracter, sensului dublu și îndoitei împliniri a profeției. Cuvintele apostolului au un caracter profetic întrucât se referă la epoca sfârșitului lumii. Dar pentru că se referă la un eveniment foarte apropiat, ele nu mai constituie o profeție, ci o explicare a circumstanțelor în lumina profeției lui Cristos.

Desigur că fiecare epocă are dreptul de a înțelege cuvintele apostolului în semnificația lor prezentă și de a căuta să și le aplice. Așa s-a văzut mai târziu, tocmai în structura organizării statului roman, acea forță socială care s-a împotrivit anarhiei și a stăvilit puterea răului. Această energie colectivă era activă prin "pax romana". Primii creștini au apreciat această stare de lucruri în vremurile de liniște și de aceea, după cum spune Tertulian, ei s-au rugat pentru bunăstarea Imperiului Roman (Apol., 39). Din cauza năvălirii popoarelor nordice, Imperiul Roman s-a prăbușit. În această epocă decisivă a istoriei, i-a venit în minte lui Augustin ideea de "cetate a lui Dumnezeu", care continua ideea paulină de "trup mistic al lui Cristos".

Cu toate acestea, noi trebuie să fim conștienți de numeroasele dificultăți pe care le întâlnește orice explicație contemporană și, în general, orice explicație istorică și suntem obligați de a spune cu sfântul Augustin (De civ. Dei, 20, 19): "Mărturisesc că într-adevăr nu știu ce a voit el să spună". Niciodată nu trebuie să uităm că Paul vorbește și în calitate de profet. Asemenea lui Ioan, el are în vedere dezvoltarea generală, îndeplinirea cea de pe urmă și definitivă de la sfârșitul timpului. Spre a evita dificultățile, exegeții actuali preferă explicația prin sfârșitul de pe urmă, care plasează evenimentele pe un plan superior, ce depășește istoria. Paul se plasează pe planul escatologic al Vechiului Testament și al creștinismului; asemenea lui Daniel și Ioan, el descrie lupta misterioasă și veșnică a binelui contra răului. Ea se produce deasupra cosmosului și ia forme diferite în diverse epoci; își găsește pe pământ ecou în lupta dintre credință și necredință, dar teatrul de acțiune este în altă parte. Satana conduce lupta pe pământ, slujindu-se când de un om, când de altul. Paul, pe măsură ce înaintează în vârstă, socoate o lungă perioadă intermediară pentru misiunea creștină. Biserica se organizează în această lume si caută să o transforme treptat. Marea misiune a lui Paul era tocmai aceea de a croi drum acestei transformări spirituale. Acesta era un lucru greu de îndeplinit chiar și pentru el. Gândul că nu va mai trăi să vadă parusia, că nu va mai putea să îmbrace trupul ceresc al învierii, îl face să suspine (2Cor 5,1). Dar el se mângâie cu gândul că avem deja în această lume "arvuna" Duhului și că după moarte vom fi "la Domnul". Nădejdea parusiei, strigătul nostalgic "Maranatha" devine pentru dânsul o forță imanentă pentru prezent. "Chiar dacă ar fi mai mulți domni, noi avem un singur Domn, Isus Cristos" (1Cor 8,5 ș.u.).

În felul acesta se opune deprecierii vieții prezente, produsă de către visătorii de la Tesalonic. Întreaga viață a creștinului, potrivit lui Paul, este dublă: viața naturală, pe care creștinul o are comună cu ceilalți, și viața reală, aceea care singură e adevărată, dar ascunsă, e viața mistică în Cristos; ea nu se explică decât prin forțele deja active în noi din a doua perioadă, vârsta cerească. "Viața noastră e ascunsă în Cristos". Viața noastră exterioară nu trebuie socotită ca o aparență de viață, ea rămâne, din contră, teatrul de luptă și locul de încercare. Creștinul trebuie să coopereze la munca de transformare a acestei lumi.

 

36. Paul și Galion
Fap 18,12-17

Ruptura cu sinagoga provocase senzație. Această netă despărțire nu putea să fie decât de folos creștinilor. Afluența populației păgâne devenea în fiecare zi tot mai mare. Sinagoga începea să-și piardă din aderenți. N-a trecut mult și Crispus, mai-marele sinagogii, a cerut botezul. În același rang cu Stefanas, Paul îl numește drept gazdă a sa la Corint pe un oarecare Gaius (Rom 14,23). În ambele cazuri, Paul face o excepție de la obiceiul său de a lăsa ca botezul să fie conferit de către colaboratorii săi (1Cor 1,14-16). Într-o zi, o altă personalitate importantă veni să primească botezul: era Erast, vistiernicul cetății (Rom 16,23). Comunitatea devine din ce în ce mai amestecată. Potrivit Scrisorii întâi către Corinteni, noi putem distinge trei categorii sociale: pătura formată din cercul proprietarilor și al funcționarilor administrativi. Casele lor erau destul de spațioase pentru a servi ca loc de adunare pentru comunități, iar ei erau destul de avuți pentru a pregăti agapele comune. Acestei categorii îi aparțineau personalitățile numite mai sus, iar mai târziu s-au adăugat Sostene și un oarecare Zemas, un jurist evreu, pomenit mai târziu împreună cu Apolo (Tit 3,13). Tot aici o putem pomeni și pe văduva Cloe împreună cu slugile sale. Categoriei de mijloc, în care predomina elementul roman, îi aparțineau Tertius, secretarul de mai târziu al lui Paul, căruia i-a dictat Scrisoarea către Romani, și Quartus. Însă cea mai mare parte dintre convertiți aparțineau păturii de jos; erau liberții mai săraci, meseriașii și sclavii. La Corint, sclavii erau foarte numeroși, chiar dacă cifra de 460.000, transmisă de Athenaios, ar putea fi cam exagerată. "Fraților, luați aminte la chemarea voastră, că nu sunt mulți înțelepți în sensul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam distins... Dumnezeu i-a ales din lume pe cei de jos ca să-i facă de rușine pe cei de sus și pe cele ce nu sunt ca să nimicească pe cele ce sunt" (1Cor 1,26). Niciodată până acum Paul nu se coborâse în păturile cele mai mizerabile și decăzute ca aici în Corint. Când, mai târziu, el le va aminti corintenilor cam fanfaroni și pentru a-i face mai modești, ceea ce fuseseră o mare parte dintre ei înainte de convertire, îi va prezenta într-o lumină deloc măgulitoare: "curvari, slujitorii idolilor, adulteri, desfrânați, făptuitori de sodomie, tâlhari, zgârciți, bețivi blestemători, hrăpăreți... Și unii dintre voi ați fost așa" (1Cor 6,10). Negreșit că nu cei drepți aveau nevoie de mântuire, ci cei păcătoși! Și dacă creștinismul a reușit să salveze această drojdie a Mării Mediterane, atunci n-ar mai trebui să fie nimeni care să pună la îndoială forța evangheliei. A fost meritul apostolului de a fi trecut peste aceste contraste sociale, morale și rasiale, de a reuni la aceeași masă pe oamenii liberi și pe sclavi, de a face să trăiască împreună într-o singură comunitate, evrei și greci, romani și asiatici. Că au fost și greutăți, asta o știm. "Disprețul față de aceia care nu au nimic" (1Cor 11,22) a fost socotit drept păcat. Mai târziu, după plecarea apostolului, negreșit că lucrurile s-au schimbat.

Corintenii au început să devină tot mai conștienți de faptul că nu formau o comunitate izolată, ci făceau parte dintr-o mare de comunități creștine ce se întindea peste întreg pământul. De două ori au fost delegații de la Tesalonic la Paul. Convorbirea cu macedonenii a avut loc în fața unui cerc mai mare de frați. În astfel de ocazii, corintenii și-au dat seama că apostolul lor e o personalitate cunoscută în toată lumea. În mâna lui se strângeau toate firele de conducere; asupra lui apăsa răspunderea pentru toate Bisericile. Corintenii au văzut cu admirație cum Paul era indisolubil legat de viața întregii Biserici, cum inima lui forma un mare vas în care se vărsau toate grijile și dorințele întregii Biserici și, totodată, era mobilul ce menținea totul în picioare. Sfântul Ioan Gură de Aur a rezumat această realitate în cuvintele: "Cor Pauli, cor mundi". Pentru prima dată a strălucit aici ideea cea mare a unității catolice, astfel că problemele unei comunități nu puteau să lase indiferentă comunitatea creștină.

Succesul apostolului a trezit din somn căpeteniile iudeilor. Paul a observat cum o mare furtună se forma împotriva sa. Pe atunci el le scria tesalonicenilor: "Fraților, rugați-vă pentru voi, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să propășească grabnic și să fie preamărit ca și la voi și ca să fiți izbăviți de oameni nesocotiți și răi" (2Tes 3,1). Uneori se simțea ca și paralizat sufletește, constatând cu ce elemente materiale trebuie să construiască Biserica și că unii creștini recădeau în vechile lor vicii păgânești. Apoi grija apăsătoare pentru celelalte Biserici îi punea sufletul în mișcare, sugerându-i ideea ispititoare a părăsirii Corintului. Aceste gânduri îl urmăreau până și în somn, ba chiar și în visurile sale. Într-un ceas de noapte, după o aprigă frământare, însoțită de rugăciune, s-a întâmplat că i-a apărut Domnul într-o vedenie și l-a mângâiat, zicându-i: "Nu te teme! Vorbește mai departe și să nu taci, căci eu sunt cu tine și nimeni nu va cuteza să-ți facă vreun rău, căci eu am încă un mare număr de adepți în acest oraș!" Această vedenie i-a dat din nou curaj ca să rămână statornic la postul său cel greu. "Dacă Dumnezeu e cu noi, atunci cine ar putea fi împotriva noastră?" (Rom 8,31). Așadar, el putea să aștepte liniștit evenimentele ce aveau să urmeze.

În primăvara anului 52, postul de guvernator al Ahaiei devenise vacant. În posturile însemnate, Roma avea grijă să numească personalități foarte conciliante și prudente. De aceea, senatul încredințase funcția de proconsul al Ahaiei unuia dintre oameni cei mai simpatici și mai culți din vremea sa, lui Marcus Annaeus Novatus care, după tatăl său adoptiv, s-a numit Iunius Gallio. Numirea lui Galion a fost primită pretutindeni în Grecia cu mare entuziasm. El se trăgea dintr-o familie renumită pentru cultura sa; era fratele favorit al filozofului Seneca, preceptorul prințului imperial Nero, unchiul scriitorului roman Lucanus. Era un om foarte cultivat, cu un caracter nobil, și e zugrăvit ca una dintre personalitățile cele mai fascinante ale antichității.

Evreii din Corint auziseră despre caracterul amabil al noului proconsul și au avut de gând să se folosească de bunătatea lui spre a-și realiza planurile de răzbunare contra lui Paul, însă nu știau că insistența lor la un om lipsit de patimi avea să aibă puțin succes. Într-o zi, l-au atacat prin surprindere pe Paul în atelier și în strigătele unei plebe plătite l-au târât pe apostol în sala de judecată, în fața tribunalului guvernatorului. Acuzațiile lor contra lui Paul erau formulate astfel: "Acest om ademenește poporul la o credință nouă oprită de lege (religio illicita)!" Dar ei s-au înșelat. Calmul și demnitatea lui Paul au cucerit în mod evident respectul romanului. El a observat imediat jocul intrigilor și, mai înainte ca Paul să poată vorbi, a respins acuzațiile. Imparțialitatea sa plină de judecată i-a inspirat acest răspuns drept: "O, iudeilor, dacă ar fi vorba despre vreo nedreptate ori vreo fărădelege, aș asculta acuzațiile voastre. Însă în certurile voastre religioase eu nu mă amestec. N-am nici o plăcere să fiu judecător în astfel de lucruri". Cu cât foc aștepta Paul ocazia să poată vorbi în fața guvernatorului și cât de serios a privit el în ochii acestui bărbat măreț! Cu toate acestea, Galion romanul nu s-a îndurat să-l remarce pe sărmanul iudeu ce era în fața sa. Cu un zâmbet fin, cu un gest hotărât, Galion le-a făcut semn acuzatorilor să părăsească tribuna, iar lictorilor să se retragă din sala de judecată. Scena a degenerat într-o farsă. Sostene, noul conducător al sinagogii, care cu pelerina sa în falduri nu putea să coboare destul de repede scările tribunalului, a fost strașnic bătut de către grecii sosiți în grabă, care își vărsau necazul pe iudei; aceasta e una dintre puținele situații comice pe care Luca, cu finul său umor grecesc, o inserează în opera sa istorică. Însă tocmai această corecție i-a fost lui Sostene spre mântuire. Ea i-a permis să reflecteze și, desigur, a reprezentat punctul de plecare pentru convertirea sa. Harul se poate sluji și de astfel de întâmplări mărunte și ridicol.

Scena s-a eliberat repede de iudei. O clipă s-au aflat unul în fața celuilalt: Paul și Galion. Creștinismul și stoicismul se priveau în ochi. Era cea de a doua și ultima ocazie în care putea să audă vorbindu-se despre Isus. Ea nu s-a mai întors.

Biserica din Corint avea liniște. În contrast cu autoritățile municipale, care de multe ori îi pricinuiseră rău lui Paul, el căpătase o bună experiență în relație cu autoritățile romane. Acest lucru a făcut să-i crească simpatia pentru puterea romană de stat, însă și prestigiul tinerei Biserici printre păgâni. Activitatea sa a mers mai departe. Lucrând în orașul Corint, el n-a uitat provincia Ahaia, pe ale cărei comunități le salută în Scrisoarea a doua către Corinteni (1,1). Pe lângă Sila și Timotei, avea un număr mai mare de misionari în jurul său, pe care îi putea trimite în toate direcțiile în câmpul vast al peninsulei: spre Sicyon, Argos, poate chiar Olimp și Sparta. Numai cu numele cunoaștem așezarea Cancreea, unde diaconeasa Phobe a lucrat ca "un înger al iubirii" în cartierul mateloților. Cu alte cuvinte, Corintul, orașul peninsulei grecești având cea mai mare extindere, orașul cu două porturi unde sosea și de unde pleca o populație cosmopolită, era un câmp de acțiune anume făcut pentru inițiativa aventuroasă a unui om de felul lui Paul.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire