pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL VI
A TREIA CĂLĂTORIE MISIONARĂ

37. Călătoria la Efes
Fap 18,18-23; 19,1

Paul nu a stat nici într-un oraș atât de mult ca la Corint: 18 luni până la interogatoriul din fața lui Galion și apoi alte câteva săptămâni. Era o idee plină de entuziasm de a face să lumineze puterea harului lui Cristos în mijlocul acestui popor stricat. El se considera marele semănător al lui Dumnezeu care, asemenea Învățătorului său divin, lasă secerișul pe seama altora. Când Biserica din Corint putea oarecum să se sprijine pe propriile-i picioare, restul Greciei, cu o populație împrăștiată, nu-l mai interesa. În afară de Atena și Corint, nu se afla nici un oraș mai însemnat. O neliniște plină de presimțiri îl împingea să viziteze iarăși câmpurile sale de lucru de odinioară și să caute altele noi. Deja de două ori "Duhul lui Dumnezeu" îl îndepărtase de Efes. Oare se va întâmpla și a treia oară? Inima îi era plină de un simțământ de recunoștință față de Domnul, care îl scăpase de dușmanii săi și acordase libertate Bisericii sale, grație toleranței nobile a proconsulului Galion. De aceea făcuse un vot care îl obliga să se ducă la templul din Ierusalim. Aceasta ne arată câte fire sentimentale îl legau încă pe Paul de vechile obiceiuri religioase ale străbunilor săi. Ținta nemărturisită a acestei călătorii era patria pe care și-o alesese, Antiohia Siriei. De acolo el voia să atace noi câmpuri de apostolat.

Acvila și Priscila s-au decis să-l însoțească pe Paul până la Efes și să-i pregătească acolo o locuință pentru o eventuală ședere mai îndelungată. Se pare că la Corint treburile n-au mers prea bine, deoarece Paul trăia într-o mare sărăcie. În schimb, Efesul era vestit pentru producția sa de pânză de corturi. În suita lui Paul se găseau Sila și Timotei. Călătoria a durat aproximativ 10 zile, căci anticii nu obișnuiau să călătorească noaptea. Trebuie să fi fost într-o frumoasă zi de la sfârșitul anului 52, când Paul a văzut apărând în zarea albastră în spatele insulei Samos munții Ioniei, dar, mai presus de toate, mărețul Tmolus.

Zilnic, sute de corăbii din toate colțurile lumii ancorau la Efes, însă nici una dintre ele n-a adus vreodată o încărcătură mai prețioasă.

În portul Panormus, călătorii noștri au părăsit corabia și s-au urcat într-o mică barcă ce i-a dus printr-un canal lung de doi kilometri în portul interior mai mic. Aici au pus piciorul pe uscat în fața celor mai impozante clădiri din Efes, în fața Agorei și a imensului teatru grec, care prin forma sa semicirculară semăna cu o scoică deschisă. Întregul Efes, ca și Palermo, o "conca d'oro", o fructieră de aur, era așezat între munți. Ca și la Antiohia, toate coastele munților erau acoperite cu vilele celor bogați. Pe creasta muntelui se înalță într-un avânt îndrăzneț zidul lui Lisimah, care se mai vede și astăzi.

La Efes exista o colonie iudaică înfloritoare, ce avea o autonomie proprie și dreptul de a-și exercita liberă religia. Așadar, noii veniți, fără multă trudă, au găsit adăpost la compatrioții lor înstăriți. Evreii din partea locului n-aveau decât o cunoștință cu totul superficială despre creștinism și doreau cu înflăcărare să afle mai multe din gura lui Paul. Deoarece corabia cu care venise urma să-și continue drumul la începutul săptămânii următoare, Paul n-a putut rămâne decât o singură sâmbătă la Efes. Predica sa mesianică a avut un mare răsunet și el a trebuit să promită că va veni cât de curând.

Primirea la Ierusalim pare să fi fost cam decepționantă și lipsită de cordialitate. Când se referă la ea, Luca nu pomenește niciodată numele orașului sfânt și spune laconic: "El s-a urcat și a salutat Biserica".

Ne apropiem acum de punctul culminant din viața apostolului, de marea catastrofă, de opoziția cea înverșunată împotriva sa și a activității sale din Biserică. Orice lucru mare în Biserică trebuie să se nască prin mari dureri. Tot așa trebuie să se fi întâmplat și atunci când creștinismul s-a eliberat cu totul de învelișul iudaic. De la celebrul incident de la Antiohia, pe care iudeocreștinii extremiști nu puteau să-l uite și nici să-l ierte pe Paul, această tendință s-a dezvoltat într-o mișcare puternică, dotată cu un spirit de prozelitism considerabil. Ea a început acum o campanie sistematică, o contramisiune împotriva lui Paul, și căuta să stabilească o contrabiserică în toate comunitățile întemeiate de misionar. Abia moartea apostolului și distrugerea Ierusalimului au redus la tăcere acest antagonism.

Din contră, ce călduroasă a fost primirea de la Antiohia din strada Singon! Paul era într-adevăr apostolul lor! Ei îl trimiseseră în misiune și el îi formase și-i făcuse să devină capitala întregii Biserici. El i-a găsit aici pe Petru, pe Ioan și pe Marcu și poate chiar pe Barnaba. Vechea tradiție bisericească vorbește de o "cathedra Petri" de la Antiohia. Toamna venise. Iarna bătea la ușă. Expresia "el a petrecut un timp oarecare la Antiohia" pare să ne arate că el a petrecut acolo iarna. Astfel, și-a luat rămas bun de la prietenii săi pe care n-avea să-i mai revadă. El pășește acum în perioada cea mai importantă și mai roditoare a vieții sale, care se va încheia sub sabia călăului la Roma. După cum se pare, aici i s-a asociat un alt tânăr prieten, Titus (2Cor 8,23), care, lucru curajos, niciodată nu e pomenit în Faptele Apostolilor, și care totuși va juca un rol deosebit în viața apostolului. Pe Sila nu-l mai vedem lângă dânsul; desigur că, la rugămintea lui Petru, i l-a cedat acestuia, căruia îi va deveni om de încredere și secretar (1Pt 5,12). Înainte de plecare, e posibil ca Paul să fi fost informat despre planul pe care-l aveau adversarii de a organiza o contramisiune în Asia Mică. Acesta pare să fi fost motivul pentru care Paul n-a mers pe drumul cel mai scurt la Efes, ci, cu toate dificultățile, a traversat pentru a două oară Taurus-ul spre a se duce prin defileul cilician în Galația. Voia să contracareze acțiunea dușmanilor săi și să întărească comunitățile create. Deoarece Luca nu știa nimic despre întemeierea unui întreg șir de Biserici în Galația de Nord, el nu putea să înțeleagă prin această "serie" decât Bisericile din Galația de Sud, care ne sunt deja cunoscute, adică Derbe, Listra, Iconiu, Antiohia și filialele lor. Scopul acestei de-a doua călătorii în Asia Mică nu a fost acela de a întemeia noi Biserici; Paul dorea numai să întărească în credință comunitățile existente, și o face luând drumul cel mai scurt spre coasta ioniană. Iar pe de altă parte, e aproape de neînchipuit ca Paul să fi omis a cerceta Bisericile din sudul Galației, pe care le iubea așa de mult și pe care le știa amenințate. El n-a putut ajunge la Derbe înainte de jumătatea lui iunie a anului 53. Aici i s-a alăturat un nou ucenic, Gaius din Derbe. Atâta vreme cât Paul a zăbovit în Galația, dușmanii săi au amuțit și au stat la pândă ca, după plecarea apostolului, să-și reînceapă opera de agitație. Prezența lui Paul i-a doborât pe toți la pământ. Chiar și cei care erau deja șovăitori se făceau acum că sunt de partea lui (Gal 4,18). Însuși Paul se temea mai târziu că galatenii ar putea să considere limbajul său prea aspru și energic și că ei n-ar fi în stare să înțeleagă iubirea fără margini pe care o nutrea față de dânșii. Organizarea colectelor pentru frații săraci de la Ierusalim a cerut mult timp (1Cor 16,1). Dacă ținem socoteală și de pauzele necesare pentru odihnă în cursul călătoriei de inspecție, e probabil că Paul și-a reluat drumul în primăvara următoare. Trecând prin Apameea, platoul cel muntos al Frigiei și valea Meandrului, el a ajuns la Efes în luna aprilie a anului 54, după o călătorie de 530 de kilometri. Pornind de la Tars, asta ar însuma un drum de 1150 de kilometri.

Paul se găsea în inima provinciei Asia. Și Efesul avea dreptul să se numească prima metropolă a Asiei. Orașul Efes, în care Paul intra, fusese de curând reclădit de către Lisimah, generalul conducător de armate și urmașul lui Alexandru cel Mare. Se respira în el o atmosferă internațională a elenismului de mai târziu. Când sfântul Ioan descrie în cartea Apocalipsului bogățiile adunate și luxul imperial roman, el se gândea probabil la bogatele antrepozite și la comerțul mondial de la Efes.

Dar mai există și un alt Efes. Împreună cu Atena și Ierusalimul, Efesul era într-adevăr unul dintre cele trei orașe sfinte ale antichității. Cu al său Artemisium sau sanctuarul Dianei, Efesul era centrul magiei orientale, paradisul plăcerilor, al viciilor și al misterelor Orientului. Aceleași sentimente cu care Paul odinioară contemplase chipurile zeilor Atenei s-au trezit în el când a intrat în oraș prin Poarta Magnesiană, a trecut pe Strada Mormintelor, iar ochii i s-au ridicat spre uriașa platformă pe care era așezat celebrul sanctuar al lui Artemis, una dintre cele șapte minuni ale lumii. Această Artemis nu era zeița fecioară, patroana vânătoarei de la Greci, ci o corcitură a Astartei feniciene. Chipul ei înnegrit, cioplit din lemn de viță de vie, potrivit unei legende, era căzut din cer, asemenea pietrei negre a mamei zeilor de la Pessinus sau a pietrei Caaba de la Meca. Ea se asemăna cu o străveche divinitate a naturii și reprezenta instinctul reproducerii, simbolizat prin pântecele masiv acoperit de numeroase formule magice și bustul format dintr-o grămadă de mamele. Templul era totodată o mare casă de bancă, din cauza încrederii oarbe pe care toți o aveau în zeiță. În spatele chipului ei și sub protecția sa se găsea întregul tezaur al provinciei Asiei. Aici, ca și la templul din Ierusalim, erau încredințate spre păstrare economiile și averea clerului. Templul era o dată și jumătate mai mare decât domul din Köln. Bolta era susținută de 127 coloane ionice, care se sprijineau pe figuri de marmură lucrate artistic. O singură coloană se mai poate vedea astăzi la British Museum. Sanctuarul era împodobit cu capodopere ale lui Phidias, Polictet, Scopas și Praxiteles. Orașul vechi era întru totul un oraș sacerdotal. O întreagă armată de preotese și preoți, care cu toții erau eunuci, se găsea sub autoritatea marelui preot sau megabyzos. În jurul preoților mișuna, la rândul său, un enorm furnicar format din paznicii de la templu, de cântăreți, muzicanți, magicieni și fachiri. Aceștia se pricepeau să trezească și să mențină entuziasmul religios în cursul procesiunilor, slujindu-se de cimbale și alte instrumente muzicale, prin cântecele și, mai ales, prin dansurile lor bacantice, asemenea acelora ale călugărilor musulmani dansatori. Templul se bucura și de dreptul de azil pentru toți criminalii și atrăgea în domeniul său toate elementele care încercau a se sustrage rigorilor legii.

 

38. Apolo
Fap 18,24-28; 19,2-7

Cultul lui Artemis nu era unicul element asiatic care dădea Efesului o filozofie religioasă. Pe lângă acesta mai era și cultul împăratului, care nicăieri n-a avut o dezvoltare mai mare ca în acest oraș. Asia Mică a fost locul de naștere al cultului așa de înjositor al despotismului (Gregorovius). O inscripție veche și ciudată a fost descoperită și publicată de către savanții germani acum câteva decenii. E un fragment al unui decret de alianță al orașelor grecești din Asia de pe vremea lui August. Acest decret fixează începutul anului la 23 septembrie, ziua de naștere a împăratului, și introduce totodată calendarul iulian. Felul în care se face această schimbare ne dovedește faptul că August era privit ca începutul unei ere noi.

Dacă cineva vrea să aprecieze întreprinderea îndrăzneață a apostolului, trebuie să aibă în fața ochilor acest dublu fundament: al cultului împăratului și al lui Artemis. Era nevoie de un curaj de neînfrânt, de o credință în puterea biruitoare a lui Cristos, ca să te avânți în această cetate a necromanției asiatice. Paul nu putea să opună adorației puterii copleșitoare a statului roman decât sărăcăcioasa istorie a fiului unui tâmplar din Nazaret, răstignit la Ierusalim, iar beției simțurilor din cultul lui Artemis, literaturii oculte și obscene de la Efes, el nu putea să opună nimic altceva decât taina cea curată despre o bucățică de pâine asupra căreia Cristos a pronunțat niște cuvinte misterioase. Acest bărbat trebuie să îl fi simțit în el pe Cristos ca pe o forță prezentă, cu totul reală și de neînfrânt, ca să se angajeze într-o asemenea aventură.

Astfel, Paul, cam prin luna aprilie a anului 54, împreună cu tovarășii săi, pășea pe vechiul bulevard al Efesului, între Pion și Coressus. El a trecut pe lângă marele gimnaziu, pe lângă Odeon, așezământul municipal al culturii fizice, pe lângă Agora înconjurată de colonade, mărginită de prăvălii și magazine. Pe stadionul, ale cărui pietre au fost tăiate în stâncă, se văd și astăzi dalele cele mari pe care a pășit Paul și poarta romană prin care a trecut. Acolo a avut o mare bucurie, deoarece în casa lui Acvila îl aștepta deja o locuință pregătită.

Puținii creștini, care trăiau pe acea vreme la Efes, formau o comunitate destul de curioasă. Ei profesau un creștinism foarte incomplet; nu întrețineau nici o legătură cu Biserica apostolilor: un creștinism fără darurile Sfântului Duh și fără sacramente. Trebuie să amintim că, în primii ani ai creștinismului, o serie întreagă de oameni, evrei din diasporă și prozeliți, atrași de mișcarea lui Ioan Botezătorul de la Iordan, au primit să fie botezați de către dânsul și curând după aceea s-au împrăștiat în toată lumea și au continuat pe cont propriu misiunea apostolului. Acesta nu era creștinismul autentic de la început, după cum afirmă unii în mod greșit; era un creștinism laic, angajat în mișcarea baptismală ce pornea de la Iordan și care se va transforma mai târziu în ură contra lui Isus. (Începuturile se găsesc probabil în Mc 9,38-40; Lc 9,49). Așa-zișii creștini din Efes erau mai mult creștini cu dorința, dar cărora le lipsea adevărata credință și știință religioasă.

Paul a auzit pentru prima dată vorbindu-se despre un reprezentant foarte interesant, însă mai liberal, al acestui creștinism ioanitic, care lucrase deja aici înainte de venirea sa și apoi plecase la Corint. Era un evreu din Alexandria, un renumit cunoscător al Legii, un orator înfocat și o fire extrem de atrăgătoare. Numele său era Apollonios, prescurtat Apollos. Și el fusese atras de mișcarea lui Ioan Botezătorul, care se răspândise până atunci în Egipt; astfel, el devenise un premergător și un pregătitor de cale pentru adevărata evanghelie. Începând de acum, acest Apolo pășește în treacăt, ca o nouă apariție în cercul de lumină al apostolului, și are un rol însemnat în cercul său de activitate. O dată cu Apolo, apare un nou element de formare, spiritul alexandrin, care își va face apariția în creștinismul primar. Mai târziu, "școala alexandrină" va contribui la apărarea credinței creștine prin filozofia sa și prin interpretarea spirituală și alegorică a Scripturilor. Alexandria era în acel timp centrul teologiei iudaice deschise și comprehensive, care încerca să contopească înțelepciunea tuturor națiunilor, să amalgameze ideile logos-lui grecesc, ale forțelor seminale răspândite în lume și ale rațiunii creatoare universale cu etica stoicilor și cu mozaicul progresist. Conducătorul acestei școli era celebrul Filon, care încerca să împace teoriile "divinului Platon" cu înțelepciunea Scripturii Vechiului Testament. Scopul acestor teologi iudeo-alexandrini era acela de a face din limba și filozofia greacă un mijloc potrivit pentru a transmite ideile iudaice. Tocmai prin aceasta au reușit o lucrare providențială, au ajutat ca limba greacă să devină un mijloc de expresie clasică a dogmei creștine. Apolo trebuie să fi fost un ucenic al acestui Filon și prin aceasta situația sa de creștin este deja bine definită. Religia sa era un creștinism cu avânt platonic, căreia îi lipsea profunzimea mistică. El era un adept însuflețit al învățăturii morale a lui Isus, al concepției sale noi de a-l adora pe Dumnezeu în "spirit și adevăr" și expunea toate ideile cu "mare precizie"; totuși, n-avea nici o idee despre miezul esențial al creștinismului, despre concepția mistică a morții ispășitoare, a învierii Domnului și coborârea Sfântului Duh. Ceea ce-i lipsea în privința cunoașterii divine a lui Isus era înlocuit prin iubirea-i arzătoare față de Domnul. Luca îl numește "un suflet înfocat". Când spune: "Apolo era instruit în învățătura Domnului (katechumenos) și învăța exact istoria lui Isus, însă cunoștea numai botezul lui Ioan", putem deduce că era bine informat asupra unor puncte esențiale ale creștinismului, asupra părții sale istorice, asupra mesianității și a naturii divine a lui Isus. În felul acesta, el ajunsese conducătorul spiritual al unui grup de creștini din Alexandria, care cu mult zel cerceta Scriptura, însă nu descoperise legătura cu Biserica. Partizanii săi formau împreună cu sinagoga iudaică aceeași comunitate, fără nici o deosebire. El era senzația cea mare din Efes. Într-o zi, Acvila și Priscila au mers și ei la sinagogă ca să-l asculte. Era o predică mesianică, convingătoare, însă lipsea ceva, acea tonalitate deplină, intimă și inimoasă a lui Paul. Clopotul suna bine, însă avea în el un alt ton. El vorbea despre Logos, însă îi lipsea Pneuma cea sfântă. După terminarea serviciului divin, ei au făcut cunoștință cu acest om, l-au invitat la ei și i-au dezvăluit acțiunea cea nouă a Spiritului în Biserică, așa cum o cunoșteau de la Paul. Acest bărbat savant a devenit prietenul casei și un ucenic pentru botez. Ei i-au povestit lui Apolo despre Biserica din Corint pe care o întemeiase Paul și despre viața ei bogată în daruri carismatice. Atunci Apolo s-a decis să meargă în Ahaia, ca să cunoască pe deplin viața Bisericii de acolo în însuși izvorul ei și și-a luat scrisori de recomandare către conducătorul Bisericii de acolo. Se pare că el a fost primit la Corint în Biserică prin Botezul și Mirul administrat de un ucenic al lui Paul. În curând, el a ajuns subiectul de discuție al zilei și a devenit una dintre personalitățile conducătoare ale comunității. Apariția sa a fost ceva nou pentru corintenii cei doritori de lucruri senzaționale! Elocvența sa cu totul antică, avântul său spiritual, purtând pecetea filozofiei platonice, și care se îndreaptă mai mult spre "cunoaștere" (gnosis) decât spre credința (pistis) cea simplă, a măgulit simțământul de demnitate al corintenilor. "Acesta e omul potrivit pentru Corint!" spuneau prietenii săi. Fără ca el s-o fi voit sau s-o fi putut împiedica, s-a format în Biserica din Corint un partid propriu al lui Apolo, care se fălea mult cu superioritatea oratorică a acestuia față de cea a lui Paul. Când partizanii săi au devenit prea zgomotoși, Apolo a părăsit Corintul și s-a retras la Efes, spre a nu primejdui unitatea Bisericii; o foarte frumoasă mărturie pentru caracterul său dezinteresat.

În afară de acesta, la Efes se mai găsea un alt cerc, format din ucenicii lui Ioan. Cea dintâi grijă a lui Paul era aceea de a conduce acest grup de semicreștini și de sfinți curioși spre o credință deplină și o viață total creștină. În cursul acestei activități el a avut o experiență interesantă. A întâlnit un grup de vreo 12 persoane care i-au atras atenția prin viața lor severă și retrasă. El și-a dat seama că lipsea ceva în creștinismul lor, și anume bucuria și darurile carismatice așa de răspândite pe acea vreme printre creștini. I-a întrebat îndată: "N-ați primit voi pe Duhul Sfânt atunci când ați îmbrățișat credința?" Ei au rămas foarte uimiți, căci nu înțelegeau despre ce le vorbea Paul. Că Duhul Sfânt a venit deja (la Rusalii), despre așa ceva ei n-auziseră nimic. "Dar atunci, ce fel de botez ați primit?" De aici se deduce că ei formau o mică comunitate de oameni pioși ce îl urmau cu fidelitate pe Ioan Botezătorul în post și rugăciune. Paul le-a explicat că botezul lui Ioan a trecut de mult, el fiind doar o expresie a credinței în Cristos ce avea să vină. Ei l-au rugat să fie instruiți pe deplin și primiți în Biserică prin botez și impunerea mâinilor (sfântul Mir). Li se părea atunci că părăseau o cameră întunecată, o încăpere cu o boltă posomorâtă, spre a intra într-o biserică luminoasă. Sufletul le-a fost inundat de o nouă cunoștință, inima le-a fost zguduită cu putere și cuprinsă de o nădejde însuflețită de credință, astfel încât ei au ajuns la o stare de înălțare extatică și care s-a manifestat prin profeții și darul limbilor.

De altfel, Efesul nu era singura comunitate iudaică din diasporă unde se găseau ucenicii lui Ioan. O parte din ei au fost conduși la Isus de însuși profetul. Cu toate acestea, persista chiar din timpul vieții sale o oarecare tensiune și gelozie între ucenicii lui și cei ai lui Isus (In 3,26). După moartea profetului, ucenicii s-au grupat în jurul persoanei sale idealizate și au format comunități aparte, independente, dincolo de Iordan, până departe în Asia și Egipt. Chiar și evanghelistul Ioan, în prolog, face aluzie la această mișcare a sfântului Ioan Botezătorul. "El nu era lumina, ci avea să dea mărturie despre lumină". Această frază n-ar fi avut nici un înțeles dacă n-ar mai fi existat pe acea vreme adepți ai lui Ioan Botezătorul, care vedeau în el adevărata lumină. Ei au dispărut cu totul în secolul al II-lea.

Experiența pe care a avut-o Paul cu cei 12 ucenici ai lui Ioan ne arată cât este de necesară pentru creștinism legătura organică cu Biserica apostolică și cum un creștinism independent de Biserică, de sine stătător, autonom, curat personal sau chiar biblic, conduce la o izolare neroditoare, la o asceză lipsită de bucurie, la formarea de secte și la o concepție străină despre Cristos. Creștinismul pe care Paul l-a găsit la Efes nu era decât un stadiu premergător și de aceea apostolul e numit ca fiind adevăratul întemeietor al Bisericii din Efes; dar nici aici n-a clădit pe un teren străin.

 

39. "Grija pentru toate Bisericile" (2Cor 11,28)
Fap 19,8-10; 20,19-21; 2Cor 16,19

La Efes, Paul a rămas, în primul rând, credincios vechii sale metode. Chiar din prima zi, el a trăit din munca mâinilor sale, șezând de dimineață până spre amiază la războiul de țesut. Cu toate acestea, nu putem să nu apreciem și ceea ce a făcut pentru Paul gazda sa de la Efes. Să ne închipuim viața neliniștită din casa acelor oameni; toată ziua, până târziu în noapte, vizite și oameni străini care aveau ceva de întrebat; unii veneau pentru a cere explicații în diferite cazuri de conștiință, alții pentru a se anunța la cateheză în vederea botezului, aducând știri și salutări de la diferite Biserici din Frigia, Galația, Macedonia și Grecia și pentru a primi noi instrucțiuni. Oricine ajungea în preajma acestui om era atras în vâltoarea unei vieți active și extraordinar de dinamice. Niciodată nu te plictiseai în preajma apostolului! Seara avea loc instruirea catecumenilor începători și a celor avansați, oficiul predicării și, cât de des posibil, măcar duminica, cina euharistică. Va fi trebuit să deschidă mereu tot mai multe cursuri de cateheză în case particulare, cursuri pe care Paul le încredința ucenicilor săi. El își va fi rezervat pentru sine numai conducerea întregii instruiri, sacramentele impunerii mâinilor (Mirul și Preoția) și marile prelegeri publice. Potrivit simțământului religios al evreilor, cele dintâi roade consacrate Domnului au o mare valoare. La fel și Paul, în Scrisoarea către Romani (16,5), cu mândria unui tată, îl salută pe cel dintâi născut al său, pe primul neofit de la Efes. "Salutați-l pe iubitul meu Epenet; el este pârga Asiei pentru Cristos".

Chiar și la Efes sinagogile deveniseră, fără să vrea, vestibulul creștinismului prin învățătura sa sublimă despre Dumnezeu și prin legea sa morală. Dar numai datorită lui Paul creștinii din acest oraș au devenit conștienți că religia lor creștină este diferită de iudaism. Prin cuvântările sale din sinagogă, Paul a închegat relațiile cu diferitele categorii ale populației, cu cei mai buni și mai serioși, cu prozeliții. Aceștia constituiau nucleul Bisericii celei noi din Efes. Primele trei luni erau extraordinar de prețioase. Însă n-a trebuit să treacă prea multă vreme pentru ca evreii să-și dea seama că acest creștinism cu totul universal însemna sfârșitul religiei lor pur naționale. Aceasta a dus la o ruptură. Între timp, interesul pentru noua religie ajunsese așa de mare, încât Paul, pentru prima dată, a încercat o nouă metodă misionară. Casele particulare erau prea mici și nu erau accesibile pentru toată lumea. De aceea, el a inaugurat conferințele publice în felul retorilor păgâni, la care, spre deosebire de prelegerile păgâne, oricine avea acces în mod gratuit.

Iarna bătea la ușă și Paul nu mai putea, ca până atunci, să-și continue activitatea sub cerul liber. El a căutat un local potrivit. Un oarecare gramatic Tyrannus, probabil un nou convertit, a fost gata să-i închirieze pentru predicare sala încăpătoare ce o avea. Această sală se găsea probabil în unul dintre cele cinci gimnazii care, în afară de terenuri de sport, jocuri și instalații de băi, cuprindea și săli de curs pentru conferințele profesorilor, rectorilor și poeților. Sălile de curs erau fie în formă semicirculară, fie niște culoare grupate în jurul unei curți interioare ce avea coloane și erau numite "schole" (adică timp liber, răgaz, întreținere). Așa a ajuns cuvântul grecesc "schole", încetul cu încetul, la înțelesul de astăzi de învățământ sistematizat. Din textul lui Beza cunoaștem programul exact al apostolului, dar, din nefericire, nu și materia de expunere. Pe la orele 11 dimineața, Tyrannus își sfârșea prelegerile. Urma apoi o pauză de o jumătate de oră. De la 11,30 până la 16,30 sala era la dispoziția lui Paul. Acesta era timpul liber pentru orice îndeletnicire. Dar Paul nu avea timp liber. Toată dimineața lucra gânditor la războiul de țesut spre a-și câștiga hrana și plăti chiria. Apoi își spăla fața și mâinile pentru a se îndrepta spre sala de prelegeri, unde îl aștepta un public foarte amestecat: studenți, comercianți, slujbași, meseriași, filozofi, bărbați și femei din clasele sociale mai înstărite, sclavi și eliberați. Doi ani întregi a desfășurat Paul această activitate intensă. Marile sărbători închinate în cinstea lui Artemis, mai ales cele din luna mai, care atrăgeau vizitatori din toate ținuturile stăpânitorilor, au adus la Paul o mulțime de curioși din toate provinciile Asiei. Că Paul, în atacurile sale ocazionale, n-a cruțat nici cultul lui Artemis, reiese din vorbele argintarului Demetrius, precum și din Scrisoarea către Efeseni: "Nu vă mai purtați cum se poartă păgânii în deșertăciunea minții lor. Întunecați la cuget, ei s-au înstrăinat de viața lui Dumnezeu, din cauza neștiinței lor lăuntrice, din cauza împietririi inimii lor. Deveniți nepăsători, s-au dedat desfrâului până la făptuirea fără saț a oricărei necurății" (Ef 4,17-19).

Pe lângă această activitate a prelegerilor publice, a intervenit o muncă destul de delicată și intensă ce consta în vizitarea caselor și pastorația individuală, despre care Paul ne dă o icoană înduioșătoare în cuvântarea sa de despărțire de la Milet. Aceasta era o luptă serioasă pentru sufletele noilor convertiți, sufletele celor slabi, șovăitori, îndoielnici și descurajați. În câte seri nu stătea cu noii convertiți și căuta, în conversațiile de la masă, obișnuite în Orient, să-i introducă într-o cunoaștere mai adâncă a lui Cristos și le povestea despre călătoriile sale misionare și despre progresele credinței în alte țări. Scrisoarea către Efeseni ne indică probabil ceea ce predica Paul pe acea vreme. Între timp, Biserica se întărise așa de mult, încât Paul trebuia să se gândească la o organizare temeinică. În felul acesta, apostolul a fost determinat să organizeze un corp stabil de prezbiteri localnici, aleși dintre credincioși, pe care i-a numit "episcopoi" (supraveghetori, Fap 20,28). Acest nume e o simplă transpunere a unui titlu care se aplica în acea epocă funcționarilor comunali și celor din corporații. Acești oameni erau meniți a deveni, după plecarea sa, păstorii responsabili ai Bisericilor locale, în vreme ce el însuși ținea în mâini conducerea supremă a tuturor Bisericilor.

Nicăieri, în activitatea sa de până atunci, Paul nu găsise un câmp de acțiune așa de întins ca în această provincie a Asiei, extrem de populată. Efesul era, după cum se știe, capitala acestei provincii care număra aproape 500 de orașe și sate. "O mare poartă" se deschidea aici pentru pătrunderea în lumea păgână (1Cor 16,9). Personal, el a rămas la Efes și ținea în mâini firele operei sale misionare foarte întinse și primea trimiși aproape de peste tot unde întemeiase comunități; ei rămâneau atașați de dânsul. Astfel au fost Gaius și Aristarh, Secundus din Tesalonic, Soter din Bereea. Din Corint au venit negustori, meseriași, marinari și bărbați de seamă, ca Apolo, Erast, trezorier municipal, și Sostene, fostul șef al sinagogii. Dacă mai ținem socoteală și de prietenii săi mai vechi, îl vedem pe Paul înconjurat de un distins stat major de colaboratori, un cerc de bărbați binecuvântați de Dumnezeu, cu care discută despre bucuriile și necazurile tuturor comunităților și pe care îi trimitea să întemeieze noi comunități în orașele din apropiere. "Bisericile Asiei vă trimit salutul lor", le scrie el corintenilor (1Cor 16,19). Efesul era situat la confluența a patru văi, traversate de Kaistros, Meandru, Hermus și Kaikos. Prin această situare geografică, el atrăgea populația orașelor, situate de-a lungul cursului și la vărsarea lor. Din nefericire, munca misionară a colaboratorilor lui Paul este puțin înregistrată de Faptele Apostolilor; le putem completa prin aluziile făcute în scrisorile sale. Însă în scrisorile apostolului și în Apocalips apar mereu noi comunități a căror întemeiere trebuie să se fi petrecut în acest timp. Așadar, tovarășii apostolului s-au dus la Milet, Veneția antichității, care mai visa la măreția trecutului său istoric, ilustrată prin numele gânditorilor Tales, Anaximandru și Anaximene, iar acum își datora renumele oracolului lui Apolo din Didima și bogăției țesăturilor de lână. Colaboratorii lui Paul s-au dus la Smirna, regina mărilor, au atins orașul meșteșugarilor din Magnesia, ale căror ciocane răsunau până departe, au pătruns până în Trales, la negustorii de smochine și stafide, cărora trebuie să le fi predicat evanghelia diaconului Filip. Alții au mers în sus pe Kaystros până la Filadelfia, sau au ajuns prin pasul Tmolos până la Sardes, în reședința celebră a regelui Cresus, unde se găseau în acea vreme templul Cibelei și mormintele regilor libieni. Alții au evanghelizat Tiatira, orașul natal al vânzătoarei de purpură Lidia, și s-au întins încă și mai departe până în Pergam, unde, potrivit Apocalipsului, se înălța "tronul Satanei", imensul templu și impresionantul altar al lui Zeus, ale căror rămășițe, păstrate în muzeul Pergamon din Berlin, ne mai vorbesc și astăzi într-un mod elocvent. Dacă au ajuns până la Troas și Assus sau dacă Luca a predicat acolo, nu știm. În tot cazul, curând după aceea, în călătoria sa spre Corint, Paul a găsit acolo o comunitate creștină. Așa s-au dezvoltat cele șapte Biserici din Asia. Ca o coroană cu șapte stele înconjurau aceste comunități fiice comunitatea mamă de la Efes. Plin de bucurie, putea să le scrie din Roma: "Odinioară erați în întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul" (Ef 5,8). Ar trebui să ne mirăm că a fost suficient un timp atât de scurt pentru ca evanghelia să se răspândească în întreaga provincie. Însă Faptele Apostolilor ne spun fără îndoială că "toți locuitorii Asiei, iudei și păgâni, au auzit cuvântul Domnului" și că Demetrius a reușit să ațâțe poporul, spunând că acest Paul, nu numai la Efes, dar aproape în toată Asia, a convins și a atras multă lume ca să-l urmeze".

Credința creștină înflorise bine într-un ținut bogat din sudul Frigiei, pe valea Lykosului, un afluent al Meandrului. Acolo erau situate trei orașe pline de viață: Colose, Laodiceea și Hierapolis. Colose (astăzi Chonas) era un orășel de provincie, demodat și liniștit, la picioarele muntelui Cadmus, care îl domina cu masa sa impozantă și cu numeroasele sale pârâuri ce alimentează Meandrul și Lykosul. Epafras, un nobil grec din Colose, pe care Paul îl câștigase pentru religia creștină și pe care-l iubea în chip deosebit, ca pe prietenul și colaboratorul său, a devenit apostolul acestui ținut. Paul ne oferă o frumoasă mărturie: "Astfel ați învățat de la Epafras, iubitul vostru tovarăș de slujbă, care ne înlocuiește ca un credincios servitor al lui Cristos" (Col 1,7). Epafras, mai târziu, a fost și el părtaș la închisoarea apostolului, de la Roma. Probabil că prin el Paul s-a împrietenit cu Filemon, un cetățean bogat din Colose, care, împreună cu soția sa, Apfia, îi datora cea mai mare fericire a vieții sale. El și-a pus casa la dispoziția comunității pentru adunările liturgice. Sclavul său Onesim a adus probabil mai multe scrisori. Într-o zi, Filemon i l-a prezentat lui Paul pe prietenul și ruda sa Arhip; l-a îndrăgit atât de mult pe tânărul bărbat, încât l-a făcut preot și l-a numit mai târziu "tovarășul său de arme" (Col 4,17; Fil 2; 2Tim 2,3).

De la Colose, Epafras a mers în orașul vecin Laodiceea (Eski Hissar), unde se fabricau frumoasele țesături de purpură și care era vestit printr-o școală de medici oftalmologi. Epafras întemeiase și aici o comunitate care se aduna în casa lui Nimfa (= Nymphodoros) (Col 4,15).

De partea cealaltă, acolo unde Lykosul se unește cu Meandrul, pe o stâncă înaltă e așezat vechiul oraș sfânt al frigienilor, Hierapolis, renumit prin una dintre cele mai curioase minuni ale naturii. Și aici a lucrat Epafras ca un mesager al credinței. Deoarece Paul spune despre dânsul: "El se luptă pentru voi în rugăciunile sale. Sunt martor că mult se străduiește pentru voi, cât și pentru cei din Laodiceea și Hierapolis" (Col 4,12). Probabil că Epafras îndeplinea în această regiune funcția de episcop.

Poporul frigian avea tendințe spre mistică și visare. El întreținea sub dubla influență a parsismului (religie irano-persică a lui Zoroastru) și a iudaismului tardiv un cult al demonilor și al îngerilor încă înfloritor în secolul al IV-lea, după cum ne-o dovedesc niște inscripții și actele conciliului din Laodiceea. Însă Frigia, datorită muncii ucenicilor lui Paul, a devenit în curând o mare citadelă a creștinismului. Un mare număr de monumente și inscripții analizate de Ramsay, exploratorul lui Paul, ne dovedesc caracterul timpuriu al creștinării Frigiei.

 

40. "Înălțimile lui Dumnezeu" și "abisurile Satanei"
Fap 19,11-12

Paul se găsea la apogeul activității sale. Conferințele sale publice în sala de cursuri a lui Tyrannus, influența sa crescândă în întreaga provincie, probitatea caracterului său trebuie să fi făcut o adâncă impresie asupra oamenilor din viața politică, deoarece aflăm că mai mulți "asiarhi", adică membri ai dietei provinciale și conducători de jocuri, se împrieteniseră cu Paul. Chiar și guvernatorul orașului pare să-i fi fost binevoitor.

Pe atunci mișunau pretutindeni destul de mulți șarlatani, înșelători ai poporului, care exploatau credulitatea acestuia în scopurile lor egoiste. Vindecările miraculoase ale zeului mântuitor (Soter) Asclepios, băuturile vrăjite și talismanele, astrologia și ghicitul aduceau mari venituri unei cete de preoți magi și șarlatani. Efesul era un oraș unde teozofia, ocultismul și magia neagră aveau mulți adepți, iar spiritiștii îi introduceau pe oameni în "abisurile Satanei" (Ap 2,24). Într-o atare lume dedată la lucruri magice și diabolice, Paul a fost nevoit să facă să strălucească, în contrapondere, puternicile sale daruri carismatice. Faptele minunate de la Efes, despre care vorbește Luca, sunt o dovadă în acest sens. Ceea ce nu reușea cu predica o făcea "puterea Duhului" și dovezile sale, vindecări de bolnavi și izgonirea diavolilor. În antichitatea păgână, ca și în țările de misiuni, bolnavii sunt cei mai nenorociți. Când Paul mergea pe străzi, de-a lungul caselor erau așezați bolnavi, paralitici, oameni mâncați de lepră cu răni pline de puroi, care-i întindeau rugător mâinile sau niște cioturi de brațe, cum se mai poate vedea și astăzi în Orient. Iar Paul, prin invocarea numelui lui Isus, îi vindeca, fără altă răsplată decât aceea ca de acum înainte ei să laude numele lui Isus. "Gratis ați primit, gratis să dați!"

Puterea influenței sale era așa de mare, încât unii au reușit, apelând la Paul, să-i scoată pe diavoli. Predilecția efesenilor pentru astfel de scene rare, înfiorătoare și senzaționale a produs un caz foarte chinuitor, pe care Luca îl descrie cu mult umor. Cei șapte fii ai unui mare preot evreu numit Sceva, o adevărată trupă de exorciști ambulanți, au făcut exorcism public. Cel posedat își bătea joc de toate eforturile lor. Populația dezamăgită, cum se întâmplă de obicei, a luat poziție contra șarlatanilor; toată reputația lor era în joc. Neștiind ce să mai facă, în disperarea lor, au încercat același "mijloc magic" de care se folosea Paul, "numele lui Isus pe care îl predică Paul". Dar Isus n-a îngăduit ca numele său să fie folosit ca mijloc de vrăjitorie. Ei au primit răspunsul ironic: "pe Isus îl cunosc, îl cunosc și pe Paul, dar voi cine sunteți?" Și, plin de mânie, cel posedat s-a repezit cu furie asupra lor, bătându-i pe doi dintre ei, sfâșiindu-le hainele, în vreme ce ceilalți, plini de rușine și dispreț, au trebuit să se retragă. Acesta a fost un mare triumf pentru Paul. Numele lui Isus era acum pe toate buzele și era pronunțat cu respect. Acum era evident că Paul nu săvârșea minunile sale printr-un mijloc magic, ci prin puterea lui Cristos cel ceresc. Aceasta era lupta despre care Paul scrie: "Lupta noastră nu este împotriva sângelui și a cărnii, ci împotriva domniilor și stăpânirilor acestei lumi de întuneric, împotriva spiritelor rele din înălțimi" (Ef 6,12).

Numele lui Isus triumfa pretutindeni. O sută de predici ale apostolului n-ar fi avut atâta efect cât acest argument întărit prin fapte. Aceasta este puterea faptelor! Paul a remarcat aceasta prin sporirea numărului auditorilor săi. Marele taumaturg le părea înzestrat cu o putere superioară, ca una dintre acele ființe divine ce sunt din când în când trimise din ceruri, întărită cu o putere divină ca să îndeplinească o misiune divină. Și când el zicea cu o voce plină de emoție: "La numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ și de sub pământ, iar orice limbă să dea mărturie că Domnul este Isus Cristos spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl!" (Fil 2,10), atunci un adevărat cutremur și fior trecea prin toți cei de față. Mulți îmbrățișau credința. Aceste zguduiri psihologice, acest fenomen de înviere spirituală provoca o mărturisire publică a păcatelor pe care noi, oamenii din nord, cu greu o înțelegem, dar pentru cei din sud apare ca ceva firesc. Paul, marele psiholog, maestrul în arta de a conduce sufletele, s-a recunoscut pe sine în toate acestea. El și-a dat osteneala ca să-i calmeze pe acești oameni și să îndrepte spre o cale bună emoțiile lor încă nepurificate. În acea zi nu mai era cazul unei prelegeri. Cât tras, cât împins, Paul a mers sus pe Agora. Din toate părțile ei au adus cărțile lor de ocultism, papirusurile magice și cărțile cu tălmăcirea viselor. În curând, s-a încins un foc în care ardeau șuierând pergamentele și amuletele. Alții aduceau cărți magice atribuite lui Noe și Solomon și le aruncau în foc. Abia acum efesenii erau liniștiți și se credeau iertați. Trebuie să fi fost un mare foc, dacă Luca evaluează valoarea cărților arse la 50.000 de drahme (40.000 de mărci). Era ca o torță uriașă aprinsă în față întregului Efes, anunțând declinul puterii păgânismului și aurora evangheliei.

De unde avea Paul această influență enormă asupra oamenilor? Era puterea personalității sale neînfrânte, a vieții sale lipsite de egoism ce izvora dintr-un punct central, unitar și divin, de la Cristos. Era, de asemenea, secretul influenței adevărate, autentice și binefăcătoare, care vine din lumina lui Dumnezeu și care conduce spre lumină. Dar mai există încă un mijloc de a-și câștiga influența, de a domina asupra oamenilor; este secretul influenței satanice, care se ridică din adâncuri, din puterea Satanei, și conduce spre "abisurile Satanei".

Paul era un prea mare psiholog ca să nu-și dea seama că atari dispoziții foarte favorabile la care asista nu puteau să dureze prea multă vreme. Întotdeauna după "Osana" a urmat un "crucifige". Acest exces de venerație fanatică s-a revărsat asupra lui Paul pentru scurt timp. Cu toate acestea, el era prea înțelept spre a se complace în acest succes și spre a savura acest fum de tămâie. El știa că acum puterea întunericului era mobilizată împotriva lui. Pentru el, Satana nu era o fantezie, ci o crudă realitate. Scrisoarea întâi către Corinteni, care a fost scrisă în acest timp la Efes, și a doua, scrisă după izbucnirea pasiunilor populare, ne arată un alt aspect al situației. În curând a venit asupra lui Paul vremea "marilor umiliri, lacrimi și încercări" (Fap 20,19). Atât Faptele Apostolilor, cât și Scrisoarea către Efeseni ne dau cheia spre a înțelege aceste dureri. El își dădea seama că în spatele scenei se ridica împotriva lui o putere infernală. Tot felul de duhuri rele se aliaseră împotriva lui într-un atac concentric. Cu greu poți găsi un sfânt sau un mistic în viața căruia diavolul să nu fi jucat vreun rol. Și nu există credință serioasă într-un Dumnezeu personal, nu există credință profundă, dacă nu vrem să știm nimic despre existența marelui dușman al lui Dumnezeu.

Măsura vieții sale creștine era deopotrivă pentru Paul gradul de suferință în unire cu Cristos. Trebuie să fi dus o viață de mari lipsuri dacă pe acea vreme putea să le scrie corintenilor: "Până în ceasul de față suferim de foame și de sete, suntem goi" (1Cor 4,4). O atare sărăcie era cauzată de măreția sufletului său, lucru imposibil pentru coreligionarii lacomi de bani. Paul nu se mai putea dedica lucrului decât foarte puțin și adesea trebuia să-l întrerupă zile întregi. Ocupațiile sale pastorale, corespondența cu celelalte comunități îi răpeau tot timpul.

Tocmai atunci scria galatenilor săi: "însă departe de mine gândul de a mă mândri, în afară doar de crucea Domnului nostru Isus Cristos" (Gal 6,14). În ambele scrisori către corinteni el ne-a lăsat nu mai puțin de patru mărturisiri zguduitoare de suferință. "Mi se pare că Dumnezeu ne-a pus cei mai de pe urmă pe noi, apostolii, ca pe niște osândiți la moarte, de am ajuns priveliștea lumii, a îngerilor și a oamenilor. Trebuie să ne lăsăm loviți. Suntem oameni fără patrie. Ca niște lucrători trebuie să muncim cu mâinile noastre. Nu e oare ca și cum am fi ajuns de batjocură pentru lumea întreagă? Suntem insultați și noi binecuvântăm, suntem prigoniți și noi îndurăm, ne blestemă și noi ne rugăm; suntem tratați ca gunoiul care e aruncat cât mai departe posibil; suntem alungați din oraș în oraș" (1Cor 4,9-13). A-și îndeplini misiunea sa pe pământ în mijlocul suferințelor, Paul a învățat-o de la Învățătorul său ceresc.

Faptul cel mai îngrozitor pe care Paul îl pomenește din șederea sa la Efes este "de a fi luptat cu fiarele" (1Cor 15,31). Unii exegeți au luat această expresie în sens figurat, alții consideră că se referă la un eveniment real. Oricum ar fi, expresia amintește cu putere un pasaj din scrisorile sfântului episcop martir Ignațiu de Antiohia, un ucenic fidel al veneratului său maestru. Paul își descrie astfel suferințele sale, fiind captiv pe corabie, precum și pățaniile sale cu soldații de gardă. "Din Siria și până la Roma m-am luptat cu fiarele, sunt încătușat între zece leoparzi". Lucrul acesta e spus în chip alegoric, și totuși e un fapt adevărat. Suntem astfel nevoiți, dacă nu voim să-l acuzăm pe apostol de fanfaronadă, să presupunem și la el o întâmplare reală, o catastrofă care aproape l-ar fi nimicit. Fiecare încercare de atenuare a semnificației se lovește de limbajul cu prisosință real al apostolului. "Într-adevăr, mi se pare că Dumnezeu ne-a pus pe cei din urmă pe noi, apostolii, ca pe niște osândiți la moarte, încât am ajuns priveliștea lumii, a îngerilor și a oamenilor" (1Cor 4,9). Sau, curând după catastrofă, el scrie: "Nu vreau să rămână necunoscută strâmtoarea venită asupra noastră în Asia și că am fost apăsați peste măsură și peste puteri, încât ne luasem nădejdea de la viață. Ba chiar duceam în noi osânda de moarte" (2Cor 1,8).

Unii cercetători mai noi admit, nu fără motiv, o captivitate a apostolului la Efes (bazându-se pe 2Cor 6,5; 11,23). Când Paul menționează, puțin după aceea, în Scrisoarea către Romani și plin de recunoștință că-și datorează viața lui Acvila și Priscila (16,4): "Ei capul și l-au pus în joc pentru viața mea" și când îi numește, în aceeași scrisoare, pe Andronic și Iunias ca "tovarășii săi de neam și robie", atunci e foarte greu să mai vorbim aici de o expresie metaforică.

La aceste suferințe exterioare s-au adăugat și cele sufletești, pe care i le pricinuiau iubiții săi copii corinteni și galateni. Inima și sufletul erau pline de amărăciune când se gândea la faptul că opera vieții sale, pe care ca un "arhitect înțelept" al lui Dumnezeu o construise, era acum amenințată să se prăbușească din cauza dușmanilor săi evrei. Ceea ce îi mai sporea durerea acestui om sensibil era sentimentul singurătății și al părăsirii. Tocmai acum era aproape singur, lipsit de prietenii săi cei mai intimi. Timotei, Erast și Titus plecaseră spre Macedonia și Grecia. Să nu ne mirăm văzându-l trecând printr-o perioadă de adâncă mâhnire. Noi cunoaștem deja acest lucru de la Corint, când nopți întregi nu dormea, iar sufletu-i era atât de neliniștit și întunecat. Când deodată se simți cuprins de o forță lăuntrică și auzi glasul Domnului: "Nu te teme! Eu am un popor numeros în acest oraș!" Așa a crezut el mereu în puterea lui Dumnezeu, care poate să învie chiar morții. El n-a pierdut nădejdea la Corint și n-a disperat nici la Efes. Astfel, și aici, la Efes, omul lăuntric se ridică cu forțe noi din orice durere. "Am crezut, de aceea am vorbit... De aceea nu ne lăsăm, și chiar dacă se năruie în noi omul dinafară, cel lăuntric se înnoiește zi de zi" (2Cor 4,13-16). Numai cine crede, asemenea lui Paul, poate să vorbească despre suferințele sale și are dreptul să o facă. Și la Efes a fost susținut de glasuri cerești, în vreme ce era solicitat la noi munci (Fap 19,21). I se arăta calea spre Macedonia, Ahaia, Ierusalim și, în sfârșit, dincolo de Orient, dorul cel tainic al apostolului: Roma. Tocmai atunci Duhul îi arătase capitala lumii ca un focar de unde trebuia să strălucească pentru totdeauna lumina lui Cristos.

 

41. "Sunteți chemați la libertate"
Scrisoarea către Galateni

Ceea ce Paul prevedea de mult timp, făcându-și griji, acum s-a și întâmplat. În frumoasa armonie, în acea relație de încredere dintre el și iubiții săi galateni, adversarii iudeo-creștini reușiseră să producă o primă discordie. Știrile erau tot mai numeroase, relatând că ei invadaseră cu totul primele comunități de la nord de Taurus și că puneau acolo în mișcare o contramisiune plină de râvnă.

Paul obișnuia cu plăcere să-i trimită pe discipolii săi în călătorii însemnate pentru a se informa. Oare adusese Timotei atari știri din patria sa? Sau poate coloniști din Galația s-au prezentat la Paul, în atelierul lui Acvila, pentru a-l informa despre ceea ce se petrece? Niște predicatori străini, oameni cu pregătire, au venit de la Ierusalim, ziceau ei, având scrisori de recomandare din cercul lui Iacob. Ei vorbeau în casele fraților mai distinși și în adunările religioase. Ei spuneau că Paul nu este un apostol adevărat ca cei de la Ierusalim, că acesta nu l-a văzut niciodată pe Isus. Că el singur a fost nevoit să învețe evanghelia de la vechii apostoli și care singuri sunt "competenți". El a omis lucrul cel mai de seamă în predicile sale: și creștinii proveniți dintre păgâni sunt obligați să țină legea lui Moise. El a trecut acest lucru sub tăcere, deoarece voia să modeleze evanghelia după placul păgânilor pentru a-i putea aduna pe cât mai mulți posibil. El se poartă când într-un fel, când în altul. La Listra, el a orânduit ca Timotei să fie circumcis, ca să-i măgulească pe evrei; din contră, păgânilor nu le-a spus nimic despre circumciziune, ca să fie pe placul lor.

Paul a fost tare zguduit. Prima sa Biserică, pe care el o născuse în dureri, era pe cale să se prăbușească. Ce mult i-ar fi plăcut să plece îndată cu acești mesageri, să se ducă la iubiții săi galateni; la acești copii mari cu o privire sinceră, dar cu inimi șovăitoare. Dar chestiuni curente, grija pentru toate Bisericile îl împiedicau. Cine erau acești oameni intrigați? De bună seamă erau trimiși ai acelor "frați mincinoși ce se strecuraseră pe lângă dânsul" și ai acelor zeloți care respingeau în mod fanatic tot ceea ce nu era iudaic și se infiltraseră în tânăra Biserică pentru a se folosi de ea în realizarea vederilor lor politice, încercând chiar să exercite asupra apostolilor un fel de tiranie. Ei făceau multă "vâlvă cu privire la lege" în comunitățile pașnice ale lui Paul, în case, în așa fel încât "cearta și discordia" (Gal 5,15) deveniseră pâinea cea de toate zilele acolo unde mai înainte erau faptele Duhului. Paul ar fi putut da uitării atacul asupra persoanei sale; însă ca cineva, fără știrea lui, să-i înșele pe acești copii ai naturii, fără ca ei s-o bănuiască, în comoara lor cea mai scumpă a credinței și în libertatea lor în Cristos, asta îi sfâșia inima. Când Paul privea în urmă asupra lucrurilor pe care reușise să le realizeze în comunitățile sale, vedea în urma-i "raza de foc a Duhului", vedea strălucind carisme peste carisme, minuni peste minuni. Noii convertiți se rugau, cântau, îi adresau lui Cristos din Euharistie cântece de mulțumire, vorbeau diferite limbi, îi vindecau pe bolnavi și făceau minuni. Și acum oare acest elan înălțător de viață nouă trebuia să facă loc practicilor serbede și reci ca gheața ale Legii? Dacă nu vrem să-l considerăm pe Paul un lăudăros, atunci ne putem închipui situația destul de serioasă în care se afla.

Asemenea unui general care înainte de hotărârea decisivă își adună în jurul său statul major, Paul îi reuni în jurul său pe toți colaboratorii și tovarășii săi de arme, prezenți la Efes, pentru a discuta cu dânșii: Timotei și Tit, Tihic și Trofim din Efes, Gaius din Aristarh din Macedonia, Sostene și Erast din Corint, Gaius din Derbe și Epafras din Colose. Tactica unui mare conducător de oameni se distinge prin faptul că el face ca prietenii săi să ia parte la hotărârile sale ca și cum acestea ar fi pornit de la dânșii.

Redactarea scrisorii trebuie plasată la limita anilor 54-55. În sprijinul acestei afirmații posedăm un criteriu extern. Paul îi dojenește pe galateni deoarece au lăsat să li se impună calendarul evreu cu anul sabatic. Or, noi știm de la Iosif Flaviu (Ant. Jud., 15, 1-2) că anul 54 era un an sabatic. Probabil că Paul scrie în cursul acestui an, pe care galatenii, induși în eroare, îl celebrau în spirit iudaic.

Scrisoarea întărește impresia că Paul era un personaj pasionat. Epistola e, pentru a o caracteriza lapidar, scrisă cu litere de foc. În ideile fundamentale, prin motivațiile biblice și felul de exprimare, ea este, ca să spunem așa, o schiță pentru Scrisoarea către Romani de mai târziu, pe când temperamentul și tonul pasionat ne fac să ne gândim la Scrisoarea a doua către Corinteni. Unele cuvinte nu se explică decât prin emoția sfântă a momentului; așa sunt expresiile de surprindere și consternare, blestemul repetat de două ori asupra acelora care predică o altă evanghelie, frazele întrerupte care denotă o puternică tulburare a sentimentelor. Două mari laitmotive domină cuprinsul și succesiunea ideilor care depind una de alta și se încrucișează în mod reciproc: 1. motivul personal: originea primară și autentică a misiunii sale apostolice; 2. motivul obiectiv al evangheliei sale despre mântuire prin credință.

Partea întâi a scrisorii este o violentă "apologia pro vita sua", apărarea propriei sale misiuni apostolice. El știe că a primit prin Sfântul Duh exact aceleași drepturi ca și ceilalți 12 apostoli. Așadar, tăgăduirea misiunii sale apostolice l-a constrâns pe Paul să se coboare în adâncul propriei conștiințe și să scoată de acolo fundamentele teologice ale situației sale excepționale. Există ceva măreț în această siguranță de neasemuit a chemării sale.

"Paul, apostol din partea oamenilor, nu din propria sa inițiativă, ci numai datorită trimiterii lui Isus Cristos înviat. Toți frații care mă asistă cu credință și sunt în preajma mea sunt de acord cu textul acestei scrisori trimise Bisericilor din Galația. Dați-mi voie ca fără înconjur să trec la subiect! Eu mă mir că așa de repede părăsiți evanghelia mea, spre a trece la o alta, care e cu totul opusă. Eu v-am condus primul la Cristos. Iar acum vă lăsați amăgiți ca și cum ar exista o altă evanghelie mai bună, pe care eu aș fi ciopârțit-o. O atare evanghelie nu există; dar există oameni care vă sucesc capul și falsifică evanghelia. Chiar eu, Paul, sau unul dintre prietenii mei, sau chiar un înger din ceruri dacă v-ar vesti o altă evanghelie afară de aceea pe care v-am vestit-o eu, să fie afurisit. Eu nu retrag nimic din ceea ce am spus și vă repet vorbele rostite cu ocazia ultimei șederi la voi. Dacă cineva predică o altă evanghelie, diferită de cea pe care v-am predicat-o eu, să fie afurisit. S-a spus pe seama mea că sunt un lingușitor, dornic de a câștiga popularitate, că nu-mi pasă de Dumnezeu! Că eu am speculat cu șiretenie antipatia voastră față de circumciziune și astfel am nesocotit cel mai bun lucru. Credeți voi într-adevăr că eu caut favoarea oamenilor? Dacă aceasta ar fi fost intenția mea, de multă vreme aș fi renunțat la a-l sluji pe Cristos. Aceste două lucruri nu pot sta împreună. Nu, eu sunt robul lui Cristos, lui îi aparțin cu pasiune și iubire.

Fraților, eu vreau să vă explic încă o dată natura și obârșia evangheliei mele; ea nu este o născocire omenească. Eu n-am fost la școala nici unui om, n-am fost ucenicul nici unui apostol, ci am primit-o printr-o descoperire directă. Mi se reproșează azi purtarea mea de altădată. Unii se miră de faptul că Cristos mi-a apărut la Damasc și că m-a chemat să fiu apostolul păgânilor. Se fac tot felul de presupuneri asupra schimbării surprinzătoare a părerilor mele. Dar cine e în stare să schimbe planurile lui Dumnezeu? Acum recunosc că Dumnezeu m-a ales din sânul mamei mele și că el a binevoit să mă cheme prin harul său fără a ține cont de voința mea, ca să-l descopere prin mine pe Fiul său. Din acel ceas, hotărârea mea a fost luată. N-am avut sfat de la nici un om. Când Dumnezeu vorbește, carnea și sângele n-au nimic de spus. Niciodată n-am căutat să intru în legătură cu apostolii cei renumiți de la Ierusalim".

Apoi Paul povestește într-un fel foarte viu întâmplările ce ne sunt deja cunoscute: șederea sa în singurătatea din Arabia, vizita sa la Damasc și Ierusalim, călătoria în patria sa, deliberările la conciliul apostolic, împărțirea ținuturilor misionare prin înțelegere și strângere de mână. Aceasta este o dovadă suficientă că învățătura și chemarea sa este de aceeași calitate ca și a iluștrilor apostoli. Iar mai departe el povestește, ca o altă dovadă a concepției sale autonome despre mântuire, cunoscutul conflict avut cu Petru la Antiohia. Argumentarea sa culminează cu următoarea reflecție: dacă cineva, ca om, urmând anumite prescripții religioase cu ajutorul legii, ar putea să ajungă la mântuire, atunci moartea lui Cristos ar fi fost fără nici un rost. Dumnezeu l-ar fi jertfit în zadar pe Fiul său și prin această jertfă ar fi comis o greșeală.

Paul ajunge acum la partea obiectivă: la tratarea temei celei mari a îndreptățirii prin credință. Pentru a putea evita o neînțelegere istorică pe care o face Reforma, trebuie remarcat că Paul nu vorbește aici despre faptele morale ale omului după justificare și nici despre viața omului în starea de har. În polemica cu adversarii, el ia în discuție prima îndreptățire, renașterea omului, însușirea mântuirii și realizarea mântuirii în fiecare suflet, trecerea de la starea de păcat la starea de har. Aceasta, în mod exclusiv, este lucrarea lui Dumnezeu, o consecință a morții ispășitoare a lui Cristos, fără nici o contribuție personală din partea omului; orice act uman independent și bun din punct de vedere moral nu poate deveni cauza și condiția de mântuire, în afară de actul de credință însuflețit de iubire și plin de căință. Dar însuși acest act este lucrarea Duhului, așa că imboldul pleacă întotdeauna de la Dumnezeu.

Paul spulberă punctul de vedere al adversarilor săi cu două argumente puternice; unul este pentru creștinii veniți din păgânism, celălalt pentru iudeo-creștinii cunoscători ai Bibliei. Paul le amintește păgânilor convertiți despre experiența lor sufletească, despre evenimentul convertirii lor:

"Când ați îmbrățișat credința și (în Botez și Mir) l-ați primit pe Sfântul Duh care s-a revărsat cu îmbelșugare asupra voastră cu dovezi sensibile și fapte strălucite, prin vorbiri profetice, vindecări de bolnavi și minuni, prin cunoașterea inimilor și prin emoții puternice, știați voi atunci despre legea mozaică? Oare datorați entuziasmul vostru pentru Cristos propriilor voastre eforturi morale sau poate respectării anumitor prescripții cu privire la alimente sau a altor practici, sau mai degrabă simplei primiri a predicilor mele? Nu v-am zugrăvit eu în fața ochilor chipul lui Isus așa de viu încât ați retrăit direct în suflet răstignirea sa? Acum vă întreb numai un lucru: cine v-a încântat și v-a vrăjit în felul acesta? Oare trebuia ca cineva să spună pe seama voastră prostia că într-un sfânt entuziasm ați pornit pe calea lui Cristos ca în cele din urmă s-o sfârșiți din nou în iudaism și în sărăcăcioasele sale prescripții externe? Voi ați pășit în școala cea înaltă a cunoașterii lui Dumnezeu și a cunoașterii lui Cristos și Dumnezeu vă cunoaște pe voi; și iată că voi vreți acum să vă întoarceți iarăși la «primele elemente» și, ca niște copii, să începeți a silabisi? Vreți voi să imitați pâraiele voastre de munte, care curg la vale așa de frumos și de cristalin din Sultan-Dagh și apoi se pierd în băltoace aducătoare de friguri și se preling neproductive și sărăcăcioase? Unde e acea perioadă minunată a primei voastre iubiri față de Cristos, a încrederii dintre mine și voi? Când au izbucnit primele furtuni ale prigoanei, iar voi erați așa de mândri de a suferi pentru Cristos, cine v-a dat puterea pentru așa ceva? Oare toate acestea au fost zadarnice?"

Al doilea argument e luat din Biblie, din explicarea tipic alegorică a figurii celei mai mari și pline de credință din Vechiul Testament, figura preferată a poporului evreu. Abraham era tipul, străbunul spiritual al tuturor celor care cred. Făgăduințele care i-au fost făcute nu sunt legate de descendența după trup, de o moștenire sau legătură de sânge. Mântuirea făgăduită lui nu este privilegiul unei rase, ci un bun general, al întregii omeniri, la fel de universal după cum este însăși Biserica. În el ni s-a arătat calea mântuirii pentru toate vremurile: credința. Moise, cu cărțile sale de legi, nu a venit decât după 430 de ani. El a avut de a face cu un popor devenit pe jumătate sălbatic, cu totul înstrăinat de Dumnezeu din cauza șederii sale prelungite printre păgâni. Acest popor avea nevoie de o educație de secole sub frâul aspru al legii. Așadar, la început legea avea un caracter tranzitoriu în planul mântuirii, doar o valoare pedagogică pentru anii minorității spirituale. Dar acum a venit plinătatea vremii. Omenirea a părăsit școala elementară și a fost primită în școala superioară a lui Cristos, în care nu mai există nici o deosebire între evrei și păgâni, greci și străini, stăpâni sau slugi, bărbat sau femeie.

După ce Paul, cu armele sale puternice ale argumentării, și-a zdrobit adversarii, devine iarăși calm ca o mamă și dă curs liber sentimentelor sale. "Acum aș dori ca o mamă să îndur din nou chinurile unei nașteri de dragul vostru și să-mi schimb vocea, ca să vă vorbesc așa cum o mamă se adresează copilului său!" Totuși, e demn de remarcat ce contraste întrunește în sine acest om: o logică tare ca oțelul, o voință de fier, aliată cu o gingășie de mamă! Astfel se aseamănă cu Învățătorul său divin. Paul face o scrută pauză în dictare și apoi merge la ultimul atac:

"Voi credeți că eu poate nu înțeleg nimic din legea lui Moise? Ascultați o întâmplare pe care vreau s-o și tălmăcesc după toate regulile interpelării iudaice. Știți că Abraham a avut doi fii. Ismael era fiul servitoarei Agar, rodul impulsului sexual; Isaac era fiul Sarei, al stăpânei, rodul făgăduinței divine. Regăsim aici o asemănare cu cele două legăminte ale lui Dumnezeu: cel vechi de pe muntele Sinai, care aduce pe lume copii sclavi, și noul legământ de pe muntele Sion, care dă naștere la copiii lui Dumnezeu! Agar înseamnă în limba arabă "munte" (hahar) și indică Sinaiul, dar reprezintă totodată Ierusalimul de astăzi care este mama noastră de sclavi, prin constrângerea morală pe care o exercită și nu vrea să știe nimic de libertate. Dimpotrivă, Sara cea liberă este tipul noului Ierusalim. Eliberat de orice constrângere morală, el este mama noastră spirituală. Cei ce vă ademenesc sunt fiii lui Agar, copiii roabei, pe când noi suntem fiii femeii libere și ai făgăduinței. Sub ochii voștri se repetă astăzi, ca și odinioară, aceeași istorie: fiul femeii libere, evanghelia cea adevărată, e prigonit de fiul sclavei, religia legii. Spuneți, așadar, celor ce vă ademenesc că ei sunt fiii roabei; noi suntem cei liberi. Cristos ne-a dobândit această libertate. Poate fi oare o evanghelie mai frumoasă? Însă această libertate nu înseamnă o desfrânare, după cum ne acuză dușmanii noștri! Prin libertatea lui Cristos, noi am fost scoși din slujba elementelor, a demonilor, a puterilor ursitei și eliberați de prescripțiile omenești și am intrat în slujba lui Cristos. Dar aici domnește iubirea; și tocmai această poruncă a iubirii este călcată în chip rușinos de cei ce vă ademenesc. De când au venit ei la voi, e numai ceartă și vrajbă! Alții au o mie de prescripții, însă legea noastră creștină spune: lăsați-vă conduși de Duh! Priviți totul în Cristos și atunci nu vor izbucni faptele trupului, patimile, pe când roadele Duhului se vor coace pe arborele vieții voastre. Cine seamănă în ogorul trupului, acela va recolta stricăciune. Cine seamănă în Duh va recolta roadele Duhului. Pe acest ogor se maturizează recolta fericirii.

Tăierea și netăierea împrejur, acestea-s lucruri secundare. Ceea ce conteză e viața cea nouă, făptura cea nouă în Cristos. Cine respectă această regulă, asupra aceluia se revarsă pacea și milostivirea. Însă un bărbat care, de dragul lui Cristos, a fost bătut cu pietre și care mai poartă și acum în trup cicatricele, ar trebui să fie lăsat în pace!" Rănile primite de Paul la Listra, fiind în slujba lui Cristos, sunt documentul și sigiliul apostolatului său. Galatenii din sud cunosc originea acestor stigmate. Crucea este marele mister în care Paul rezumă totul și care stă contra lumii.

Cu această magistrală scrisoare, Paul i-a născut pentru Cristos prin dureri pentru a doua oară pe iubiții săi galateni (4,19). Ne putem închipui scenele mișcătoare care s-au strecurat în comunitățile galatene la citirea acestei scrisori, la vederea "literelor mari" (6,11) scrise cu mâna tremurândă. De acum nu vom mai auzi intrigi în această zonă a misiunii lui Paul. După câte se pare, dușmanii au luat-o la fugă și, ca un roi de lăcuste, au năvălit asupra altor comunități. În curând îi vom vedea că apar la Corint.

Țăranii galateni, care au dus pe valea Meandrului spre Antiohia, metropola Galației, scrisoarea iubitului lor apostol, nu presimțeau ce comoară prețioasă duceau cu dânșii: un document de libertate, de o valoare istorică universală. În Frigia a răsunat mai întâi cuvântul despre libertatea creștină.

"Fraților, Cristos ne-a condus la libertate, voi sunteți chemați la libertate". Când a mai trecut vreodată prin lume un astfel de om, care a știut să unească o asemenea dăruire față de frați cu o atare libertate de spirit, care s-a făcut servitorul tuturor, și totuși nu a fost niciodată sclavul oamenilor? Căci acela este cel mai liber dintre cei liberi, care e liber de propriul său eu și care poate spune cu Paul: "Eu nu mai trăiesc propriul meu eu, ci Cristos trăiește în mine".

 

42. Înțelepciunea lumii și nebunia crucii
1Cor 1-4;

Corint! Noi știm din ce elemente disparate a fost formată această colonie romană, această piață de comerț european, acest oraș de negustori și marinari. La o sută de ani după distrugerea sa, el a fost reînviat prin cuvântul puternic al lui Cezar. Am văzut din ce straturi de populație, fără aristocrație și fără tradiție, se formase comunitatea creștină de aici, cu câtă greutate s-a desăvârșit unitatea ei. Corint! Acest nume evocă o lume plină de contraste și contradicții. Corintul nu avea o populație sedentară de țărani ca și Galația; nici o burghezie respectabilă ca Filipi, ci o mulțime pestriță, fluctuantă, cu o continuă revărsare și scurgere de credincioși din alte țări. Aici nu adia aerul curat și pătrunzător de pe Sinai, ci atmosfera înăbușitoare a Afroditei de pe Acrocorint. Icoana pe care Paul ne-o schițează despre Corint în cele două scrisori ale sale e puțin îmbucurătoare.

Cât timp a stat la Corint, Paul a reușit, cu puterea superioară a spiritului său, să mențină comunitatea într-o poziție morală înaltă și să păstreze ordinea. De atunci trecuseră patru ani. Aspectul comunității se schimbase. Ușurătatea greacă și liberalismul venit din Orient au produs situații care până acum erau străine Bisericii. Nu exista nici un oraș grec fără partide și grupări. Chestiunile personale deveniseră probleme principale, o beție de libertate în viața morală era consecința constrângerii politice. Paul stabilise principiul libertății creștine în locul constrângerii legii iudaice. Lucrul acesta constituia o inițiativă importantă. Despre libertatea conștiinței întreaga antichitate nu știa nimic; nici evreii și nici păgânii. Paul a preluat în chip genial o idee fundamentală a lui Isus Cristos ("Adevărul vă va face liberi") și a introdus-o în învățătura creștină. Prin aceasta a dat naștere spiritului occidental creștin și a devenit marele pedagog al Europei creștine.

Însă ce luptă uriașă a trebuit el să dea pentru a feri această libertate de toate răstălmăcirile! Paul avea de apărat libertatea cea nouă, de curând câștigată, împotriva a doi adversari: în Galația, împotriva iudaismului îngust, la Corint, împotriva fioroșilor apostoli ai unei libertăți fără frâu, care se trăgea în parte din partidul liberal iudaic, în parte din cercurile cultului dionisiac. La această dorință aprinsă de libertate s-a mai asociat încă un element care a favorizat formarea de partide: intelectualismul grecesc, care străbate întreaga dezvoltare a spiritului grecesc. Viața spirituală grecească era străbătută și de un curent de individualism și grecii nu puteau să înțeleagă de ce Paul intervenise cu atâta pasiune pentru comuniunea și unitatea bisericească. În gândirea greacă mai zăcea o ispită: etica greacă nu era dominată numai de cunoaștere, ci și de dorința de fericire. Acest eudemonism nu înțelegea decât cu greu predica lui Paul despre cruce.

Apolo se întorsese de la Corint și îi prezentase apostolului un raport asupra primejdiei ce amenința acolo. Alte știri mai noi îi fuseseră comunicate. Scandalurile morale printre neofiți se înmulțiseră. Astăzi luau parte la cina euharistică, în ziua următoare erau văzuți în templul Afroditei sau stând la masă în templul lui Serapis. Paul trebuia să intervină. El a adresat comunității prima sa scrisoare, în care le interzice să aibă legături cu desfrânații, înșelătorii, hulitorii de Dumnezeu și bețivii (5,9). Aceste două scrisori care au ajuns până la noi nu sunt decât o parte dintr-o corespondență mai vastă, care s-a purtat între Paul și comunitate. E lucru curios faptul că această primă scrisoare către corinteni s-a pierdut. Sau poate a fost deturnată? În antichitate, unii, mai ales grecii, aveau idei ciudate în ceea ce privește proprietatea literară. La Tesalonic, cu puțin înainte, o scrisoare a apostolului a fost falsificată, iar altele se pierd fără urmă.

Pe lângă scrisorile apostolului mai existau și mesajele personale. Astfel, înaintea expedierii primei scrisori către Corinteni, Paul l-a trimis acolo pe tânărul Timotei, ca unul care lucrase cu dânsul la întemeierea acelei comunități, ca să le aducă aminte corintenilor adevărurile fundamentale ale credinței și moralei, "regulile de conduită în Cristos" așa cum el le învățase în toate Bisericile, în acord cu ceilalți apostoli" (4,17). Probabil că Timotei trebuia să se ocupe și de strângerea unor colete pentru Ierusalim. Se vede că din acest motiv i s-au alăturat și Erast, trezorierul orașului, și alți câțiva frați. Timotei trebuia să meargă la Corint prin Troas și Macedonia, probabil că și de acolo veniseră vești rele. În orice caz, Paul era deja plecat la redactarea scrisorii amintite. Curând după aceea, o distinsă doamnă creștină, Cloe de la Corint, i-a dat de știre lui Paul printr-un servitor despre dezbinarea comunității de la Corint și despre răspândirea desfrâului. Deoarece unii indivizi pierduseră într-o măsură așa de mare sensul sfințirii personale și austeritatea moralei, Paul a fost nevoit să îndepărteze primejdia, recurgând la disciplina emanată de comunitatea bisericească. Dacă nici această strategie nu dădea rezultat, atunci nu mai era nimic de sperat, fapt ce explică lupta pasionată pentru unitatea și comuniunea bisericească.

Se formaseră trei partide pe lângă vechiul nucleu de credincioși care țineau încă la Paul. Din prima grupă a fost luat Apolo drept cap al comunității și opozant al lui Paul. Amândoi erau cuprinși de o mare înflăcărare pentru Cristos, dar fiecare avea felul său deosebit de a predica. Apolo era un spirit speculativ; prelegerile sale străluceau prin profunzimea platonică, prin dicțiunea clasică și eleganța retorică. Dimpotrivă, Paul era un realist, bărbatul care trecuse prin grele încercări, care te fermeca prin puterea realității și văpaia pasiunii sale. Ambele feluri de a predica sunt admise de Biserică. Însă, pentru semigrecii superficiali, cărora le plăceau plăsmuirile de idei, felul lui Paul era prea dur. Partizanii lui Apolo, al noului maestru în ale înțelepciunii, au folosit numele predicatorului lor ca un strigăt de luptă: "Eu sunt al lui Apolo!"

Pe lângă aceasta, grupa iudaică a comunității sporise prin venirea oamenilor din Orient, Palestina și Ierusalim. În portul Cancreea debarcaseră iudeo-creștini cu multe pretenții, prezentând scrisori de la vechii apostoli, botezați fiind probabil de Petru, de a cărui prietenie personală se făleau, iar pe Paul îl socoteau în chip disprețuitor ca fiind un apostol de mâna a doua, deoarece el nu avusese nici o legătură cu Isus. El e "cel mai neînsemnat dintre apostoli" și nu se știe dacă l-a văzut pe Cristos cel ceresc. El e mai prejos decât Moise și, cu toate acestea, vrea să-l înlăture pe acesta. Cine a văzut vreodată fața sa strălucind ca aceea a lui Moise? Faptul că Paul nu se folosește de privilegiul rezervat în mod obișnuit funcției de apostol, de a fi întreținut pe seama comunității, e o dovadă că el nu e sigur de cauza sa. În curând, acești iudeo-creștini, care strigau: "Eu sunt al lui Chefa (Petru)!", și-au format o grupare însemnată. Paul nu s-a îndoit nici o clipă că Petru nu știa nimic de acest abuz și nu vorbea decât cu venerație despre dânsul. El nu condamna efortul de-a aduna comunitățile împrăștiate într-o unitate foarte închegată sub autoritatea lui Petru. Însă faptul că unii puneau în joc, împotriva apostolatului său, primit direct de la Cristos, autoritatea capului apostolilor, era resimțit de Paul ca o lovitură dată chiar lui Cristos, ai cărui credincioși administratori voiau să fie amândoi.

Și ca absurditatea să ajungă la culme, exista și o a treia grupare, formată din predicatori iluminați ai libertății și din "superapostoli", care refuzau să se numească după vreun om. Ei îl puneau în joc chiar pe Cristos împotriva slujitorilor săi, spunând: "Eu sunt al lui Cristos!" Aceasta era culmea prostiei, capii acestor răzvrătiți erau probabil niște evrei imigranți, care se credeau având o legătură deosebită cu Cristos, deoarece îl cunoscuseră în chip omenesc. Aceștia erau adversarii cei mai periculoși. Ei nu admiteau că Cristos vorbea prin Paul, că acesta este "pătruns de Duhul Domnului" (7,40). Aici e ceva mai mult decât o curată copilărie. Oricine, bazându-se pe învățător, se revoltă contra slugii sale, se revoltă, în general, contra orânduirii bisericești. Din acest cerc exaltat a lui Cristos vor fi fost aceia care se credeau dezlegați de toate normele morale, prin practicarea unei asceze superioare, refuzând căsătoria și tăgăduind, ca expresie a unui spiritualism exagerat, învierea trupului. Ei își urmau "experiența personală" și considerau crucea, forma durabilă a vieții creștine, o "nebunie". De aceea, poți năzui la o situație stabilă în lume, poți lua parte la jertfele zeilor, poți să recunoști competența tribunalelor păgâne în discordiile dintre creștini.

Așa stăteau lucrurile la Corint. Se impunea o acțiune rapidă. Înainte de sosirea lui Timotei la Corint, trebuia adresat comunității un cuvânt apostolic, spre a-i ușura munca. Când Paul se ocupă de o problemă, atunci el o duce într-o lumină cuprinzătoare. El se pricepe să ridice mizeria sufletelor mici la înălțimea ideilor mărețe. Sostene, conducătorul de odinioară al sinagogii, care fusese cucerit de Apolo pentru Cristos și care îl însoțise la Efes, va servi de intermediar între Paul și Biserica de la Corint. El va trebui să semneze și să dea mărturii împreună cu Paul despre conținutul scrisorii. Aceasta era dovada că Paul și Apolo erau într-o înțelegere deplină. Asta trebuiau s-o știe și corintenii! Paul voia să-l trimită până și pe Apolo ca mijlocitor la Corint, dar în astfel de împrejurări n-a avut curajul. O noapte întreagă s-a zbuciumat Paul în rugăciuni și lacrimi pentru sufletele copiilor săi. Nu este el oare părintele lor? "N-a lucrat oare Cristos prin el în mijlocul lor?" (4,15).

Din nou atelierul lui Acvila este locul sfânt unde duhul lui Dumnezeu atinge cu o ușoară lovitură de aripi duhul apostolului. Paul dictează, iar Sostene scrie.

În primele patru capitole, Paul vorbește despre sciziunile din comunitate și motivul adevărat: prețuirea exagerată a ceea ce este curat omenesc și personal, lipsa de judecăți supranaturale, aroganța spirituală, setea după înțelepciunea goală a cuvintelor. Partizanilor lui Apolo, care atribuiau o mai mare valoare botezului personal, deoarece le fusese conferit de Apolo, Paul se vede nevoit să le explice adevărul creștin, elementar, că nu există decât un singur Botez, și care, în mod exclusiv, își trage valoarea din moartea pe cruce a lui Cristos. El e bucuros că, după obiceiul său, nu a dat botezul personal. Ce efect viu produce acest pasaj! De altfel, e un exemplu clasic al corecturilor pe care le aduce redactorul lucrării sale atunci când scrie sub o inspirație pentru dânsul inconștientă. "Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am botezat pe nimeni dintre voi, în afară de Crispus și Gaius; așa că nimeni nu se poate făli: eu am fost botezat de Paul". "Ah, da, eu i-am botezat și pe cei din casa lui Stefanas". "Oare s-a răstignit Paul pentru voi? Ați fost botezați în numele lui Paul?" întreabă el. Sau poate să vă facă fericiți filozofia și retorica greacă? N-ar fi atunci moartea lui Cristos un lux fără rost? Atunci Cristos i-ar fi chemat, în primul rând, pe filozofi și pe cei mari ai acestei lumi! Însă priviți numai o dată spre comunitatea voastră! Nu este ea formată în cea mai mare parte din oameni de rând, fără cultură filozofică, ba chiar sclavi? Ce este altceva această înțelepciune greacă, decât un ansamblu de subtilități care nu conduc la nici un rezultat practic! Cu această riglă falsă vreți voi să-i măsurați pe predicatorii creștini? Aici Paul face aluzie la întâmplarea cu filozofii de la Atena. Nu vedeți voi că filozofia lor a murit, nu mai știe de unde vine și încotro merge, că lumea a ajuns la un punct când se spune: "Dumnezeu a arătat drept nebunie înțelepciunea lumii și ceea ce lumea socoate drept nebunie, aceea a ales Dumnezeu, ca să-i rușineze pe cei înțelepți". Credeți voi că religia creștină nu are o înțelepciune proprie și că e nevoită s-o împrumute de la greci? Nu, noi vestim înțelepciunea cea ascunsă și tainică a lui Dumnezeu, care e mai adâncă decât cea grecească, pe care nici unul dintre înțelepții greci nu a cunoscut-o, care e incomensurabilă și pe care numai Sfântul Duh e capabil să o pătrundă până la fund. Paul se servește de conceptul suprarațional al înțelepciunii așa cum apare în Vechiul Testament (Isus Sirah, Proverbele) și o opune "înțelepciunii" grecești. Nu mai puțin de 16 ori, în expresii mereu noi, Paul vorbește de incapacitatea înțelepciunii acestei lumi de a stabili și a pătrunde credința supranaturală; el stabilește idealul înțelepciunii creștine, care se bazează pe cunoașterea misterului răscumpărării și pe încorporarea întregii omeniri în unitatea trupului mistic al lui Cristos. Oricine a înțeles acest lucru este înțelept în sensul creștin, este o "ființă condusă de duh". Dar eu nu puteam încă să vă inițiez în aceste gânduri înalte, deoarece voi nu erați decât niște neofiți și începători în cele ale credinței. Mai întâi trebuie să învățați a cunoaște cele elementare. Dovadă că nu le aveți încă pe acestea e faptul că între voi există gelozii puerile și dezbinări.

De aceea, nu aveți nici un drept să faceți vreo deosebire între predicatorii evangheliei. Astfel de comparații sunt cu totul fără nici o valoare. Toți apostolii au aceeași misiune, sunt în slujba Domnului, chiar dacă fiecare are talentul său. Într-o icoană minunată, Paul descrie rolul lucrătorilor evangheliei în sistemul creștin din decursul veacurilor. Asemenea unui "arhitect prevăzător", Paul a desenat planul și a pus temelia. Aceasta este doctrina economiei mântuirii, în chip deosebit înțeleasă de dânsul, misterul ascuns, evanghelia trupului mistic al lui Cristos. Pe aceste principii trebuie să clădească mai departe toți teologii creștini. Dar construcția trebuie să fie armonioasă și unitară. Paul deosebește două feluri de constructori în teologie: pe de o parte, arhitecți iscusiți, care pe principiile date construiesc mai departe și cu cel mai bun material înalță o construcție vrednică de Dumnezeu, și cârpacii care construiesc pe stâncă sau pe marmură cu pământ, paie și cherestea ușoară și îmbracă această cârpeală cu o fațadă înșelătoare. "Ziua Domnului", conflagrația universală și judecata de pe urmă, marea catastrofă o va scoate la iveală. Lucrarea arhitectului prevăzător va rezista la foc, așa după cum vechile temple de marmură de la Corint au înfruntat distrugerea lui Mummius. Din contră, lucrarea cârpaciului se va prăbuși și el va trebui să fie bucuros dacă "scapă cu câteva arsuri". Paul a împrumutat aceste imagini de la teofaniile Vechiului Testament, în care focul înconjură carul Domnului atunci când vine la judecată. Este focul lui Dumnezeu care cercetează și dezvăluie gândurile și simțămintele oamenilor. Biserica a văzut în acest text clasic o aluzie la învățătura despre purgatoriu.

Valoarea judecății corintenilor îngâmfați asupra lui Paul e cu totul lipsită de sens. În această materie nici un tribunal omenesc nu este competent, ci numai Dumnezeu. Ce ridicole apar aceste grupări formate în jurul unui nume sonor, când nici marele Paul nu și-a permis vreodată o judecată asupra persoanei sale! "Aceasta trebuie să o țină minte mai ales aceia pentru care Biblia nu e destul de profundă, care vor să fie mai biblici decât Biblia și care zic: Noi vrem să trecem dincolo de ceea ce este scris!" (4,6). Cât de neînsemnată este această discuție sărăcăcioasă, această apreciere a persoanelor când ai în fața ochilor măreția! Paul vede în fața lui cosmosul întreg; el îl concepe ca o piramidă în al cărei vârf este însuși Dumnezeu: "Paul, Apolo și Chefa, lumea, viața și moartea, prezentul și viitorul; toate sunt ale voastre; voi sunteți ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu" (3,23). Fiecare individ este un nimic, întregul univers e nimic, dacă nu e încorporat în Cristos; chiar Cristos ar fi nimic, dacă el n-ar culmina în Dumnezeu, care e totul în toate.

Dar Paul deține o armă și mai tăioasă! Îi combate pe greci cu propria lor armă, cu ironia socratică, în care el este maestru, și arată prin aceasta că e "înțelept" chiar și în înțelesul grecesc al cuvântului. Ignoranța cea înțeleaptă a lui Socrate apare aici în haina creștină. "Cine se crede înțelept să se facă mai întâi smintit, ca să devină apoi înțelept". Cu un umor delicios, el îi atinge pe unii noi convertiți care purtau de ici-colo spoiala gnozei grecești, care în beția lor intelectuală priveau de sus credința simplă a oamenilor de rând. "Abia ați fost botezați și deja sunteți sătui și îndopați cu înțelepciune și har mesianic și vă credeți regi, sus pe cai, fiind părtași la stăpânirea regească a lui Cristos, fără ca noi să vă fi ajutat să vă urcați pe cai. O, dacă aș fi și eu acolo ca să mă pot juca un pic de-a regele! Totuși, noi, apostolii, suntem ca niște interpreți în spectacolul lumii; voi, însă, din loja regală, priviți în jos spre noi. Noi, apostolii, suntem numai niște «nebuni în Cristos», iar voi sunteți «cei înțelepți în Cristos». Noi suntem slabi, iar voi sunteți tari. Noi suntem disprețuiți, iar voi sunteți onorați!" Și deodată ironia se schimbă într-o seriozitate adâncă. E strigătul inimii pline de amărăciune, povestirea suferințelor care încadrează viața sa: "Până în ceasul acesta suferim de foame și sete, suntem goi, batjocoriți și alungați, fără adăpost... Am ajuns ca lepădătura lumii și drojdia tuturor". Din adâncul inimii sale părintești, el le aduce aminte de timpul când ei, ca niște copii mici, stăteau în jurul său, părintele lor sufletesc, și-i sorbeau cuvintele ieșite de pe buze. "Chiar de ați avea mii de învățători în Cristos, totuși nu aveți mai mulți părinți, căci eu am devenit părintele vostru prin evanghelie în Isus Cristos".

Paul nu se regăsea în fața adevăratei filozofii grecești, în fața acelei "recta ratio" despre care Conciliul Vatican împreună cu principele scolasticii spun că arată elementele raționale ale credinței ("fundamenta fidei demonstrat"), ci în fața reprezentanților acelei filozofii populare care-și bătuse joc de dânsul în Areopag. În Scrisoarea către Filipeni (4,8), el împinge așa de departe idealul înțelepciunii creștine până la a scrie: "În sfârșit, fraților, ceea ce este mereu adevărat, tot ceea ce este mereu cinstit, tot ceea ce este mereu drept, sfânt, vrednic de iubire, de laudă și virtuos, acestea să vă fie în gând!" Paul nu respingea metoda lui Apolo, care obișnuia să clădească adevărul evanghelic pe motive filozofice, însă nu-i plăcea exgerarea. El nu voia să-i lase lui Dumnezeu judecata asupra acestui fapt. El însuși a pus pietrele cunoașterii credinței creștine pe unicul fundament care este Cristos. Deși Paul era un gânditor adânc și cultivat, totuși el știa din propria experiență că realitatea cea mai de preț se află dincolo de rațiunea noastră și că pătrunderea lumii divine, care ni s-a deschis nouă prin Cristos, cere o atitudine cu totul nouă, diferită de aceea care a fost până acum. Aceasta e starea de spirit recunoscută de către Augustin în cuvântul profetului Isaia și care constituie esența atitudinii creștine: "Nisi credideritis, non intelligetis" (dacă nu veți crede mai întâi, nu veți ajunge la adevărata cunoaștere).

 

43. "Multe daruri, dar un singur Duh"
Scrisoarea întâi către Corinteni, continuare

Paul ajunsese departe cu scrisoarea lui când cineva a bătut cu putere la ușa lui Acvila. Afară erau trei bărbați din Corint: Stefanas, Fortunatus și Ahaicus. Ei aduceau o scrisoare din partea comunității din Corint. Deoarece trimișii făceau parte din grupul cel mai vechi al comunității, scrisoarea venea negreșit de la conducători și era scrisă din numele partidului atașat de Paul. Paul a răsuflat ușurat. Așadar, se pare că și Corintul vrea să-și revină. "Frate Stefanas, citește-ne scrisoarea!" Chipul apostolului s-a întunecat. Veștile nu erau îmbucurătoare. Paul și-a dat seama că la Corint exista tendința de a i se critica poruncile și de a le răstălmăci. În această scrisoare corintenii îi cer apostolului directive asupra problemelor mai de seamă care îi agitau și dezbinau. Falșii predicatori ai libertății vestiseră libertatea absolută în relațiile sexuale și-și întemeiau această doctrină pe noua libertate creștină, care nu admite nici o restricție: "Totul e permis; totul stă în puterea mea (exousia)". Din punct de vedere moral, relațiile sexuale erau socotite ca o satisfacere indiferentă a unei necesități naturale, așa cum e mâncarea și băutura. Un membru de seamă al comunității trăia într-o legătură incestuoasă cu soacra sa. O atare legătură era oprită chiar și de legea romană. Fără a se sinchisi de această interdicție, unii o încălcau după bunul lor plac, acceptând căsătoria între rude, care nu era una adevărată. Atmosfera erotică a păgânismului a condus treptat la disprețul față de căsătorie. Paralel cu acest dispreț s-a dezvoltat prostituția în clasele de jos și moda curtezanelor la clasele de sus. La Corint se predica descompunerea căsătoriei, atât de dușmănoasă vieții, chiar în numele principiilor creștinismului. Alții, dimpotrivă, respingeau orice relație sexuală, chiar și cele într-o căsătorie legitimă, afirmând că ele erau nedemne de om și că îi pătau. Această părere își avea originea în concepția dualistă, foarte răspândită în lumea greacă, dintr-o dușmănie între trup și suflet. Sectele iudaice răspândeau idei asemănătoare. Așadar, corintenii întrebau dacă orice legătură sexuală e oprită; dacă e mai bine a se căsători sau nu, având în vedere apropiata venire a lui Cristos; ce poziție să aibă față de divorț; dacă au voie să meargă să se judece la tribunalele păgâne; dacă au voie să mănânce carnea ce provenea de la jertfele păgânilor; dacă aveau voie să ia parte la ospețele de jertfă ale păgânilor. Ei aveau tot felul de îndoieli cu privire la sărbătorile religioase. Femeile din Corint râvneau la aceeași poziție cu bărbații la serviciile religioase, vorbeau în adunări și apăreau fără văl pe cap. Agapele degeneraseră în benchetuieli unde deosebirea dintre bogați și săraci se făcea simțită în mod neplăcut. Unii întrebau ce e de preferat: darul limbilor sau al profețiilor? Un creștin care avea darul limbilor ar fi strigat: "Blestemat să fie Isus!" Apoi și învierea morților dădea mari bătăi de cap grecilor.

Desigur, această scrisoare n-a fost o lectură plăcută pentru Paul. Însă pentru noi ea este o binefacere, deoarece ea l-a constrâns pe apostol să ia poziție față de toate aceste probleme și prin aceasta ne facem o idee despre viața Bisericii primare, pe care altfel n-am fi putut s-o cunoaștem. Astfel, Scrisoarea întâi către Corinteni a devenit cea mai bogată și cea mai interesantă dintre toate scrisorile pauline. În luarea de poziții de către Paul față de fiecare problemă apare clar caracterul particular al dublei existențe a creștinului care, potrivit apostolului, trăiește în două lumi. Paul nu împărtășește părerea după care creștinul ar fi liber de orice greșeală. Creștinul se află mereu într-o mare încordare morală, într-o dublă formă de existență: el trăiește "în Cristos", dar trăiește și în această lume. Paul descrie starea creștinului care, cufundat în moartea lui Cristos și îngropat, a înviat cu el la o viață nouă și e "îmbrăcat în Cristos". El a murit pentru păcat, iar păcatul nu mai are nici un drept asupra lui. Însă în fața acestei trăiri mistico-pneumatice, Paul nu închide niciodată ochii față de realitățile crude. El nu se îngrozește pentru faptul că păcatul e mereu prezent. Așadar, creștinul trăiește într-o mare tensiune, într-o polaritate ce nu poate fi suprimată aici, pe pământ.

Această concepție de viață creștină, plasată într-o stare de tensiune, potrivit cu răspunsul apostolului, acționează în direcții diferite: 1. în sfera sexuală, în atitudinea creștinului față de viața sexuală, față de căsătorie și celibat; aici Paul pune temelia moralei creștine cu privire la căsătorie; 2. în chestiunea dreptului privat, în discuțiile juridice cu privire la dreptul de a poseda bani și bunuri; 3. în problema socială, care în antichitate privea în esență situația femeii și a sclavilor; 4. în problema relațiilor cu păgânii, care se referea mai întâi la participarea la jertfe, la ospețele de jertfă și la cultul împăraților. În toate aceste direcții, Paul a pus temelia unei orânduiri sociale creștine. Aici se văd primele începuturi ale dreptului bisericesc de mai târziu.

Fruntașii comunității se făcuseră și ei vinovați de tolerarea unui incest public. Acum Paul le dă poruncă strictă: "Îndepărtați-l pe răufăcător din mijlocul nostru!" Paul cunoaște o pedeapsă și mai aspră decât excomunicarea, care însemna excluderea respectivului din comuniunea Bisericii: este vorba de a-l da Satanei. Comunitatea trebuia să se adune, el fiind prezent cu spiritul, să-l blesteme în mod solemn pe cel vinovat și să-l lase astfel un timp în puterea răzbunătoare a dușmanului veșnic. Prin acest mijloc, sufletul său trebuia să fie îndrumat spre pocăință și mântuit. Dreptul penal al Bisericii trebuie să tindă mereu la îndreptarea și la mântuirea sufletului. La Paul motivul era adânc religios: trupul nu-i mai aparține creștinului, el nu poate dispune după plac de dânsul; el este un membru al trupului lui Cristos; deci, nu poate fi profanat în contact cu prostituatele.

Chiar și problema dreptului privat îl preocupă în egală măsură pe Paul. El nu voia ca cineva să apeleze la tribunalele păgâne în litigiile cu privire la proprietate și onoare. Chiar și evreii din diasporă aveau tribunalele lor proprii. Paul își întemeiază interdicția nu numai pe considerația de care trebuia să se bucure Biserica, ci și pe demnitatea superioară a creștinului care îi vine de la comuniunea mistică cu Cristos. Acest principiu al jurisdicției interne a Bisericii, chiar în cazul proceselor particulare, se va impune în mod progresiv. Au fost cazuri rare de creștini acuzându-se în fața judecătorilor păgâni. Abia după Constantin, statul a devenit creștin și s-a schimbat situația.

Problema căsătoriei era rezolvată de Paul nu numai din punct de vedere natural, dar și etic, ținându-se cont de considerațiile mistice și spirituale. Paul măsoară toate lucrurile în relație cu trupul mistic al lui Cristos și cu viața religioasă a comunității. Pentru el, căsătoria și fecioria nu sunt în contradicție. Respectul față de ambele stări de viață se degajă din același fond: misterul lui Cristos. Căsătoria ca atare nu este mai prejos decât celibatul, ci numai față de feciorie. Și numai atunci când decizia este înțeleasă și trăită ca o ofrandă de iubire făcută Binelui suprem, izvorât dintr-o voință curată. Scopul veșnic al personalității este același atât în stare de feciorie, ca și în cea de căsătorie. Numai atunci căsătoria trece pe planul al doilea, când e depășită de o valoare mai înaltă, și aceasta se petrece într-o dăruire totală lui Dumnezeu, acel "vacare Deo" (a te ocupa de Dumnezeu). Fiind o excepție, ea nu poate fi decât privilegiul unor aleși, cuprinși de har, și care urmează o cale superioară. În aceasta nu există nici o subapreciere a căsătoriei. Din cele spuse rezultă că renunțarea temporară la legăturile căsătoriei spre a se putea dedica mai mult lui Dumnezeu e ceva bun. Ar însemna să forțăm textul dacă am încerca să tăgăduim că dezvoltările apostolatului și-ar scoate o forță particulară din credința sa în transformarea apropiată a lucrurilor: "Timpul este scurt, trece figura acestei lumi". Dar nu poate fi vorba de ostilitate față de căsătorie, dacă ne gândim că același om a scris și versetul 5,28 din Scrisoarea către Efeseni, în care laudă căsătoria ca un mister al lui Cristos. Așadar, prețuirea fecioriei de către Paul nu vine din anumite considerații de utilitate sau dintr-o răceală a sentimentelor. Adevăratul motiv este gradul superior de libertate a spiritului și a inimii.

După Paul, chemarea la creștinism nu schimbă cu nimic starea socială a creștinului. În interiorul său, acesta e liber față de lucrurile exterioare. Creștinismul nu vrea să schimbe situația personală, ci numai starea de spirit a credincioșilor săi. Schimbarea condițiilor sociale urmează de la sine. Apostolatul aplică acest principiu la diferite categorii de viață. Ești sclav? Nu lua botezul ca un pretext pentru eliberare, ci spre a-ți îndeplini în mod mai conștiincios îndatoririle, presupunând mereu că starea ta de creștin nu e în primejdie. Ești evreu? Caută să nu ascunzi urmele tăierii împrejur, lucru ce se practica foarte des spre a se putea sustrage batjocurilor din băile publice. Ești netăiat împrejur? Nu te mai tăia! Circumstanțele externe nu joacă nici un rol, "în Cristos" ceea ce valorează e numai omul cel nou. Trăiești într-o căsătorie mixtă cu un soț păgân? În acest caz, legătura trebuie desfăcută doar când credința soțului creștin ar fi în primejdie. Aici Paul nu se bazează pe o tradiție apostolică, ci pe propria sa părere dedusă din Spiritul lui Cristos. Făcând lucrul acesta, el nu strică legea lui Cristos, deoarece acest caz nu este prevăzut în evanghelie. Pe viitor se vor mai ivi asemenea cazuri. Condusă de Spiritul Domnului, Biserica trebuie să aibă posibilitatea de a soluționa noi cazuri prin Duhul lui Cristos. Aici nu este vorba de nici o căsătorie sacramentală, întărită prin misterul unirii mistice cu Cristos. În acest caz, creștinul nu trebuie să aibă mai puțină libertate decât păgânul. În virtutea inspirației sale, Apostolul îl declară liber. Acesta este vestitul "privilegiu paulin" care are însemnătate încă și astăzi în țările de misiune.

O altă întrebare delicată, supusă judecății lui Paul, a fost aceea a cărnii jertfite idolilor. Poziția clară și bine cugetată pe care a luat-o este și aici foarte semnificativă. Era vorba de un lucru care în viața de toate zilele, în relațiile sociale, implică aproape fiecare familie. Toate ocaziile posibile din familie sau evenimentele publice erau prilejul unei jertfe și al unui ospăț. Carnea rămasă neconsumată la jertfe era folosită în familie sau vândută la un preț rezonabil măcelarilor. Cu ocazia sărbătorilor publice, aveau loc banchete populare. Lucrul acesta era un izvor continuu de griji și îndoieli pentru sufletele scrupuloase. Erau ei obligați să renunțe la cei ce livrau carnea? Trebuiau să refuze invitațiile rudelor și ale prietenilor? Aveau ei voie să ia parte la un ospăț de jertfă? Paul găsește o portiță de ieșire din această situație grea. El manifestă indiferență morală atunci când e vorba de mâncare și băutură. Aici, creștinul e cu totul liber. El poate mânca tot ceea ce se vinde la măcelărie, poate primi fără grijă invitația unui prieten păgân la o cină în familie, deoarece zeii cărora le-a fost jertfită carnea nu sunt dumnezei, ci numai idoli. Dar deîndată ce aceste fapte au intrat în domeniul conștiinței, în conștiința proprie sau a altora, ele capătă un caracter moral. De îndată ce eu cred în aceste fantome sau altcineva se scandalizează când mă vede mâncând aceste cărnuri, atunci nu-mi este permis să fac acest lucru, deoarece credința față de propria conștiință sau luarea în considerație a conștiinței aproapelui sunt rănite. Cu totul altceva e situația de participare la ospățul de jertfă sub forma unui cult în templu. Niciodată ea nu poate fi o acțiune mută, ci ar fi o expresie a credinței în demonii pe care Paul îi vede că lucrează în spatele acestui cult al zeilor.

În capitolul al nouălea, Paul întrerupse brusc șirul ideilor pentru a relua firul părăsit. Se contesta titlul său de apostol, obiectându-se că el nu este apostol din primele ore, că el nu l-a văzut pe Cristos și pentru acest motiv el evită să primească o recompensă din partea comunităților. Aici Paul se simte lovit în punctul cel mai sensibil. Așadar, evenimentul de la Damasc este egal cu zero? Renunțarea benevolă la recompensă și munca manuală îi răpeau demnitatea de apostol? Din contră, după evenimentul de la Damasc, el este trimis direct de Cristos spre a-l sluji într-o manieră cu totul nouă. A fi apostol, pentru Paul nu înseamnă a fi slujit și flatat de către comunități; și mai puțin a ascunde comorile lui Cristos; a păzi cu gelozie descoperirile sale și a te bucura în taină de propria mântuire; din contră, a fi apostol înseamnă a vesti și a predica bogăția mare a cunoașterii lui Cristos. Chemarea la apostolat l-a surprins fără ca măcar să o fi căutat, ba chiar împotriva voinței sale, atunci când la Damasc a fost "răpit" de Cristos. O mână s-a lăsat asupra lui și vai de el dacă ar fi încercat să se descotorosească, asemenea lui Iona, profetul! "Mă apasă o obligație: vai mie dacă nu predic evanghelia!" Dar această obligație îi este, în același timp, nesfârșit de dulce și, în ciuda tuturor suferințelor, un sentiment de fericire îi inundă sufletul. De aici izvorăsc cutezanța și conștiința valorii apostolului. Cine îl atacă în această privință îl lovește în pupila ochilor. "Mai bine mor decât să mă despoaie cineva de această cinste!" De aici se degajă și noul său concept creștin despre libertate: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (2Cor 3,17). Paul nu are pretenția de a exercita o "tiranie spirituală": "Noi n-am voit să punem stăpânire pe credința voastră, ci să contribuim la bucuria voastră!" (2Cor 1,24). Evanghelia nu e o cămașă de forță. Fiecare să se dezvolte după felul său de a fi sub legea cea dulce a harului. Ca mădular al trupului mistic al lui Cristos, adevăratul creștin se află sub impulsul Duhului lui Cristos, al Pneumei sfinte; prin urmare, el nu are de căutat voința lui Dumnezeu în cartea Legii, el poartă în sine legea lui Cristos; el este un "ennomos Christu", un supus al lui Cristos (1Cor 9,21).

Că latura care lăsa de dorit la corinteni era și lipsa de ordine, aceasta reiese clar din dojana apostolului pentru caracterul zgomotos al adunărilor religioase. Trebuie să fi fost ceva urât când femeile, neținând cont de ierarhia sexelor, au îndepărtat orice considerație asupra aspectului exterior, a cărui expresie era vălul capului, au luat cuvântul, sau când una, având darul carismelor, a putut să strige: "Anathema Iesus!" O femeie fără văl își tăgăduia sexul, situația socială; ea își arăta lipsa de respect față de sfinții îngeri care sunt apărătorii și paznicii bunelor moravuri, ea disprețuia ierarhia sexelor voită de Dumnezeu, a cercurilor de funcțiuni pe care le atribuia femeilor constituția lor fiziologică sau spirituală. Biserica, excluzând femeia de la funcțiile preoțești și de la ierarhie, era conștientă că acționează potrivit cu spiritul lui Cristos. Însă, în relațiile supreme și personale ale sufletului cu Dumnezeu, nu există nici bărbat și nici femeie.

Biserica primară a găsit expresia cea mai frumoasă a iubirii frățești în agape; dar foarte curând ea a devenit la Corint ocazia de a arăta o stare de spirit antisocială. Paul ajunge aici la inima creștinismului primar, la izvorul unității sale sociale și al puterii, la izvorul tinereții din care Biserica se reînnoiește mereu și de unde spiritul de apostolat se revarsă în toate membrele corpului mistic. Euharistia le dădea credincioșilor chezășia că Stăpânul ceresc e mereu prezent între ei ca un conducător nevăzut. Ea era și sursa curăției lor.

Noi știm cum stima și prețuia Paul carismele, care înflăcărau pe acea vreme inimile uscate de către iudaism și împietrite de păgânism, sub impulsul așteptării înflăcărate a venirii lui Cristos. Ele erau "dovezi ale duhului și ale puterii" și serveau în chip deosebit la extinderea creștinismului. "În ce ați fost voi mai prejos decât celelalte comunități?", îi întrebă el pe corinteni. "Oare semnele apostolilor nu au fost săvârșite în mijlocul vostru prin minuni și demonstrații ale puterii?" Cu toate acestea, mulți corinteni împingeau exaltarea religioasă până la o adevărată beție, considerându-se ca niște supraoameni spirituali și căutau în extravaganțele darului vorbirii culmea perfecțiunii. Paul deosebește clar adevărata carismă a "limbilor", așa cum a apărut pentru prima dată la Rusalii ca expresie a unei puternice emoții religioase produse de Duhul Sfânt, de acea deviație a "vorbirii în limbi" care își are obârșia în domeniul obscur al subconștientului și al iraționalului, primejdie în care cad așa de ușor naturile slabe. Paul se pronunță cu claritate împotriva acestei prețuiri exagerate a elementului sentimental, a cărui obârșie cu greu poate fi controlată, venind din adâncul subconștientului și provocând ușor stări de suflet bolnăvicioase. De aceea, el le-a arătat corintenilor "o cale excelentă", o cale și mai bună decât credința, nădejdea și cunoașterea. În mărețul său imn dedicat iubirii lui Dumnezeu, probabil un ecou al unei cuvântări pe care a ținut-o în timpul serviciului religios și într-un moment de profundă emoție spirituală, Paul ne oferă un model clasic de cuvântare profetică. Acest discurs reprezintă culmea cea mai înaltă a scrierilor Noului Testament. În Paul ardea un foc ce nu era din lumea aceasta, pe care însuși Fiul lui Dumnezeu l-a aprins din oceanul de flăcări ale vieții trinitare (Lc 12,49). Pasiunea sa cea mai puternică, ce umplea întreaga-i ființă, îl îndemna să vestească la toți oamenii iubirea universală și mântuitoare a lui Cristos și să aprindă lumea cu acest foc al iubirii lui Cristos. Probabil că în anii tinereții a fost și el cuprins de dorința de a fi un om pentru sine, să aibă interese, treburi și bucurii particulare. Însă atari apucături omenești de mult se prefăcuseră în cenușă în focul de la Damasc. Comparată cu iubirea lui Cristos, care l-a îmboldit să-i ofere jertfa totală a vieții sale, orice altă faptă îi apare lipsită de valoare, un joc al intereselor egoiste, asemănate cu o grămadă de gunoi. Dacă ar vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor și n-ar avea această iubire, el n-ar fi decât o armă răsunătoare și un chimval zăngănitor, asemănându-se cu acei preoți ai Cibelei, a căror ocupație era de a utiliza acele instrumente. Chiar dacă ar avea o credință mare ca să mute munții și chiar dacă și-ar dărui toate bunurile sale, averea, pergamentele și cărțile sfinte, care-i erau atât de dragi, ba chiar de s-ar lăsa ars de viu în circul lui Nero ca o torță vie, urcând liber pe rug ca Peregrinus Proteus, cinicul, și ar face toate acestea numai dintr-un interes egoist, toate acestea nu i-ar sluji la nimic. Pentru el există numai un singur lucru demn de viață și care trebuie să fie ținta lumii întregi: a te dedica și a te mistui în slujba iubirii supreme, a cărui simbol e crucea și inima străpunsă a Fiului lui Dumnezeu. O astfel de iubire nu caută ce este al său, e cu totul deosebită de orice altă iubire care vrea numai să se bucure. Această iubire are diferite forme. Ea absoarbe, transformă și pătrunde individual.

Așadar, în jurul acestor doi poli se învârte gândirea apostolului: Cina Domnului și iubirea supranaturală a lui Dumnezeu, care se adapă din acest izvor. Toate celelalte apar a fi ca un preludiu sau ca o consecință. Pentru acest motiv, Scrisoarea întâi către Corinteni s-ar putea numi documentul euharistic al secolului apostolic. Cu toate acestea, Paul n-a ajuns la subiectul cel mai adânc sau cel de pe urmă. Când un om ca Paul vorbește fie despre lucrurile cele mai obișnuite, fie despre cele mai extraordinare, el vorbește cu totul natural despre secretul său cel mai ascuns, despre sfânta Pneumă. Când Paul vorbește despre Euharistie, carisme, iubire, atunci totul scânteiază în lumina acestui "Spirit". "Dumnezeu este spirit" spune Paul. "Dumnezeu este iubire" spune sfântul Ioan. Și, în fond, amândoi au spus același lucru. Nici extazele, nici răpirile, nici chiar cuvintele spirituale ale profeților nu sunt lucrul de bază în creștinism, ci a-l avea pe Sfântul Duh. Sfântul Duh este acela care dă naștere credinței: "Nimeni nu poate spune «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt". El este principiul care ordonează acest organism așa de complex care este Biserica; el este legătura de unitate în diversitatea serviciilor sale. Și pentru ca acest spirit să nu fie confundat cu duhurile de jos, Paul indică un semn distinctiv foarte clar: Sfântul Duh este Duhul lui Isus, este inseparabil de Isus și nu poate niciodată să-l contrazică. Spre a deosebi duhurile, Paul fixează această regulă: tot ceea ce se face în acord cu Isus, toate care sunt cerute de cunoașterea lui Isus și de iubirea lui Isus, toate acestea vin de la Sfântul Duh. Dar tot ceea ce duce departe de Isus, tot ceea ce îl blestemă sau tăgăduiește nu vine de la el. Și deoarece Cristos și Biserica formează o unitate inseparabilă, este valabil următorul principiu: tot ceea ce face să progreseze spiritul de comunitate este acțiunea Sfântului Duh. Iar tot ce duce la dezbinare, discordie, gelozie, cultul persoanei și, mai ales, are efecte negative, este opera duhului rău.

Dogma pe care grecii o admiteau cel mai greu era aceea a învierii morților. Paul a a aflat acest lucru încă la Atena, atunci când, la auzul cuvântului în cauză, adunarea a început să râdă. Trebuie s-o mai audă încă o dată în fața procuratorului Festus. Pentru acest motiv, el lămurește la urmă marea sa temă teologică: învierea. După dânsul, economia mântuirii gravitează în jurul a trei evenimente, istoria omenirii se învârte în jurul a trei puncte de sprijin: moartea, învierea și revenirea lui Cristos. El repetă încă o dată dovezile principale, scoase din predica sa orală. Cristos a acționat în toate pentru mântuirea noastră. Învierea a fost săvârșită ca un complement și încoronare a morții sale aducătoare de mântuire. Fără dânsa, crucea și moartea lui Isus ar fi rămas fără efect și incomplete. Puterea pe care Tatăl a dat-o Fiului său este pentru Paul dovada de netăgăduit că Isus este aducătorul și regele împărăției lui Dumnezeu, că puterea noului eon a început să lucreze și că ea e deja activă. Dovada, pe care o va aduce mai târziu în Scrisoarea către Romani (cap. 6 și 8), are iarăși un caracter mistico-paulin. Principiul care dă viață este Pneuma divină. Avându-l pe Sfântul Duh, toți creștinii iau parte la moartea, la învierea și la strălucirea viitoare a lui Cristos. Prin încorporarea în trupul mistic, fiecare creștin e asigurat de învierea viitoare. Învierea lui Cristos este începutul erei celei noi, parusia lui Cristos este desăvârșirea ei. Moartea și învierea nu sunt numai realități pe care trebuie să le credem, ci și puteri de mântuire care lucrează în viața fiecărui creștin. Fiecare creștin este antrenat într-un chip imaterial la moartea și învierea lui Cristos. În cele din urmă, în maniera corintenilor liberali, și totuși superstițioși, Paul recurge la un argument "ad hominem" în realitate izbitor. La Corint se întâmplase ca unii să se boteze a doua oară în locul părinților și rudelor, morți în păgânism. A tăgădui învierea și a consacra acest corp prin botez pentru nemurire, cum se împacă oare aceste două lucruri? Oricine tăgăduiește învierea nu cunoaște puterea Sfântului Duh și însemnătatea botezului; îi răpește credinței creștine tot conținutul ei, face ca speranța creștină să fie zadarnică, iar pe apostoli îi prezintă ca pe niște martori mincinoși. Dacă această credință nu este decât o fantezie a unor oameni smintiți, nu mai are rost să te înfrânezi; avântul inimii e zadarnic, viața apostolilor, care este o moarte continuă, nu are nici un sens, și atunci are valoare îndemnul: "Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri". Așadar, învierea o poate tăgădui numai acela care "nu are nici o cunoștință despre Dumnezeu".

Paul risipește ultima obiecțiune a corintenilor referitoare la imposibilitatea de a-și reprezenta trupul înviat. Trupul nostru pământesc va suferi o schimbare adâncă, în sensul seminței a cărei viață ascunsă se va arăta atunci când învelișul se va sfărâma, va muri și va putrezi. Sămânța supranaturală, depusă în noi prin botez, se va dezvolta și va fi conformă cu trupul glorios al lui Cristos, potrivit cu valoarea spirituală a fiecărui botezat.

Cu acest strigăt puternic de biruință el își încheie argumentarea: "Moartea a fost înghițită de biruință! O, moarte, unde este biruința ta? O, moarte, unde este imboldul tău?"

În acest timp, Timotei trebuie să fi ajuns la Corint. Paul se teme ca nu cumva el să fie expus batjocurilor din cauza tinereții și misiunii sale așa de delicate. De aceea, el cere pentru Timotei o primire prietenoasă și o însoțire sigură. El însuși vrea să mai rămână la Efes până la Rusalii și așteaptă întoarcerea ucenicului. Pentru marea sărbătoare din luna mai în cinstea lui Artemis, el a plănuit o intensă propagandă creștină împotriva păgânismului. "O largă poartă mi s-a deschis, dar sunt mulți dușmani".

Puternica scrisoare este gata. Paul cere să i se mai citească o dată. Apoi ia pana din mâna lui Sostene: "Acest salut vi-l scriu eu, Paul, cu propria-mi mână. Dacă cineva nu-l iubește pe Domnul Isus, să fie afurisit (Să fie judecat de Dumnezeu). Maranatha!" Așa va striga comunitatea când, după sărutul frățesc, va fi citită scrisoarea.

 

44. "Mare este Diana a efesenilor"
Fap 19,23-40

Era în luna mai a anului 57. După cum presupun unii, Paul tocmai se întorsese dintr-o scurtă călătorie la Corint. Pe cât se pare, reîntoarcerea sa a coincis cu marile sărbători din luna mai de la Efes, care transformau orașul o dată la patru ani într-un bâlci uriaș și într-un balamuc fără seamăn. Sărbătorile se desfășurau în jurul templului minunat al lui Artemis. Luna mai era închinată acestei zeițe. Întreaga regiune, precum și grădinile mahalalelor, până sus pe înălțimile Pionului și ale Coressusului, se scăldau într-o mare de flori. Lume multă, din toate orașele de pe coastă, din insulele și din interiorul Asiei Mici se îmbulzeau ca să o cinstească pe marea zeiță și să dea frâu liber patimilor.

Paul știa din experiență că afluența maselor la sărbătoarea din luna mai favoriza răspândirea ideilor sale și el voia să se slujească de aceasta pentru a propaga creștinismul. În idealismul său, care uneori l-a făcut să țină prea puțin seama de realitate și de interesele profane ale mulțimii, el nu a întrevăzut că cei care renunță la templul lui Artemis, la preoțimea cea depravată și la toți eunucii, la prostituatele din templu, magicieni, comercianți, cântăreți din flaut, ghicitori și astrologi nu erau dușmanii săi cei mai vizați, el nu și-a dat seama că dușmanii săi cei mai periculoși erau mai curând din lumea comercianților și negustorilor orașului, în special fabricanții de obiecte de artă și argintarii, micii negustori de mărunțișuri și devoționale, a căror pungă era în joc și cărora, de altfel, nu prea le păsa de Artemis. Furtuna s-a iscat de unde Paul se aștepta cel mai puțin.

Autodafeul pe care Paul nu demult îl provocase, sau cel puțin îl favorizase și în cursul căruia au fost arse în piață cărțile de magie, nu rămăsese fără urmări în vânzarea acestei literaturi josnice aici, la Efes. Iar dacă ne gândim că în toate orașele de pe țărmul Asiei Mici și din arhipelag, prin activitatea fără răgaz a apostolului și a colaboratorilor săi, se formaseră comunități creștine, care acum nu mai veneau la sărbătoarea lui Artemis și pe cât se poate i-au reținut și pe alții de la așa ceva, e de la sine înțeles că în acest an sărbătoarea n-a avut atâția străini, iar negoțul s-a bucurat de puține realizări. Lucrul acesta s-a simțit cel mai mult în rândul argintarilor. Călătorii care se întorceau de la Efes aveau grijă să ia pentru dânșii și pentru ai lor câte o amintire, o statuie aurită sau argintată de-a Artemisei, o imagine a templului ei, care se purtau ca amulete împotriva tuturor primejdiilor. În felul acesta, zeița asigura pâinea meșteșugarilor orașului. Îndată s-a făcut legătura între mersul prost al afacerilor și prozelitismul lui Paul. Demetrius, care probabil avea în atelierele sale mulți desenatori și cizelatori ce fabricau din lut, argint, plumb și aur statuete, mici temple și nișe cu chipul zeiței căzut din ceruri, s-a făcut purtătorul de cuvânt al muncitorilor și asociaților corporației sale. Trebuie de știut că încă de atunci Efesul era un târg public în care își făcuseră deja apariția unele idei socialiste. Din cauză că afacerile au început să meargă prost, întreprinzătorii au fost siliți să concedieze mulți muncitori sau să le scadă salariile. Asemenea unui șef de sindicat modern, Demetrius i-a chemat pe muncitori la grevă, însă știa foarte bine să ațâțe și furia mulțimii împotriva lui Paul și a creștinismului ce se înfiripa.

Miile de muncitori ce umblau încoace și încolo fără de lucru, zecile de mii de străini curioși și doritori de scandal erau o pradă ușoară pentru intrigile vicleanului Demetrius. În curând, cartierul vechiului oraș din jurul Artemisionului, cu numeroasele sale prăvălioare, a devenit un furnicar agitat. Demetrius s-a urcat pe scara cea mare a templului, de unde se vedea scânteind înfiorător relicvariul cu chipul de aur al idolului gigant, și a vorbit mulțimii: "Bărbați, după cum știți, din această ocupație decurge bunăstarea noastră. Însă acum vedeți și ascultați cum acest Paul, prin învățătura sa, potrivit căreia nu există zei făcuți de mâinile oamenilor, a convertit și înstrăinat mult popor nu numai în Efes, ci în toată provincia Asiei". Cuvântarea a fost o împletire foarte abilă de sete de câștig și instincte religioase, de patriotism local și superstiție. "Și e de temut ca nu numai corporația noastră să fie amenințată, ba chiar și templul marii zeițe Artemis să fie făcut de batjocură și ea să fie deposedată de măreția sa, pe care o venerează Asia și lumea întreagă".

Grija argintarilor era întemeiată. Numai metoda lor de luptă n-a fost potrivită. Ce rost avea faptul că ei, ca niște nebuni, băteau cu picioarele în pământ, făceau gălăgie și ore întregi umblau strigând: "Mare este Artemis a efesenilor!" În cele din urmă, s-a găsit soluția: "La teatru! La teatru! Paul să fie dus înaintea tribunalului poporului! Paul să fie dat leilor!" Ca la un semnal, gloata sălbatică s-a năpustit din preajma templului în cartierul evreiesc, unde locuia Acvila și Paul, spre a se duce apoi la teatrul din centrul orașului. Semicercul acestui teatru, ale cărui trepte urcau pe pantele Pion-ului, cu privirea deschisă spre mare, cuprindea cam douăzeci și cinci de mii de locuri. Oameni dezinteresați ce se plimbau, pelerini ce nu știau despre ce e vorba, personalul prăvăliilor, al hotelurilor și al băncilor de pe Agora se alăturară gloatei; bărbați serioși din biblioteca lui Celsus, tineri din stadion, din gimnazii, băi și terenurile de sport, toți erau mânați cu forța și împinși spre marele semicerc de piatră din fața imensei scene. Statuile albe, strălucitoare, de zei și zeițe, eroi și împărați, priveau tăcute în jos această mulțime gălăgioasă. Pe scenă acuzații, ca niște criminali, palizi și tremurând, cu rănile sângerânde, Gaius și Aristarh, cei doi prieteni macedoneni ai lui Paul, pe care lumea îi recunoscuse pe drum și-i luase cu sine. E posibil ca și casa lui Acvila și Priscila să fi fost devastată, iar bunii oameni bătuți și purtați cu ei. E mai probabil că cei doi s-au oferit de bunăvoie și au mers ca să calmeze furia poporului. Paul dă despre ei această mărturie plină de recunoștință: "Salută pe Acvila și Priscila, colaboratorii mei în Cristos, care și-au pus capul pentru viața mea".

Paul a scăpat de la moarte numai datorită Providenței. În acel moment nu era acasă. Desigur că el se afla în sala de curs a lui Tyrannus. Câțiva discipoli de-ai săi i-au adus vestea că mulțimea cere o judecată populară împotriva lui și că Gaius și Aristarh sunt în primejdie de moarte. Paul, bazat pe dreptul său de cetățean roman, voia să meargă la teatru ca să se prezinte în fața poporului și să-i scape pe colaboratorii săi. Dar știa prea bine că dreptul său de cetățean nu-l va proteja deloc în fața furiei populare. În acea clipă nu mai judeca, ci dădea glas inimii sale doritoare de martiriu. Ucenicii l-au reținut și i-au barat ieșirea. Iată că vine o nouă veste. Unii dintre asiarhi, care-i erau prieteni, i-au trimis vorbă că ar face mai bine să nu vină (v. 31), căci sosirea sa la teatru ar complica și mai mult lucrurile.

Între timp, la teatru era o mare învălmășeală. Demetrius nu mai era stăpân pe situație. Plebea îi târâse cu dânsa din cartierul evreiesc și pe câțiva evrei pe care-i ura. Șefii sinagogilor se temeau să nu fie amestecați în mișcarea de răscoală contra creștinilor și veniseră și ei la teatru. Ei îl împingeau înainte pe unul dintre ai lor, cu numele de Alexandru, un dușman înverșunat al lui Paul. Acesta trebuia să explice mulțimii că Paul nu numai că nu era unul dintre ai lor, dar că era un apostat și un excomunicat. El stătea la îndoială, dar coreligionarii săi l-au împins sus pe scenă; acum trebuie să vorbească. El face un semn cu mâna. Atunci, unul din mulțime strigă: "Un evreu, un evreu!" Întregul teatru se ia după dânsul și strigătul frenetic al maselor vuiește în fața balustradelor de marmură de la avanscenă: "Mare este Artemis din Efes!" Luca pomenește cu o ușoară ironie o trăsătură caracteristică a maselor: "Cea mai mare parte din mulțime nu știa pentru ce se adunase".

Guvernatorul, cel dintâi funcționar al orașului, despre care ni se face mențiune în decrete și inscripții și pe monede, este un bun psiholog și cunoscător de oameni. Din fericire, nu e un demagog, ci un funcționar conștient de responsabilitatea sa. El cunoaște fenomenul de luptă cu fiarele; când fiara e obosită, atunci trebuie să i se dea lovitura de grație. El lasă poporul să se obosească, strigând timp de două ore. Când puterea vocilor a slăbit, el pășește pe una dintre porțile proscenei și privește calm și cu fermitate această masă umană obosită, ca un experimentat conducător în adunări. Calmul său se impune. Conștiința adunării umane revine progresiv. A urmat o tăcere de mai multe minute, care a acționat ca o pauză de gândire asupra lui însuși. Patima mulțimii ricoșează de poziția fermă a guvernatorului orașului: "Religia nu e ceva de discutat. Stima față de Artemis e ceva de netăgăduit. Nu există nici sacrilegiu și nici hulă. Așadar, e vorba numai de o chestiune economică, de o problemă civilă, din cauza unei pagube în afaceri. Dacă Demetrius și tovarășii săi pot să-și motiveze plângerea, să se adreseze tribunalului competent. Dacă voi aveți de formulat o plângere publică, aveți pentru aceasta adunarea poporului. Însă, prin asemenea incidente, pe care le-am trăit astăzi, puneți în primejdie onoarea, stima și prerogativele orașului nostru". Acestea au fost niște cuvinte înțelepte. Poporul s-a trezit din starea-i de beție și s-a rușinat de sine însuși. A fost suficientă o mișcare de mână din partea guvernatorului și adunarea era dizolvată.

Unde este astăzi Artemis? Unde este templul său? Slava ei s-a stins și, o dată cu dânsa, o întreagă orânduire socială și o civilizație cu totul depășită. Isus a repurtat o victorie asupra lui Artemis, a cultului cezarilor și asupra acelei pietăți mercantile a păgânismului. Efesul își va schimba gloria ce-i venea de la Artemis prin una mai înaltă și dublă: gloria comunității sale creștine, întemeiată de marele ucenic al lui Cristos, și cealaltă glorie, deasupra mormântului unui apostol nu mai puțin celebru. La Efes, mai târziu, pe o străduță din cartierul creștin, Ioan și-a scris Evanghelia și scrisorile sale: "Aceasta e victoria care biruie lumea, credința noastră"!

 

45. Fuga din Efes. Scrisoarea a doua către Corinteni
Fap 20,1-2

Nu se pot desluși ușor evenimentele dintre prima și a doua scrisoare către corinteni. Aluziile făcute în Scrisoarea a doua către Corinteni ne determină să presupunem următorul curs al lucrurilor: între Paștele și Rusaliile anului 57, Timotei se reîntoarcea de la Corint, dar el nu aducea nici o veste îmbucurătoare despre purtarea intrigatorilor. Măreața scrisoare a apostolului lovise puternic, însă nu-i redusese la tăcere pe adversarii săi. Faptul acesta l-a silit să-l trimită pe Titus cu noi împuterniciri la Corint. Un corintean sau un instigator străin făptuise un lucru care, rămânând nepedepsit, ar fi zdruncinat autoritatea apostolului, făcând imposibilă reîntoarcerea sa la Corint (2Cor 7,12). Paul nu descrie fapta cu amănunte, ci vorbește doar de "un ofensator și un ofensat". Poate chiar Timotei în persoană să fi fost contestat și insultat în fața comunității reunite? Desigur, textul: "Vă place când altul se fălește și vă lovește în față" (11,12) face aluzie la fapte brutale, violente. Paul nu dorea ca situația să devină mai încordată. În această împrejurare, el s-a adresat lui Titus și l-a rugat să facă drumul la Ahaia în locul lui. Pentru a-l convinge să se ducă, Paul a trebuit să pună în lumină părțile bune ale corintenilor (7,13). Titus întreprinde călătoria, având împuterniciri scrise și ducând o scrisoare către comunitate, în care Paul, pe un ton grav, cerea întoarcerea comunității la sentimente mai bune. De aceea, se vorbește despre o adevărată "scrisoare a lacrimilor". Ea s-a "pierdut", deoarece trata o chestiune personală foarte penibilă pentru corinteni: "Cu multă mâhnire și neliniște a inimii v-am scris" (2,4). Pedepsirea vinovatului trebuia să aibă loc printr-un procedeu judiciar, în care să se vadă în ce măsură conducătorii erau responsabili de acest incident.

Titus a plecat în ideea ca prin Macedonia să se întoarcă la Troas, unde trebuia să se întâlnească cu Paul. Între timp, a venit pe neașteptate catastrofa de la Efes și Paul a fost nevoit să plece mai devreme. Într-o dimineață de mai anul 57, însoțit de Timotei, Gaius, Aristarh, Secundus, Tihic și Trofim, el a plecat spre Troas. Un oarecare Carpus (2Tim 4,13) era gazda sa și capul comunității. Când, cu șapte ani în urmă, fusese aici întâia oară, Sfântul Duh îl oprise de a predica, dar acum "i s-a deschis o poartă largă" (2Cor 2,12). Cu toate acestea, inima sa era lipsită de mângâiere și plină de amărăciune. Cuvintele-i erau fără avânt, vocea lipsită de ton, ca un clopot dogit. Chiar și sfinții au asemenea momente de uscăciune sufletească. În ceasurile de oboseală morală, Paul suferea de acele migrene dureroase, pe care le exprimă prin cuvintele "imboldul cărnii". El nu era omul care să aștepte prea mult. Cu cea mai apropiată ocazie, s-a îmbarcat pentru Macedonia, să meargă înaintea lui Titus. Prima vizită o face la Filipi, unde l-a întâlnit, după ani de despărțire, pe prietenul său Luca. Tulburarea ființei sale, neliniștea exterioară și mâhnirea lăuntrică n-au scăpat privirii agere a medicului, nici privirii iubitoare a prietenilor săi (7,5). Sinceritatea cordială cu care l-au înconjurat filipenii i-au făcut bine. Într-o zi, cineva bate la ușă. Servitoarea Lidiei îi aduce vestea: "A venit Titus!" Vederea prietenului îl înveselește iarăși pe Paul. Titus aducea vești bune. Întărit deplin cu autoritatea apostolului, el fusese primit la Corint "cu frică și cutremur", datorită puterii extraordinare ce-i fusese acordată de Paul. Scrisoarea emoționase comunitatea până la lacrimi și produsese un mare efect. Incestuosul a fost exclus prin hotărârea majorității; era evitat de toți, ceea ce îl făcea să sufere cumplit în sufletul său. El s-a îndreptat și a cerut iertare comunității. Aceasta era gata să i-o acorde, dar a cerut consimțământul lui Paul. Chiar și vinovatul care făcuse o "nedreptate" a fost aspru pedepsit. Ancheta a dovedit că însăși comunitatea n-a avut nici o vină în această cauză. Dezbinările au dispărut, însă instigatorii ambulanți au rămas în continuare în comunitate. Ei îl socoteau pe Paul șovăielnic și nestatornic, deoarece își schimba mereu planurile de călătorie și urma mereu numai imboldurile capriciilor sale impetuoase. Alții spuneau că el

nu are curajul să vină la Corint, că e tare numai în scrisori, atunci când e departe. Cu toate acestea, majoritatea era de partea lui și dorea ca el să-i viziteze și să obțină de la el mângâiere și iertare (7,7-12). Acesta era conținutul raportului dat de Titus.

Paul era nemângâiat; s-a ridicat, a întins brațele și a rostit o rugăciune arzătoare, plină de recunoștință. "Dumnezeu, care îi mângâie pe cei mâhniți, ne-a mângâiat prin venirea lui Titus". De multă vreme nimeni nu-l mai văzuse pe Paul așa de vesel. Ochii săi și-au recăpătat strălucirea de mai înainte, iar vocea a devenit puternică. "Vezi tu, frate Titus, s-a întâmplat așa cum ți-am spus: corintenii mei nu m-au dezamăgit; elogiul pe care l-am făcut s-a confirmat (7,15). Eu vreau să merg la Corint atunci când se vor fi risipit toți norii, când «nu va mai trebui să mă supăr». Totuși, vreau să le scriu corintenilor încă o dată, iar tu, frate Timotei, trebuie să semnezi scrisoarea împreună cu mine și să pledezi cauza mea, astfel încât corintenii să vadă că suntem întru totul de aceeași părere și, ca întemeietori ai Bisericii lor, avem aceeași poziție față de dânșii, că orice insultă ce ți se aduce ție mă atinge și pe mine, iar iertarea mea este și a ta".

Niciodată nu scrie și nu vorbește omul mai ușor și mai frumos decât atunci când e animat de o mare pasiune, iar sufletul său sporește în iubire și bucurie. Dacă Scrisoarea întâi către Corinteni, datorită bogăției ideatice, e cea mai interesantă, a doua e cea mai pasionantă dintre toate. Unii critici susțin că ar fi vorba de mai multe scrisori, care mai târziu au fost combinate într-un mod artificial: "o scrisoare de mângâiere și împăcare" (cap. 1-7), o scrisoare pentru colecte (cap. 8-9), în sfârșit, scrisoarea celor patru capitole (cap. 10-13). E adevărat că scrisoarea constă din părți deosebite, chiar dacă acestea n-au fost scrise "deodată", ele au fost consemnate la perioade destul de apropiate una de alta, în aceeași dispoziție sufletească, și au fost transmise ca o scrisoare unitară. Schimbarea de ton se explică prin faptul că scrisoarea e adresată unor grupuri diferite. În prima parte, Paul le vorbește celor care îi erau credincioși, iar tonul său e conciliant. Cu toate acestea, adversarii iudaizanți erau încă prezenți în comunitate. Atacurile lor contra persoanei și a apostolatului său erau încă violente. Prin urmare, scopul principal al scrisorii este dovedirea autorității sale apostolice. Armele principale de care se foloseau dușmanii erau: suferințele, prigonirile și sărăcia sa. Paul a făcut tocmai din suferințele sale o confirmare și glorificare a muncii sale apostolice. De aceea vorbește așa de mult despre suferințele sale. Acesta e firul roșu ce străbate întreaga scrisoare și o caracterizează ca fiind o scrisoare a pătimirii și ca o importantă mărturie a martiriului său.

După o rugăciune de mulțumire, Paul le amintește lectorilor săi evenimentele îngrozitoare pe care le-a trăit la Efes. Pentru prima dată, el a crezut că paharul s-a umplut, că a ajuns la capătul puterilor și că moartea e aproape. El cere să se facă în comunitate rugăciuni publice de mulțumire pentru faptul că a scăpat de la moarte (1,11). El e revoltat împotriva logicii de avocatură perfidă prin care unii explicau ca lipsă de caracter schimbarea bine motivată a planurilor sale de călătorie. "Că îmi iau deciziile după propriile capricii, așa încât la mine însemnează da, da și nu, nu!" Paul face aluzie la cuvântul lui Isus: "Vorba voastră să fie limpede, da sau nu!" Dacă reproșul l-ar lovi pe dânsul, care trăiește cu totul în Cristos, atunci acest reproș ar cădea și asupra lui Cristos. "Însă Cristos nu a fost «da» și «nu» în același timp; la el nu a existat decât un «da» și toate făgăduințele lui Dumnezeu și-au găsit un «da» în el. El este cel mai mare «da» și «Amin»". Dacă Paul și-a amânat vizita, motivul nu a fost capriciul sau teama, ci numai considerația față de corinteni. "Sunt acuzat că-s însetat de putere, că aș voi să fiu stăpân pe credința voastră, să tiranizez conștiința voastră. O, voi nu mă cunoașteți bine! Felul funcției apostolice nu este de a domni, ci de a sluji și a aduce bucurie!" Și în acest loc Paul vorbește după duhul lui Cristos. "Fiul Omului n-a venit ca să poruncească, ci ca să slujească... pentru ca bucuria voastră să fie deplină". Scopul pedepsei bisericești nu este întristarea, ci căința mântuitoare, care aduce nu moartea, ci viața. Aceasta este etica creștină a pedepsei pe care Paul o aplică în cazul incestuosului. În toate scrisorile sale, Paul presupune că Dumnezeu e întotdeauna dispus să ierte. La fel e cazul și aici, când el îl asigură pe incestuos de iertarea sa și invită comunitatea să facă la fel.

Bucuria triumfului de odinioară și nădejdea îl însuflețesc iarăși pe apostol, când privește înapoi asupra operei sale. "Mulțumită să fie lui Dumnezeu, care în Cristos ne conduce din triumf în triumf și care prin noi răspândește în toate părțile parfumul cunoașterii sale. El se folosește de mine ca de un trofeu". Paul se bucură de rolul său modest în cortegiul triumfal al lui Cristos; a sluji ca trofeu de biruință Învățătorului său, ca turiferar, de a răspândi pretutindeni "mireasma cunoașterii lui Cristos". După cum mirosul de tămâie, ridicându-se de pe altar, umple treptat întregul sanctuar, tot așa el vede cum întregul spațiu mediteranean din jurul Mării Egee este pătruns de mireasma plăcută a evangheliei, care se ridică din inima sa aprinsă de Cristos, chiar dacă, asemenea unui cărbune aprins, puterea-i de viață se consumă. Întregul pământ respiră acest parfum; pentru unii este miros de viață, pentru alții, miros de moarte.

Această glorificare a apostolatului său îi inspiră mereu noi idei. El nu are nevoie de scrisori de recomandare scrise pe hârtie, ca adversarii săi. "Voi, corintenilor, sunteți scrisoarea mea de recomandare, o scrisoare a lui Cristos scrisă cu caractere strălucitoare, așa încât toată lumea poate s-o înțeleagă; nu e scrisă pe table de piatră ca Legea veche, ci pe tablele cele vii ale inimii. Nici nu-i scrisă cu tocul de metal în caractere ebraice, ci cu tocul de fier al spiritului. Litera ucide, dar Spiritul e acela care dă viață". Dușmanii săi i-l opun pe Moise! Cine a văzut fața sa strălucind? "Seducătorii voștri se bazează pe Moise! Foarte bine! Prin aceasta, ei singuri se fac de râs. Moise își punea un văl pe față când vorbea poporului nepriceput. Chiar și în zilele noastre, la citirea în sinagogi, se desfășoară legea într-un acoperământ pestriț brodat. Acesta este un simbol pentru învelișul pe care îl poartă în jurul inimii lor. Pentru acest motiv, nici nu bagă de seamă că vechea alianță a dispărut în Cristos. Predicarea creștină nu are nevoie de un atare văl. Noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci numai pe Cristos; noi nu suntem decât slujitori de dragul lui Cristos". Concluzia acestui mare pasaj exprimă temeiul cel mai adânc al conștiinței chemării sale apostolice, iluminarea inimii sale prin lumina glorioasă a lui Cristos la Damasc.

"Poate voi îmi veți obiecta: însă înfățișarea ta nu arată așa ceva!" Acest lucru i-a dat apostolului ocazia să dovedească, printr-o puternică antiteză, contrastul dintre exteriorul său slăbit de boală și suferință și interiorul său plin de spirit. Iar acum trece la marea mărturisire a vieții sale. După cum viața lui Isus a fost mereu o viață de jertfă, de ascultare până la moartea pe cruce, tot așa se arată asemănarea cu Cristos a apostolului, mai ales în descrierile sale impresionante despre muncile mizerabile, periculoase și apăsătoare. Să citim cel puțin o dată catalogul zguduitor al suferințelor sale în scrisorile către corinteni: 1Cor 4,9-13; 2Cor 1,8-11; 4,7-12; 6,4-10, și cel mai mișcător dintre toate: 11,21-33. Pentru Paul, suferința este, ca să spunem așa, sacramentul prin care se realizează viața sa de comuniune mistică, asemănarea sa cu Cristos. El își trage întreaga sa forță din această unire cu "Christus passus et redivivus". Cu cât suferă mai mult, cu atât are mai multă forță și autoritate; cu cât suferă mai mult în Cristos, cu atât este mai aproape de Cristos; deoarece el știe că are de suferit mai mult decât toți ceilalți, el mai știe că are de îndeplinit o funcție specială în Biserică și față de Biserică. Prigonirilor li se adaugă suferințele sale cronice. De trei ori s-a rugat să fie eliberat de împunsătura cărnii și de loviturile de pumni din partea îngerului Satanei. Cu aceste "suferințe în Cristos" se prezintă el în fața corintenilor. Ele îi acordă o imensă superioritate. În sfârșit, el simte farmecul, demnitatea acelui "sacerdos alter Christus". Prin aceasta a reușit să-i pună pe fugă pe adversarii săi cei mai aprigi și să-i lipsească de argumentul că el ar fi un lovit de nenorociri și schimbându-l, în felul acesta, într-un triumf al lui Cristos.

Din unirea sa în suferință cu Cristos decurge comuniunea sa de suferință cu Biserica. Este o idee de suferință ispășitoare, cu rezonanță încă din cap. 1: "Dacă suferim mâhniri, aceasta este pentru mântuirea și mângâierea voastră... astfel, în noi lucrează moartea, iar în voi, viața". Când el suferă, comunitatea și credința ei dobândesc o mare întărire. "După cum Cristos, prin sărăcia sa, ne-a făcut pe toți bogați"; această antiteză străbate întreaga sa viață apostolică! "Noi suntem cei care murim, voi, cei care trăiți; noi suntem cei săraci, ca să-i îmbogățim pe mulți; noi suntem victimele lumii, lepădătura tuturor până în ziua de astăzi". Mereu mai puternic și mai măreț, din an în an străbate acest motiv al suplinirii: pentru voi. Pasajul din cap. 12 se încheie astfel: "Însă eu, bucuros, vreau să aduc jertfă pentru sufletele voastre, ba chiar să mă jertfesc cu totul pe mine însumi!"

Între cele două părți principale ale scrisorii sale este introdus un capitol despre colectele pentru Ierusalim. Această mare operă de caritate îi stătea la inimă lui Paul; el nu voia să rupă legăturile cu Biserica mamă, ce se găsea în mare strâmtorare, și să îngăduie astfel o sciziune în Biserică. Aceste colecte trebuiau să fie omagiul solemn al comunităților răspândite în toată lumea pentru Biserica mamă; el avea de gând ca, în persoană, însoțit de colaboratorii săi, să ducă produsul acestor colecte la Ierusalim. Felul în care Paul face și motivează aceste colecte e o dovadă a tactului său fin. Nu se cuvenea să aibă rolul unui colector de bani. El știa cu ce ochi vicleni îi observau dușmanii orice pas și răspândeau zvonuri urâte pe seama sa. De aceea, el pretinde ca orice comunitate să sigileze darurile sale și să-i fie înmânate prin mesageri aleși în acest scop. Pentru a feri aceste colecte de orice aparență de comercializare, el le-a denumit cu termeni religioși: "opere de binefacere", "opere de caritate", "ajutoare destinate sfinților", "serviciu sacru". Scrisoarea referitoare la colecte este un model de predică despre Caritas. Ce fină delicatețe spre a nu apărea inoportun! Chiar și motivele pentru care Paul lucrează sunt supranaturale. După dânsul, cel mai frumos rod al dăruirii e faptul că noi creștem în simțământul carității, atragem asupra noastră binecuvântarea divină împărtășită prin Euharistie și dovedim susținerea noastră față de evanghelia lui Cristos. În felul acesta, participarea la operele de caritate e un fel de liturghie, "un dar de nespus".

Între redactarea capitolelor 9 și 12 pare să fi trecut câtva timp și să fi avut loc un eveniment mai deosebit, deoarece, fără un motiv plauzibil, Paul trece deodată de la tonul împăciuitor de până atunci la cel vehement, "appasionato", deși el se împăcase deja cu comunitatea. Probabil că între timp au venit alte vești de la Corint, că cei care tulbură pacea comunității primiseră iarăși întăriri de la Ierusalim, fără ca pentru aceasta să fie autorizați de Iacob și Petru. Ei îl acuzau pe Paul că e un arogant, că scrisorile sale ar fi obraznice, că ar fi un nebun ahtiat de glorie, că acea colectă făcută de el ar fi o manevră vicleană, lezând "drepturile" comunității. Sub masca ironiei grecești, Paul joacă rolul unui ahtiat de glorie, de care era acuzat. Lovituri de măciucă se abat asupra dușmanilor săi.

Titus și doi frați, probabil Luca și Aristarh, au dus scrisoarea la Corint. Se pare că impresia produsă de ea a fost decisivă. Acesta a fost testamentul pe care apostolul l-a lăsat corintenilor, Bisericii sale, pentru care și-a vărsat tot sângele din inimă.

 

46. Iarna la Corint. Scrisoarea către Romani
Fap 20,3

Primirea călduroasă a macedonienilor i-a readus lui Paul bucuria de a trăi, astfel încât el putea să se gândească la noi terenuri misionare. O aluzie din Scrisoarea către Romani (15,19) ne dă de înțeles că el și-a extins călătoriile până în Iliria (Dyrrhachium, astăzi Durazzo, în Albania). Pe acea vreme, toponimul Iliria avea un înțeles mai larg și cuprindea întreaga coastă din Dalmația până în Epir. Se pare că el a întemeiat o comunitate și la Nicopole, în Epir; zece ani mai târziu, el și-a petrecut acolo ultima iarnă. La începutul iernii anului 57, Paul se apropie din nou de arhipelag, unde îl așteptau delegații comunităților ca să-l însoțească, prin Corint, la Ierusalim: Sopatros din Bereea, Aristarh și Secundus din Tesalonic, Tihic și Trofim din Efes, Gaius din Derbe, Timotei, Lucius și Iason. La Corint îl aștepta un alt grup de prieteni.

Era iarnă. Era imposibil de a face călătorii mai lungi. Paul a avut răgazul necesar ca să consolideze viața comunității și s-o asigure împotriva unor tulburări viitoare, stabilind o ierarhie bine întemeiată.

Acum, Paul era din nou la Corint, în casa ospitalieră a prietenului său Gaius, și avea timp să mediteze asupra activității sale misionare din ultimii 20 de ani, asupra căilor minunate ale lui Dumnezeu, asupra "experiențelor celor mai intime ale sufletului său" și asupra destinului poporului său. Aici, la Corint, punct de intersecție al Orientului cu Occidentul, în mod involuntar privirea i-a fost atrasă de un oraș care fusese ani de zile ținta dorințelor sale: Roma. Avea sentimentul că misiunea sa în Orient era încheiată. Creștinismul pusese piciorul în toate centrele mari. Extinderea sa ulterioară spre interior nu era decât o problemă de timp. "De la Ierusalim în jur până la Iliria am dus la bun sfârșit predicarea evangheliei... În aceste regiuni eu nu mai am nici un câmp de lucru". Spre a înțelege aceste cuvinte, trebuie să ne gândim la spațiul nepopulat al Imperiului roman cu politica sa populară absurdă, care, în ciuda întinderii sale înzecite, nu număra mai mulți locuitori decât Germania actuală. Iată, așadar, că Paul își făurește planul de a muta spre vest centrul de gravitație al activității sale. Roma, stăpâna lumii, îi inspira grandioasa concepție a unei Biserici mondiale, universale și catolice. Numai un gând îl reține, rămânând credincios principiului său; el se ferește de a clădi pe temelia pusă de alții. El știe că un personaj apostolic a pus deja temeliile creștinismului în Roma. Desigur, nu poate fi vorba decât de Petru. Deoarece Claudius, autorul decretului de expulzare a evreilor din Roma, a murit în anul 54, Petru, însoțit de soția sa (numită în limbajul primilor creștini "sora" sa, 1Cor 9,5) și de tălmaciul său Marcu, a putut veni, pe la mijlocul anului 55, la Roma. Împărțirea teritoriilor misionare nu era exclusivă. Aceasta ar contrazice trimiterea universală a apostolilor.

Paul avea nevoie de Roma ca punct de sprijin pentru activitatea sa ulterioară din Italia și Spania: "Căci așa nădăjduiesc, când voi merge în Spania, să vă văd în trecere și să fiu însoțit de voi într-acolo". Ce muncă de Hercule pentru un om îmbătrânit! Să poarte întregul glob pământesc pe umerii săi! El nu aștepta decât reluarea navigației; atunci voia să-i încredințeze credincioasei diaconese Febe, care trebuia să meargă în primăvară la Roma, o scrisoare adresată comunității de acolo, scrisoare care trebuia să stabilească legătura spirituală și relații de prietenie cu această comunitate așa de însemnată a Occidentului. Dar în fața ochilor lui Paul mai apăruse o idee și mai mare. El se simțea responsabil pentru unitatea catolică. La orizontul răsăritean se afla comunitatea neîncrezătoare de la Ierusalim, grupată în jurul templului; la orizontul occidental, comunitatea romană cu tendința ei puternică iudeo-creștină, ba chiar esenieni, care se abțineau de la anumite alimente. Așadar, Paul a hotărât ca printr-o călătorie la Ierusalim să restabilească pacea cu comunitatea de acolo, iar printr-o scrisoare să ofere "ramura de măslin a păcii" iudeo-creștinilor din Biserica romană, spre a le dovedi că el nu este un renegat al poporului său, că el nu vrea să-i răpească făgăduințele sale, că despărțirea de Lege nu este un act de necredință, că zi și noapte el este cuprins de o adâncă durere pentru soarta fraților săi. La aceasta se mai adăuga un al treilea motiv. Paul își dă seama că îmbătrânește. Uneori avea presimțirea dureroasă că darurile sale pentru Ierusalim nu vor fi primite ca atare de către sfinții de acolo și că el alerga de-a dreptul în gura leului (Rom 15,31). Era de acum timpul să lase creștinismului, într-o formă clară, testamentul său spiritual și să strângă recolta bogată a strădaniilor sale, pe care viața-i furtunoasă le maturizase: evanghelia sa despre căile întrețesute ale mântuirii lui Dumnezeu. De aceea, Scrisoarea către Romani e mai curând un tratat de teologie asupra chestiunii esențiale a creștinismului: situația nou creată prin Cristos a omenirii față de Dumnezeu.

Paul își adunase în jurul lui cercul de prieteni apropiați. Ei trebuiau să fie martori la redactarea scrisorii, pe măsură ce izvora din inima sa. De data aceasta, sclavul creștin Tertius a avut cinstea deosebită de a sluji ca scrib al apostolului. El notează cu plăcere aceasta la sfârșitul scrisorii. După o introducere solemnă, conform normelor, Paul își anunță tema: "Nu mă rușinez de evanghelie, căci ea este puterea divină mântuitoare pentru cel ce crede". După cum apostolul își vede propria-i viață despărțită în două părți, timpul fără Cristos și cel cu Cristos, la fel vede el și istoria omenirii desfășurându-se în două mari perioade, care se grupează în jurul a două modele tipice și a două căpetenii spirituale ale omenirii: omenirea decăzută și nemântuită înainte de Cristos, grupată în jurul lui Adam, și omenirea reabilitată prin Cristos. Acesta este cadrul sobru al puternicei concepții pauline asupra istoriei omenirii și mântuirii.

1. Care este situația religioasă a omenirii înainte de Cristos? Găsim noi undeva realizată, în mod ideal, legătura dintre om și Dumnezeu (= dreptate)? Întreaga omenire dinainte de Cristos se găsea, după Paul, sub "mânia lui Dumnezeu", atât păgânii, cât și evreii. El o demonstrează mai întâi prin dezvoltarea istorico-religioasă a lumii păgâne; înalta sa civilizație spirituală și artistică, filozofia și cultura, prosperitatea socială și politică fuseseră incapabile de a împiedica decadența morală. Rechizitoriul său e de o putere și coeziune demne de un Tacitus. Păgânii se găseau în posesia cunoașterii lui Dumnezeu și a legii morale naturale, cu toate acestea, ei împiedică adevărul să acționeze, îl țin prizonier în cușca speculațiilor lor deșarte, ei taie aripile vulturului mândru al rațiunii date de Dumnezeu, încât acesta trebuie să se târâie pe pământ. Prin rațiune și conștiință, omul a primit un organ spre a-l cunoaște pe Dumnezeu. În oglinda creației, el poate cunoaște puterea lui Dumnezeu; din legea care este în noi, să deducă existența unui legislator care este deasupra noastră; din idealul moral înnăscut în noi, sfințenia lui Dumnezeu. Paul cunoaște din Cartea Înțelepciunii (13,5) eforturile filozofilor în vederea descoperirii existenței lui Dumnezeu și a atributelor sale: atotputernicia, veșnicia și transcendența. Însă această cunoaștere teoretică a lui Dumnezeu aduce cu sine și o datorie. Dumnezeu nu vrea să fie numai cunoscut, ci și recunoscut; el nu vrea să-i cunoaștem doar existența, ci el cere credința, adorația și iubirea noastră. Rătăcirea de care s-a făcut vinovată lumea păgână constă în aceea că ea a zeificat făpturile ca și puterile naturii, constelațiile, animalele, operele de artă și ale geniului, statul și personificarea sa în împărat. În loc să se lase condusă spre Dumnezeu de către aceste realități, ea s-a aruncat în genunchi înaintea lor. Acesta e motivul pentru care Dumnezeu i-a lipsit de harul său. Iar omul lăsat de capul lui n-a mai putut să-și păstreze nici măcar demnitatea sa de om. Omul care îl divinizează pe om nu pierde numai sensul divin, ci și pe cel uman. În felul acesta, înțelepciunea lumii a devenit o nebunie. Paul cunoștea toate acestea, le avea zilnic înaintea ochilor săi. Idolatria născută din păcat dădea mereu naștere la păcate, ducea pas cu pas la întunecarea minții și la tocirea sentimentului moral. Paul vede trei linii ale morții înscrise pe fața păgânismului: perfidia și minciuna, nestatornicia lăuntrică și decadența socială, lipsa de iubire și de milă. În două cuvinte caracterizează Paul păgânismul: "sine affectione, sine misericordia!" Lumea antică s-a ruinat din cauza lipsei de iubire și a despotismului asiatic, în timp ce o minoritate de oameni brutali domnea cu forța asupra majorității de sclavi. Din acest motiv, bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu care a apărut în Fiul lui Dumnezeu (Tit 3,4) este cea mai neașteptată noutate.

Până aici, cititorii săi iudeo-creștini puteau să aplaude pe ascuns. Paul simte acest lucru și acum își îndreaptă acuzația împotriva iudaismului. Evreii, pe lângă rațiune și conștiință, mai aveau încă o călăuză spre Dumnezeu: revelația, legea, profeții, Cărțile sfinte, făgăduințele mesianice. Cu toate acestea, Paul trebuia să facă acum cea mai penibilă constatare: ceea ce în mod normal trebuia să contribuie la mântuirea lor a fost pentru ei o cauză de osândă, deoarece considerau cu trufie că acesta este un privilegiu al rasei lor, legat de carne și sânge. În problema mântuirii, în ciuda făgăduințelor lor mesianice, Paul nu le acordă evreilor nici un privilegiu. Legea nu era un mijloc de mântuire, ci numai un mijloc de educare ce purta în sine propria-i desființare. Aceasta a fost tragedia iudaismului de a se înșela asupra sensului legii și de a urmări himera unei mântuiri realizate prin propriile sale mijloace.

Vina cea mai mare a păgânismului, ca și a iudaismului, e motivată prin aceea că ei nu voiesc să admită ca adevărate păcatele lor, nu se simt și nu vor să se recunoască a fi păcătoși; sau chiar dacă o fac, ei își caută mântuirea și curățarea prin fapte personale, prin purificări automate, prin abținerea de la vin și carne (Pitagora, esenienii), prin formule magice (ca în mistere) sau pe baza unui contract juridic încheiat cu Dumnezeu. Acesta este cel de pe urmă motiv al păcatului: mândria omenească, autonomia religioasă și morală în care vechiul șarpe își ridică capul.

2. Noua situație creată prin Cristos. Prin Cristos și jertfa sa sângeroasă de ispășire, Dumnezeu a condamnat toate încercările omenești de auto-mântuire. Tot ceea ce e măreț și frumos în orânduirea naturală a lucrurilor, slava în război și operele de pace, operele științei, ale artei, ale culturii tehnice, ale orânduirii sociale, puterea și dominația asupra lumii, toate acestea trebuie să fie meritate prin eforturi personale și mereu recucerite. Cu toate acestea, omul are dreptul să se fălească. Dar în domeniul supranatural nu există nici o acțiune pur personală. Legătura ideală cu Dumnezeu, filiațiunea divină, nu poate să fie decât un dar al harului. Elementul original al creștinismului e tocmai această gratuitate a harului și a mântuirii. Cristos a murit numai din dragoste față de noi. Printr-un act de iubire nemaiauzit, Dumnezeu cel sfânt a intervenit în istoria mântuirii, pentru ca oamenii să poată ajunge la sfințenie. Iubirea este un dar, altfel n-ar fi iubire (5,1-11). Dar când Dumnezeu lucrează, acțiunea sa e creatoare, astfel că sufletul credincios se află reînnoit și transformat; grație unei renașteri făcute de Duh, el devine "o făptură nouă".

În fața acestei economii a mântuirii făcute de Dumnezeu, nici o critică n-are valoare, nimeni nu se poate făli cu originea sau să se bazeze pe relația sa contractuală între munca depusă și recompensă, nici o altă atitudine nu e posibilă decât aceea a unei credințe totale, aceea a unui "da" sau "amin" adresat lui Cristos și lucrării sale mântuitoare, aceea a unei iubiri recunoscătoare ce inspiră dăruirea întregii persoane, aceea a dispoziției de a primi viață nouă în Cristos și a se lăsa cuprins de dânsa. În persoana lui Cristos, orice mândrie omenească e zdrobită. Cu toate acestea, credința care mântuiește și de unde răsare viața cea nouă ca dintr-o rădăcină nu este un "sacrificium intellectus" (sacrificare a intelectului) orb și nedemn de om, ci o "slujire rațională adusă lui Dumnezeu", un omagiu al omului care se gândește și voiește, bazat pe motive raționale. Și totuși, nimeni nu se poate făli cu aceasta, deoarece credința, în fondul ei esențial, nu este o acțiune omenească, un produs de silogisme, ci ea vine de la Dumnezeu și e o gratificație a Sfântului Duh. În esența sa cea mai intimă, ea este un mister a cărui cheie zace ascunsă în adâncurile alegerii dinainte de timp și ale predestinației.

Nimeni nu-și poate da viața sieși, ci trebuie s-o primească ca un dar. Însă, odată ce a fost dăruită, ea trebuie să se dezvolte mai departe în armonie cu forțele dăruite de natură. La fel e și cu cele supranaturale. Nimeni nu e în stare să-și merite, să-și dobândească și să-și câștige prin lupte viața cea nouă (9,16). Însă din moment ce el este "o nouă făptură", atunci cel renăscut trebuie să se îngrijească de unirea cu Cristos, nu mai are voie să se călăuzească după forțele cărnii, ci trebuie să asculte de impulsul Duhului lui Dumnezeu, să caute a dobândi zilnic, cu ajutorul harului, ce-l însoțește, această viață nouă, pentru a o extinde, a o lărgi, a o aprofunda. În felul acesta, procesul de transfigurare progresivă a celui renăscut conduce din treaptă în treaptă drept în sus, până ce se revarsă în viața cea deplină și veșnică a lui Dumnezeu, din ale cărui adâncuri ascunse izvorăște viața cea nouă. Lucrarea lui Dumnezeu în noi ar fi ciudată și s-ar asemăna cu un trunchi fără cap, dacă el n-ar desăvârși-o, dacă ar îngădui ca moartea să distrugă în noi urmele acestor puternice intervenții care sunt moartea și învierea lui Cristos, venirea Sfântului Duh și sanctificarea; dacă el și-ar părăsi opera de eliberare în mâinile acestor tirani care sunt moartea, Satana și păcatul. Prin "sigiliul Duhului" primit la Botez și la Mir, Dumnezeu ne-a dat ca "amanet" Duhul său, garantându-ne că ultimul cuvânt în istoria oamenilor nu va fi moartea, ci transfigurarea.

După cum în economia mântuirii lui Dumnezeu nu există nici un loc pentru ambiție și autonomie omenească, la fel nu există în ea nici o întâmplare și nici o lacună, bineînțeles având mereu presupunerea că voința omului nu se abate de la orânduirea harului și nu se pune sub stăpânirea morții și a Satanei. De la alegerea, predestinarea și chemarea, concepute înainte de timp în gândul plin de iubire al lui Dumnezeu, până la încorporarea în trupul mistic al lui Cristos, până la desăvârșirea în lumina transfigurantă a vieții beatifice, totul se dezvoltă organic după un plan de mântuire bine stabilit. Istoria mântuirii fiecărui om și a întregii omeniri nu este decât un scurt episod în marea dramă a veșniciei și tot tragicul existenței omenești e numai un scurt oftat după transfigurare și spre armonie veșnică, unde întreaga creație, "unită în Cristos", îi cântă lui Dumnezeu imnul mântuirii. Așa răsună învățătura paulină în cântul triumfal al speranței creștine (8,31-35).

Paul își transpune meditația pe plan cosmic. El vede păcatul originar în efectele sale cosmice: o ruptură s-a produs în întregul univers. Căderea din lumea spiritelor e legată oarecum cu aceea a căderii omului. În Scrisoarea către Coloseni (1,20), Paul dă de înțeles, în mod enigmatic, că Cristos a săvârșit o lucrare de mântuire în întreaga creație, deci și în lumea duhurilor. Istoria omenirii și a creației este un mister și nu poate fi explicat prin sine însuși. Nici răscumpărarea și nici revelația n-au ridicat acest văl al ursitei. Însă ele ne-au dat asigurarea spiritului că toate disonanțele stridente se vor reabsorbi într-o zi în armonie. Dacă Vergiliu a auzit plângând lucrurile neînsuflețite ("sunt lacrimae rerum"), tot așa vede apostolul creaturile cum ridică rugătoare mâinile lor în sus spre Creator, pentru a fi scoase din slujba răului, din "robia depravării". În afară de această rugăciune tăcută a creaturilor fără viață, mai există o altă rugăciune la care fidelitatea lui Dumnezeu va răspunde în ziua când "se va descoperi strălucirea fiilor lui Dumnezeu". Este rugăciunea mistică a Sfântului Duh, care, "în suspine negrăite, vorbește în inima noastră". Biserica a primit "pârga Duhului". Însă noi suntem încă, în sânul Bisericii, asemenea copilului în sânul mamei sale, ce urmează a se naște: "Încă n-a apărut ceea ce vom fi". Privirea plină de speranță e îndreptată spre acea stare îndepărtată, unde întreaga "creație care geme și suspină în durerile unei nașteri va putea să scape din robia stricăciunii spre libertatea radioasă a fiilor lui Dumnezeu".

În mijlocul acestui mare tratat asupra legii și a harului, în cap. 7, este intercalată celebra "mărturisire". Negreșit că nu este la mijloc știința, ci experiența în tot ceea ce spune Paul despre cei doi oameni din el, despre dezbinarea lăuntrică și discordia omului nemântuit. Folosind o veche figură retorică, Paul vorbește la persoana întâi și se consideră reprezentant al poporului său trăitor sub lege, cum trăise și el în perioada fără de Cristos, dinainte de convertirea sa. Paul găsește dezlegarea în acțiunea Sfântului Duh și în aceea cu totul obiectivă a libertății creștine.

În scrisoarea sa împăciuitoare, Paul vrea să aducă împăcarea taberei iudeo-creștine cu aceea de origine păgână și se apără împotriva reproșului că ar urmări să-i răpească poporului său binecuvântarea făgăduințelor în favoarea păgânilor. Iubirea față de propriul său popor erupe cu o violență elementară. Soarta enigmatică a poporului său, care timp de milenii a fost purtătorul făgăduințelor și care l-a pierdut pe Mesia, îi sfâșie sufletul. Este înduioșător să-i urmărești lupta pentru a dezlega misterul în lumina învățăturii sale asupra predestinației și de a plasa discuția dintre cele două partide pe un plan mai înalt. Dumnezeu nu îngăduie să i se ceară socoteală de către făpturile sale și nici nu permite să se facă abuz de dânsul în scopuri naționaliste înguste. Fluviul harului divin nu poate fi silit să curgă într-un canal naționalist. Făgăduințele n-au fost destinate pentru Israel după trup, ci pentru "Israelul lui Dumnezeu". Refuzul poporului evreu este într-un sens oarecare o "felix culpa"; el va sluji la mântuirea lumii. Cugetul îi este liniștit, dar el suferă în inima sa. Paul aruncă astfel o privire în abisul amețitor al predestinației veșnice și, copleșit de această viziune, izbucnește intrigat de mirare: "O, abis al bogăției înțelepciunii și cunoașterii lui Dumnezeu!"

În calitate de scriitor genial, sensibil la cadența solemnă a cuvântului și a gândirii, Paul termină partea dogmatică a puternicului său mesaj printr-o doxologie liturgică: "Din el, prin el și pentru el sunt toate aceste lucruri".

În recomandările morale ale scrisorii, Paul arată cu ce consecvență, pentru el, purtarea morală izvorăște din spiritul cel nou al credinței. Paul interpretează cuvântul Învățătorului său cu privire la "adorarea lui Dumnezeu în spirit și adevăr" (In 4,23), când vorbește despre "cultul spiritual" al creștinului (12,2). Moralitatea unui act e determinată de conștiință. Totul depinde de atitudinea sufletului, de sentimentul cel nou al iubirii. Plecând de la acest principiu, etica creștină e foarte simplă. Din concepția creștină, care plasează în sânul acestui eon, pe lângă împărăția acestei lumi, o altă împărăție autonomă a spiritului, decurge în egală măsură atitudinea fundamentală a creștinului față de stat și față de politică. Paul este cel dintâi care, în spiritul Învățătorului său în toată atitudinea sa față de lucrurile acestei lumi, în mod pozitiv a făcut dreptate statului roman. Autoritatea de stat este pentru dânsul un "diacon al lui Dumnezeu", al cărui locțiitor și mandatar este spre a împiedica răspândirea răului. Când Paul scria aceste rânduri binevoitoare față de stat, lumea se găsea în al 4-lea an al domniei lui Nero. Puterea imperială se arăta în toată splendoarea sa. Era renumitul "quinquennium" (primii cinci ani) al tânărului împărat, ale cărui porniri mintale bolnăvicioase încă nu izbucniseră, deoarece erau contracarate de influența a doi perceptori: bunul Seneca și nobilul Burrus. Paul rămâne credincios învățăturii sale în ce privește statul, chiar și după ce monstrul din Nero se dezlănțuie, iar statul își schimbă atitudinea față de Biserică (1Tim 2,1; Tit 3,1).

O privire retrospectivă ne permite afirmația că în Scrisoarea către Romani este exprimată aproape întreaga teologie paulină sau tot ceea ce e în acord cu ea. Nici o altă scrisoare de-a lui Paul n-a jucat un rol așa de hotărâtor în istoria omenirii din Occident. Ar fi o neînțelegere de o însemnătate considerabilă să scoți din contextul viu un fragment izolat, învățătura despre credința mântuitoare și să faci din ea centrul învățăturii pauline, ba chiar obiectul principal al întregii religii.

Paul ar fi trăit o "mare întristare și o durere neîncetată a sufletului", dacă ar fi trebuit să vadă cum cuvintele sale despre "credința care justifică" vor face să sângereze trupul lui Cristos peste 1500 de ani. Pentru el, justificarea nu era decât o trecere, o etapă în procesul spiritual, în urma căreia se întindea un imens peisaj însorit "în Cristos", stropit de curentul harului euharistic, fecundat de energiile creatoare ale Celui Înviat, sub clima cea dulce a Sfântului Duh.

 

47. Ultima călătorie la Ierusalim
Fap 20,3-21,16; Rom 15,25-32;

Iarna trecuse. La 5 martie, Roma anunțase în mod solemn, sub egida religioasă, reluarea navigației pe mare. Paul s-a pregătit pentru plecarea la Ierusalim, pentru ca de acolo să se ducă la Roma. El a ajuns la țintă printr-un mod pe care nici nu-l visase. Era conștient de riscul pe care și-l asumase, de-a duce el însuși la Ierusalim ajutoarele pe care le adunase cu atâtea eforturi. Însă pentru dânsul, unitatea cea mare, catolică, trecea mai presus de toate. Pentru Paul, drumul spre Roma trecea prin Ierusalim; el voia să fie la Roma alături de Petru. În interesul înfrățirii oficiale a celor două părți ale Bisericii, era nevoie ca reprezentanții tuturor cercurilor misionare să li se alăture.

Dacă până acum viața itinerantă și plină de primejdii a apostolului a fost o icoană a vieții de peregrin a lui Isus, de-acum înainte ea capătă asemănări tot mai clare cu aceea a Maestrului său. Ultima sa călătorie la Ierusalim reproduce sub mai multe aspecte (de exemplu, presimțirea morții sale, eroismul cu care își fixează privirea asupra Ierusalimului ucigător de profeți, ultimele recomandări date prietenilor săi) ultima călătorie a lui Isus, când acesta vedea cu ochii deschiși catastrofa spre care se îndrepta, dar asculta de cuvântul Tatălui său ceresc (Mc 10,32). E curios cum acest oraș îl atrăgea în cercul vrajei sale. Dar mai presus de toate era un sacrificiu al inimii, care îl unea pe învățător cu credinciosul său: și unul, și altul erau socotiți ca niște dezrădăcinați, dușmani ai națiunii lor, tocmai pentru că au trăit o formă superioară de fidelitate față de poporul lor.

Pentru a aprecia curajul apostolului, e cazul să ne amintim de agitația sălbatică a partidei zeloților. Fanatismul acestor oameni aștepta împărăția mesianică ca pe o zi a răzbunării față de păgâni și, prin bande de teroriști, organizau războiul sfânt. Din cauza pumnalelor lor în formă de seceră, ei erau numiți "sicari" sau cuțitari. Ei incendiau sate întregi ce nu erau de partea lor, participau la Ierusalim la toate sărbătorile și se amestecau printre credincioși în templu, ascunzându-și sub haine pumnalele pe care le înfigeau cu repeziciunea fulgerului în spatele victimelor și tot așa de repede dispăreau în îmbulzeala cea mare (Iosif Flaviu, Ant. iud., 20, 8, 10). Cristos i-a avertizat în zadar pe preoți să nu abuzeze de religia și de speranța lor mesianică în scopuri politice. Marilor preoți le-a scăpat din mână conducerea spirituală și politică a poporului.

În perioada Paștelui, toate căile pe mare și pe uscat erau invadate de pelerini. Bărbați cu priviri fanatice și fulgerătoare, femei ghemuite pe pământ cu copiii pe spate și cu coșuri cu provizii de drum așteptau plecarea cu simplitatea omului oriental. Priviri dușmănoase și înjurături mormăite îl salută pe "renegat". Era ușor să-l cumperi pe un căpitan fără scrupule și pe marinarii îndrăzneți ca să organizezi un complot. Însă serviciul de informații al fraților și-a îndeplinit de minune misiunea. Complotul a fost spionat, iar planul de călătorie, schimbat la iuțeală. După cum dă de înțeles textul unor manuscrise, Paul, însoțit de Luca, a luat drumul pe uscat spre Macedonia, pe când ceilalți, spre a-i păcăli pe dușmanii urmăritori, s-au dus la Efes și de acolo la Troas, unde trebuiau să se întâlnească. Planul inițial de a sărbători Paștile la Ierusalim nu mai putea fi realizat. Paul s-a hotărât să sărbătorească Paștile la Filipi, în cercul prietenilor săi intimi. Începând de aici, îl aflăm din nou pe Luca în suita apostolului. Cunoștințele sale medicale și nautice l-au desemnat ca un însoțitor ideal pentru călătoria în Occident. De aceea, apare din nou în Faptele Apostolilor pronumele "noi" (20,6) și, începând din acest loc, itinerarul și faptele sunt relatate sub forma clasică a unui jurnal, ceea ce conferă acestei descrieri o precizie extraordinară și, în același timp, o atracție incomparabilă.

În anul 58, Paștile a căzut în ziua de marți, 28 martie (F.K. Ginzel, Handbuch der mathematischen und technischen Chronologie, Leipzig 1914). În marțea de după Paști, la 4 aprilie, Paul și-a luat rămas bun de la filipeni, iar în portul Neapolis, ei au găsit o corabie de mărfuri gata de plecare spre Troas. "Noi ne-am îmbarcat". În acest "noi" se ascunde o plenitudine de sentimente și o întreagă istorie a inimii omenești! Paul nu avea nici soție și nici copii și nu cunoștea nici o legătură de familie, dar Dumnezeu i-a dat prieteni. Și încă ce prieteni!

Din cauza vântului potrivnic, ei au ajuns la Troas abia duminică, 9 aprilie. Șederea lor acolo timp de șapte zile s-a încheiat cu un eveniment dramatic. Cu toate părerile contrare ale altor exegeți, am putea admite că în fraza: "Noi eram adunați pentru frângerea pâinii" Luca a vrut să descrie o celebrare euharistică duminicală. Sabatul era pe sfârșite. Soarele apusese ca un glob de foc în spatele insulei Tenedos. Prin partea exterioară a unei mari case burgheze, bărbați și femei cu văl urcau spre o sală care se afla pe terasa catului al doilea. În noaptea caldă de primăvară ferestrele erau larg deschise ca să intre aerul răcoros ce venea dinspre mare. Luca este un observator minuțios. Vedem cum adunarea ascultă cu încordare, cum lămpile cu ulei atârnă de plafon, vedem perdelele ce adie în vântul de seară. Agapa s-a sfârșit. Paul vorbește despre misterul pascal al Celui ce a biruit moartea: "Eu sunt învierea și viața". Așezat pe marginea ferestrei, tânărul Eutich se lupta cu somnul. Deodată se aude un țipăt strident! Băiatul a căzut de la etajul al treilea în curtea interioară. Paul coboară repede; asemenea lui Ilie și Elizeu, el s-a aplecat asupra tânărului mort (1Rg 17,17; 2Rg 4,18) și l-a rechemat la viață. "Eu sunt învierea și viața": ne putem închipui cu ce dispoziție și fervoare a putut cânta comunitatea aceste cuvinte după o asemenea întâmplare trăită! Paul n-a făcut caz de această minune, a vorbit liniștit mai departe și a frânt pâinea vieții.

Nimeni nu se mai putea gândi la somn. Corabia ce trebuia să-i ducă pe prietenii săi la Assos pleca în zori. (Textul lui Beza notează că tânărul Eutich, complet sănătos, a asistat la plecare). Paul a străbătut drumul de aproximativ douăzeci și cinci de kilometri pe jos, probabil pentru a vizita câțiva creștini. Totodată, el avea nevoie de liniște pentru a-și urma firul gândurilor și spre a se întreține cu Dumnezeu. Pe treptele tăiate în stâncă, Paul coboară spre port, unde i-a găsit pe tovarășii săi. Avem motive să spunem că ei au închiriat o mică ambarcațiune de coastă pentru a nu pierde vremea cu încărcarea și descărcarea. Era cea dintâi corabie cu pelerini creștini ce mergea la Ierusalim. Pe timp de noapte, corabia era trasă la țărm și se aștepta la bord sau într-o colibă de pescari. Așa au petrecut la Mitilene, pe Lesbos, insula lui Safo, unde pescarii au făcut să răsune melodiile lor eolice. În ziua următoare, au acostat pe insula Chios, cea parfumată de florile primăverii. În cealaltă zi, a apărut la orizont templul lui Artemis de la Efes. Paul și-a adus aminte cu înfiorare de sărbătoarea lui Artemis de anul trecut. După o escală pe Samos, au ajuns la Milet joi, 20 aprilie. Paul a trimis mesageri la Efes, probabil la Tihic și Trofim, ca să-i cheme pe bătrânii comunității la cea din urmă întâlnire cu apostolul lor. Scena despărțirii de la Milet face parte din tablourile cele mai înduioșătoare din memoriile lui Luca. În cuvântarea sa, Paul descrie grijile apostolice cu o elocvență ce izvorăște din inimă. Fiecare cuvânt reflectă conștiința sa de apostol și fidelitatea față de datoria pe care o avea. Știind bine că o soartă grea îl așteaptă la Ierusalim, Paul își continuă drumul "împins de duh", având în fața ochilor săi o țintă de neclintit: Ierusalim, Roma! "Eu nu pun nici un preț pe viața mea". Paul posedă o scară de evaluare supranaturală: sângele lui Cristos - Biserica - sufletele - chemarea sa - și de abia la urmă propria viață. Paul și-a întins mâinile pentru binecuvântarea de adio! O, aceste mâini ale lui Paul! Câte binecuvântări s-au revărsat din ele; ele erau mereu întinse spre a da, niciodată pentru a lua. Fie mereu binecuvântate aceste mâini care ne-au transmis deseori, tremurând și cu gesturi stângace, salutări așa de cordiale. Bătăturile și cicatricele acestor mâini erau ca niște stigmate. Ne dăm seama că ucenicii săi cu greu s-au putut dezlipi de dânsul. El nu căutase iubirea, dar ea i-a venit de la sine.

Era 25 aprilie când un vânt puternic i-a mânat spre Rodos, fermecătoarea "insulă a trandafirilor". La Patara au avut norocul să găsească o corabie în drum spre Fenicia. Călătoria a durat cinci zile. Au trecut pe lângă coasta de vest a Ciprului, patria vechiului său prieten Barnaba. În Tir au rămas șapte zile. Comunitatea din acest oraș își datora întemeierea prigoanei pe care Paul o dezlănțuise cu 20 de ani în urmă. Când au pășit pe pământul Palestinei, atmosfera a devenit tot mai apăsătoare, prevenirile profetice s-au înmulțit. De la Ptolemais (Accon), caravana și-a continuat drumul pe jos. Cu 14 zile înainte de Rusalii, au ajuns la Cezareea, care nu era departe de Ierusalim, cel mult trei zile de mers (102 kilometri). Aici, Paul a vrut să petreacă vreo câteva zile în liniște și reculegere în casa prietenului său Filip, un om după inima sa și cu vederi foarte largi. El își spunea cu umilință "evanghelist", adică un apostol de rangul al doilea, însă purta titlul foarte stimat de "unul dintre cei șapte" și moștenise ceva din spiritul lui Ștefan. Și el trebuise să fugă acum 20 de ani din cauza prigoanei dezlănțuite de Paul împotriva creștinilor. Filip evanghelizase Samaria și litoralul din împrejurimile orașului Iope și, în sfârșit, se stabilise la Cezareea. Între timp, el își însușise vederile largi ale lui Paul. Ce prețioase ore de seară au petrecut pe terasa casei cu privirea îndreptată spre mare! Câte amintiri le treceau prin minte! O, cum a călăuzit Domnul totul spre bine! Paul a fost profund impresionat de atmosfera adânc creștină din acea casă. Asupra fiicelor lui Filip trecuseră carismele tatălui lor, darurile "edificării, sfatului și mângâierii", pe care Paul le prețuia nespus de mult. Aceste patru fecioare, primele dintre acele suflete care în sânul Bisericii se vor consacra lui Dumnezeu, erau așezate la picioarele renumitului maestru, căruia, în curând, îi vor putea oferi serviciile lor pe timpul captivității la Cezareea. Profetul Agab, pe care Paul îl cunoștea de la Antiohia, mânat de Sfântul Duh, a venit de la Ierusalim ca să-l împiedice pe Paul să meargă mai departe. În mijlocul serviciului divin, el a mers la Paul, i-a luat cingătoarea, și-a legat cu ea propriile mâini și picioare și a strigat: "Așa vorbește Sfântul Duh: pe bărbatul căruia îi aparține această cingătoare așa îl vor lega iudeii la Ierusalim și-l vor da pe mâna păgânilor!" Aceasta era limba simbolică a vechilor profeți, care făcea întotdeauna impresie (Is 20,3; Ier 13,1; 27,2; Ez 4,1-3; 5,1-4). Acum, prietenii lui Paul și-au pierdut cumpătul. Ei l-au rugat pe Paul să nu meargă mai departe. Dar hotărârea apostolului a rămas neclintită. "Pentru ce plângeți și-mi întristați inima? Eu sunt gata ca pentru numele Domnului Isus nu numai să fiu legat la Ierusalim, dar să sufăr chiar moartea".

Miercuri, înainte de Rusalii, caravana a parcurs călare ultima etapă a călătoriei. Câțiva ucenici din Cezareea i-au însoțit până la Ierusalim. Au trecut prin Antipatris și prin câmpia roditoare a Saronului, unde țăranii secerau deja primii snopi de grâu, și apoi prin platoul pietros al Iudeii. În ajunul marelui Sabat, s-au apropiat de Orașul sfânt. Pe toate drumurile mergeau grupuri de pelerini, îmbrăcați de sărbătoare, cu haine colorate și văluri pe cap, țăranii cu turme de oi și de viței, ce purtau flori și coroane de spice pe frunțile lor late. Tot așa mersese cu peste 40 de ani în urmă pentru prima oară la Ierusalim, cântând și jubilând, fiul negustorului din Tars, însoțit de tatăl său. Orașul era ticsit cu oaspeți veniți la sărbătoare din toate părțile, majoritatea petrecându-și noaptea în corturi. Paul a găsit adăpost în casa unui vechi ucenic al Domnului, numit Mnason. Biserica oficială de la Ierusalim n-a avut loc de adăpost pentru cel mai mare dintre apostoli.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire