pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL VII
PRIZONIERUL LUI CRISTOS

48. Sfatul fatal
Fap 21,17-26

Paul se găsea iarăși la Ierusalim pentru a cincea și ultima oară de după convertirea sa. Teroriștii evrei stăpâneau străzile. Paul, care le tulbura visurile naționaliste, era pentru dânșii bărbatul cel mai odios. Dar și o parte dintre creștinii de la Ierusalim împărtășeau aceeași opinie rea. De pe terasa locuinței sale, el putea să vadă afluxul maselor care invadau străzile orașului în ziua de Rusalii: "Parți, mezi, elamiți, locuitori din Mesopotamia, Pont și Asia". Da, din Asia! El nu se bucură văzând aici acele grupuri de evrei fanatici din Asia Mică și de la Efes, pe care îi poți recunoaște pretutindeni după strălucirea portului lor național. Și ucigașii plătiți de la Corint sunt printre ei și-l așteaptă. Vestea despre venirea "renegatului" s-a răspândit cu iuțeală pe toate străzile, în bazare și în toate caravanseraiurile. Cu greu mai putea scăpa de la moarte din mâinile zeloților. Desigur că Paul se ferea să iasă singur. Prietenii pe care îi avea la Ierusalim puteau fi numărați pe degete. "Frații", despre care Luca afirmă că "ne-au primit cu bucurie", făceau parte, desigur, din grupa eleniștilor. Ei au venit la locuința lui și l-au salutat. Sfatul bătrânilor nu s-a grăbit să facă același lucru. În ziua următoare a fost un fel de probă de foc pentru Paul, când a apărut în fața sfatului întrunit.

Luca ne zugrăvește un tablou impresionant al acelei adunări. Pe scaunul prezidențial stătea figura de ascet îmbrăcată în alb a lui Iacob, iar în jurul său, cercul preoților săi. Ce vor fi simțit oare cei opt însoțitori ai lui Paul, cu toți convertiții de la păgânism, când l-au zărit pe bărbatul despre care auziseră așa de multe, care era înrudit îndeaproape cu Domnul și care, în copilărie, se jucase cu el pe munții Galileii! Fiecare dintre trimișii comunităților de origine păgână a prezentat darurile sale. Plini de mirare, ei priveau la învățătorul lor. El însuși contempla așa de serios, umil și înduioșat figura adâncită a bătrânului. În mod ceremonios, Paul și Iacob și-au dat sărutul păcii. Preoții au făcut la fel. Însoțitorii lui Paul așteptau nerăbdători. Dar ei au fost decepționați. Semnul de frățietate nu a fost schimbat și cu ei. Darurile au fost primite în tăcere, cu distincție, ca un lucru de la sine înțeles, ca un tribut datorat. Totul era așa de formal și silit. Atmosfera s-a schimbat abia când Paul a făcut o dare de seamă cuprinzătoare asupra tot ceea ce Dumnezeu a făcut măreț și minunat în lumea păgână. Cuprins de durere, dar fără a acuza pe cineva, fără a pronunța vreun nume, Paul s-a referit și la suferințele care i-au fost pricinuite de către falșii frați, care au abuzat de reputația apostolilor, i-au subminat autoritatea predicând o evanghelie falsă, jefuind comunitățile și disprețuind darurile lui Dumnezeu. Însă toate acestea Dumnezeu le-a întors spre bine. Slava lui Cristos a strălucit într-un chip și mai măreț. Ca un lanț de perle, comunitățile se întindeau în jurul mării Egee, din Siria și până în Grecia. Și pe măsură ce Paul vorbea, inimile s-au încălzit, indiferența s-a transformat în interes, interesul în admirație și însuflețire și, când Paul a terminat, Iacob a aprobat cu bucurie și de pe toate buzele a ieșit un strigăt: "Lăudat să fie Dumnezeu, Dumnezeul lui Abraham, Isaac și Iacob, care a făcut lucruri așa de mari pentru Fiul său iubit!" Desigur, ei nu puteau proceda altfel. Triumful era prea mare pentru a nu-i da slavă lui Dumnezeu! Ar fi fost de dorit ca ei să aibă un cuvânt de recunoștință și încurajare la adresa lui Paul și a colaboratorilor săi.

Luca lasă însă să se întrevadă dezamăgirea sa în legătură cu ceea ce a urmat. În jurnalul său, în acest loc se găsește acel: "Însă atunci..." care spune multe. Da, însă atunci a urmat ca un duș rece: "Iubite frate, tu trebuie să te gândești că sunt și mii de iudeo-creștini. Trebuie să fii prudent. Oamenii de aici - ei vorbesc la persoana a treia - sunt tare neliniștiți cu privire la învățătura ta. Ei spun că tu nu faci nici o deosebire între iudei și păgâni, ba că mergi și mai departe și răstorni legea lui Moise". Ne putem ușor închipui dezamăgirea apostolului când, după însuflețita sa dare de seamă, prima reacție a adunării a fost aceea de a formula marea bănuială care apasă asupra lui și de a refuza o luare de poziție netă. Luca spune în mod expres: "Ei i-au spus". Așadar, Iacob cel prevăzător nu împărtășea neîncrederea cu privire la Paul.

Și acum urmează sfatul fatal: "Ce e de făcut? Te sfătuim noi! Curăță-te de orice bănuială! Nu discredita religia! Arată-te în public că ești un bun iudeu. Avem aici patru bărbați care au făcut vot de nazireat și nu pot acoperi cheltuielile. Asociază-te la votul lor, care, de altfel, merge spre sfârșit; plătește cheltuielile pentru ei și ia-i cu tine în templu în timpul celor șapte zile din urmă. Atunci toți vor ști că nu e nimic adevărat din ceea ce se spune pe socoteala ta; ba, din contra, te porți ca un observator al Legii". Poate că sfatul ar fi fost și mai eficace dacă nu ar fi fost dat acum, când mințile tuturor erau înfierbântate. El trebuia să se reabiliteze, făcând o așa-zisă mărturie publică față de iudaism.

Aceasta era o mare pretenție pentru Paul; să petreacă șapte zile în curtea templului cu niște oameni care-i erau cu totul străini și să ia asupra sa cheltuielile care nu erau mici. Pentru cinci nazirei trebuia să fie jertfite 15 oi, tot atâtea coșuri cu pâine, plăcinte și clătite cu ulei; de asemenea, mai multe urcioare cu vin. La toate acestea se adăugau cheltuielile de întreținere pentru șapte zile. În ultima sa călătorie, Paul îndeplinise un astfel de vot, dar din proprie inițiativă și liber; acum însă era numai o formalitate împotriva căreia interiorul său se revolta. Și chiar dacă iudeii ar fi fost împăcați, cât de greșit ar fi fost el înțeles de către păgânii încreștinați! Oare gestul său nu avea să fie interpretat ca o tăcută retractare a atâtor cuvinte rostite cu atâta căldură? Paul duce o teribilă luptă sufletească. Luca nu suflă un cuvânt despre aceasta! Nu acesta este felul său de a proceda ca reporter, când dezvăluie tainele eroilor săi. Cu toate acestea, cine îl cunoaște pe Paul, cu sufletul său mândru și sensibil față de adevăr, și cine îl cunoaște pe istoricul Luca știe ce înseamnă lacuna dintre versetele 25 și 26. Desigur, Paul trebuie să fi replicat ceva! Iar noi nu citim nici un cuvânt asupra discuției care trebuie să fi urmat. Foarte simplu continuă darea de seamă: "Paul i-a luat pe bărbați cu sine". Între aceste fapte se situează o dramă lăuntrică. Paul a făcut opțiunea sa pentru motive care nu ne sunt cunoscute. O nobilă pasiune îl însuflețea ca să facă totul pentru a împăca Biserica mamă cu cea formată de păgâni. "Deși sunt liber, eu m-am făcut sclavul tuturor" (1Cor 9,19). După ce încă o dată a fost recunoscută libertatea păgânilor încreștinați față de legea mozaică, Paul a cedat dorinței și, deși ea pornea dintr-un spirit meschin, el a făcut-o spre a evita o ruptură. Nu se poate spune că un spirit principal, ca acela a lui Paul, pur și simplu inofensiv și naiv, dintr-o pură bunătate sau de frica celor ce aveau să urmeze să-și fi dat consimțământul. Cu toate acestea, dacă a făcut-o, a fost, desigur, în urma unei inspirații superioare.

 

49. "Civis romanus sum"
Fap 21,26-22,29

Paștile și Rusaliile însemnau pentru garnizoana romană de la Ierusalim o strașnică încercare a nervilor. În aceste ocazii, pentru întărire erau aduse cohorte din Cezareea. O dată cu dezvoltarea partidului radical al libertății, an de an aceste stări deveniseră tot mai rele.

În duminica Rusaliilor, însoțit de credinciosul Trofim din Efes și de cei patru nazirei, Paul a urcat pe colina templului și a intrat în curtea cea mare, așa-numita "curte a păgânilor". Cetățuia lui Irod, construită în colțul de nord-vest al pieței pe o stâncă abruptă, supraveghea templul. Irod a numit-o "cetatea Antonia", în onoarea generalului roman Antonius. Era un bastion întărit cu puternice turnuri; el adăpostea curți interioare, terenuri de exerciții, cazărmi, închisori subterane și o locuință interioară ce semăna în strălucire cu un palat regal. De aici, brațul puternic al Romei ținea de ceafă, cu o mână de fier, poporul cel rebel. Antonia era legată printr-o pasarelă cu terasa porticulului ce înconjura curtea templului și o scară largă ce ducea spre curtea păgânilor. Colina Moria, pe care era așezat templul, oferea privirilor un șir de trei terase întinse, așezate una mai sus de alta. Cea mai de jos forma "curtea păgânilor". Aici, de două ori, Isus, înarmat cu un bici, a pus capăt afacerilor pe care le făceau negustorii și schimbătorii de bani. Prin poarta zisă "cea frumoasă", unde Petru îl vindecase pe paralitic, și printr-o scară de marmură cu 14 trepte se ajungea la a doua curte interioară, numită "curtea iudeilor", cu o despărțire pentru femei. Era și aceasta o curte largă, dreptunghiulară, înconjurată de porticuri pe o mare întindere. Acolo era și cutia milelor cu cele treisprezece deschizături în formă de trompetă, unde stătuse odinioară Mântuitorul și privise la văduva săracă ce-și punea obolul.

În fața clădirii templului, pe un loc ridicat, se afla altarul de jertfă, înconjurat de canale pentru scurgerea sângelui. De jur împrejur se aflau locuințele preoților. În această curte interioară, în apropierea sanctuarului numită și "curtea preoților", poporul nu avea acces decât numai în timpul jertfei de dimineață și de seară (Lc 1,10). Pentru a ajunge la curtea interioară, se mergea pe o scară largă, care trecea pe sub un arc de piatră masivă; ambele canaturi ale portalului erau din bronz, pe care numai forța unită a 20 de oameni era în stare să o miște. La o oarecare depărtare de aceasta se întindea o barieră scundă cu stâlpi așezați la intervale regulate; ei purtau tăblițe de avertizare pentru păgâni în limbile greacă și latină: "Nici un străin să nu îndrăznească să pătrundă peste barieră în lăcașul sfânt. Cine e prins dincolo se face vinovat de pedeapsa cu moartea". Spre a menaja sentimentele evreilor, romanii au confirmat această lege.

Când Paul cu însoțitorii săi a intrat în vestibulul exterior, acolo domnea un vacarm de nedescris ce venea de la schimbătorii de bani, samsari, pelerini și oameni curioși veniți din toate părțile lumii; la aceasta se mai adăuga mugetul și behăitul animalelor de jertfă. Prin mulțime se amestecau figuri înspăimântătoare ce ascundeau sub mantie pumnalul lor în formă de seceră. Câțiva evrei din Efes, sau poate alexandrini din tagma arămarilor, i-au recunoscut îndată pe Paul și pe Trofim și le-au aruncat priviri pline de ură. Ei nu uitaseră scena care se petrecuse în teatrul din Efes. "Ce caută renegatul împreună cu acest netăiat împrejur aici? El e în stare să-l ia cu sine și în templu!" Desigur, Paul s-a ferit să-l ia pe Trofim în curtea interioară! Acolo domnea o mare liniște. Preoții îmbrăcați în alb alergau încoace și încolo. Leviții supravegheau poarta de intrare. Curtea era plină de un miros neplăcut. De pe altarul de jertfă, aproape neîncetat, de sute de ani se ridica spre cer aburul sângelui cald. Paul le-a comunicat preoților termenul final al timpului de purificare până când el trebuia să participe la sacrificii. El era obligat să ia parte în fiecare zi la jertfele și la rugăciunile preoților și se întorcea abia seara la locuința sa. Aceasta a durat o săptămână. Între timp, evreii din Asia Mică au putut să-și făurească complotul. Ei și-au tocmit oameni, care, în curtea interioară, la un semn, să se repeadă, să provoace panică și să-l atace pe Paul.

Relatarea foarte precisă a lui Luca ne permite să presupunem că prietenii lui Paul, care erau îngrijorați de soarta învățătorului lor, l-au însoțit și în această zi și astfel au fost martori ai atacului. Era în timpul jertfei de dimineață. Deodată, la un semnal, evreii din Asia Mică au început să strige: "Bărbați din Israel, săriți în ajutor! Aici e renegatul, instigatorul împotriva poporului, a Legii și a templului! Și acum a necinstit templul și a introdus păgâni înăuntru!" Cuvintele nu pot descrie furia diabolică a unei mulțimi orientale, fanatice și supraexaltate! Oroarea se zugrăvea pe toate fețele din cauza crimei îngrozitoare; preoții s-au oprit pe loc; o mulțime care striga, se îmbrâncea, se strângea din toate părțile în jurul unei grămezi de oameni în mijlocul cărora Paul, înșfăcat de mâini puternice, era lovit și smucit încoace și încolo. Leviții sunau din trompete; ei se temeau de o profanare a templului. Paznicii templului împingeau mulțimea înfierbântată spre poarta cea mare și în jos pe scări. Porțile de bronz se închiseră cu mare zgomot. Paul a auzit și putea să se simtă în chip simbolic izgonit de către poporul său (Ef 2,12)!

Paul zăcea la pământ. Era exact locul unde, cu 20 de ani în urmă, ei îl târâseră pe tânărul Ștefan. O bucurie ciudată îi cuprinsese inima: numai câteva clipe și el va fi cu Ștefan și cu Învățătorul său. Dar încă nu-i sosise ceasul. Mulțimea ezita să-l lovească de moarte tocmai în curtea templului. L-au târât spre ieșire. Această ezitare a asasinilor a fost salvarea apostolului. Santinelele romane de pe zidul înconjurător au observat mișcarea și l-au înștiințat pe ofițerul de gardă. Cohortele se găseau în stare de alarmă. A răsunat un sunet de corn și o stridentă comandă romană. Tribunul Lisias cu soldații înarmați aleargă în jos pe scări. El urmărea de multă vreme un egiptean, capul unei bande, și credea că a pus mâna pe dânsul. A poruncit ca Paul să fie încătușat și dus în cetate. Mulțimea turbată se înghesuia și striga: "Jos cu el! La moarte!" Ajunși la capătul de jos al scării, din cauza mulțimii care se îmbulzea, soldații au fost nevoiți să-l ia pe umeri pe prizonier. În acest timp, Paul nu și-a pierdut prezența de spirit. Ce-i drept, hainele sale sunt rupte, mantia pierdută, ochii injectați de sânge, însă el e stăpân pe situație. Calm, îl întrebă pe tribun în grecește: "Îmi dai voie să-ți spun ceva?" Lisias e dezamăgit că nu are în față un egiptean, ci un grec cult. Cu mândrie patriotică, Paul își prezintă identitatea: "Sunt iudeu din Tars, cetățean al unui oraș însemnat. Îmi permiți să vorbesc poporului?" Era o întrebare ciudată din partea unui om care, strivit ca un vierme, trecuse pe lângă moarte. Cu toată figura uscățivă a prizonierului, totuși Lisias se găsea sub vraja unei mari personalități. Un om curajos recunoaște imediat pe cineva care îi seamănă. El e curios ce efect va avea cuvântarea și speră s-o înțeleagă. Poate că s-ar putea evita vărsarea de sânge. "Vorbește!", îi porunci Lisias. Paul privește mulțimea agitată ca o mare bântuită de furtună. În ea se găsesc membri ai Marelui Sfat, probabil tovarășii săi de școală de odinioară, rabini plini de demnitate cu ciucuri mari și tivituri largi la haine. Este un amvon ciudat pentru evanghelie, un predicator și el ciudat, la ale cărui încheieturi de la mâini lanțurile fac zgomot și un auditoriu și mai ciudat. Când i s-a îngăduit să vorbească, Paul s-a simțit stăpân pe situație. El a încercat să demonstreze că nu e vorba de dușmănie împotriva poporului, a legii și a templului, ci că din voința lui Dumnezeu și prin intervenția sa atotputernică, el a ajuns mărturisitorul lui Cristos și apostolul păgânilor. Fiecare israelit îl cunoștea pe Iahve ca pe Dumnezeu manifestat în istorie, citea zilnic în Psalmii săi despre ale sale "magnalia", "mirabilia", "terribilia". Se putea oare explica schimbarea bruscă pe care o suferise viața lui Paul fără o acțiune a puterii lui Dumnezeu? Și cine se putea împotrivi voinței lui Iahve? Aluzia la Anania cel credincios Legii putea să-i fie de folos, la fel ca și amintirea uciderii lui Ștefan. Dar când a pronunțat cuvântul "păgâni", în expresia "eu vreau să te trimit la păgâni", atunci patima a întunecat mintea ascultătorilor. Zeloții și fariseii și-au rupt hainele. Larma și furia maselor au crescut până la turbare. Romanii niciodată nu-și puteau reprima un anume sentiment de teamă când se vedeau în fața unei mulțimi furioase. Lisias nu înțelese nimic; însă acum știa că este vorba de o controversă religioasă, iudaică.

Spre a calma puțin patima poporului, ofițerul aflat în încurcătură a recurs la același mijloc ca și Pilat. El a dat ordin centurionului ca prizonierul să fie biciuit și torturat pentru a afla adevăratul motiv al conflictului. Paul a fost dus prin curtea interioară a coloanelor, acolo unde soldații romani îl îmbrăcaseră pe Învățător cu mantia roșie regală, îi puseseră în mâini trestia drept sceptru și, chiuind și strigând, i-au pus coroana de spini pe cap ca pe o diademă. Dacă biciuirea a avut loc în camera de tortură, unde se găseau capra și stâlpii de biciuire, asta nu rezultă clar din relatare. Instrumentul de supliciu era un bici (flagellum), prevăzut cu vârfuri ascuțite și sfere de plumb; nu era o vargă (virga). Luca vorbește în mod expres de "curele". Aceasta era tortura cea mai dureroasă. Paul a fost dezbrăcat, întins pe o capră de lemn, legat strâns cu curele la mâini și la picioare. Călăii nu înțelegeau deloc grecește. Însă când a venit centurionul să inspecteze, liniștit și cu sânge rece, Paul l-a întrebat, nu fără oarecare ironie: "E legal ca un cetățean roman să fie biciuit fără hotărâre judiciară?" Nimic nu e mai caracteristic pentru jurisdicția romană decât respectul față de un om care cu mândrie putea ridica pretenția că e cetățean roman: "Civis romanus sum!" Cuvântul a făcut minuni. Centurionul s-a adresat tribunului, al cărui respect față de acest prizonier misterios a început să crească. "Ești cu adevărat un cetățean roman?" "Desigur", a replicat Paul. Utilizarea falsă a acestui titlu de noblețe se pedepsea cu moartea, așa că nimeni nu abuza de el. Lisias a aruncat o privire cam întrebătoare spre deținut: "Pe mine m-a costat o grămadă de bani cetățenia". Paul a zâmbit: "Eu, însă, sunt cetățean roman din naștere". Lisias s-a simțit încurcat. Codul penal roman interzicea ca procedura de cercetare să înceapă cu tortura. Paul a fost dezlegat, iar legăturile de la mâini i-au fost slăbite de către un soldat.

 

50. În fața Marelui Sfat. Apariția nocturnă
Fap 22,30-23,35

În ziua următoare, când comandantul cetății l-a confruntat pe prizonier cu Sinedriul spre a lămuri diferendul, Paul a dovedit un calm deosebit. Sinedriul era compus din marii preoți și din alți 71 de membri. Claudius Lisias l-a dus sub escortă, prezentându-l în fața aceluiași tribunal, care odinioară îl osândise pe Isus. Sinedriul nu se reunea în sala mare a consiliului, Gazith, din curtea preoților, ci într-o galerie a încăperii exterioare unde, la timpul său, fusese interogat și Ștefan. Printre membrii consiliului era și o figură cunoscută, cea a marelui preot de odinioară, Caiafa. Paul, care de mai mulți ani nu mai avusese legături cu Ierusalimul, nu-l cunoștea personal pe marele preot în funcție, Anania. Totodată, el se ciocnește pentru prima dată cu aristocrația saduceilor. Năzuința lor principală era de-a împiedica orice explozie de entuziasm religios sau național, care le-ar fi amenințat supremația. Luca, nefiind prezent la această scenă, trece destul de repede peste deliberări. Desigur, Lisias le-a cerut celor care prezidau să precizeze acuzațiile aduse împotriva lui Paul. Negreșit că saduceii au denunțat ca o primejdie politică învățătura apostolului cu privire la Mesia răstignit, pentru a fi încercat să provoace o răscoală; apoi ei au ridiculizat învățătura sa cu privire la învierea lui Isus și apariția sa la Damasc. De fiecare dată când auzeau cuvintele "înviere", "spirit", "îngeri", izbucneau în râsete batjocoritoare, pe când fariseii, care credeau în aceste cuvinte, au trebuit să se simtă ofensați în convingerile lor religioase. Într-o clipă, Paul a cunoscut punctul slab unde putea să intervină ca să-și dezbine adversarii. Cauza era pe jumătate câștigată.

Chiar de la începutul pledoariei sale, s-a petrecut un incident dureros. Când Paul a apelat la dreptul conștiinței proprii, Anania, uitând de demnitatea sa și de respectul datorat celui acuzat, a poruncit unui servitor din tribunal să-l lovească pe Paul peste gură. O lovitură peste gură și încă în plină adunare publică era cea mai mare jignire pentru un fiu al lui Israel. Aceasta însemna: omul a mai încetat de a fi un fiu al lui Israel. E lesne de înțeles că Paul, în ale cărui vine curgea sângele trufaș al străbunilor, aproape că și-a pierdut cumpătul. Mâniat, i-a strigat lui Anania: "Să te bată pe tine Dumnezeu, perete văruit ce ești! Tu vrei să fii judecătorul meu și îngădui să fiu lovit împotriva legii?" Cei prezenți au spus: "Îndrăznești să-l jignești pe marele preot al lui Dumnezeu?" Reacția lui Paul poate fi interpretată în mai multe feluri. El voia, probabil, cu o oarecare ironie, să spună: "Nu-mi puteam închipui că marele preot ar putea da un astfel de ordin, că un mare preot și-ar putea pierde capul!" Imaginea despre "peretele văruit" amintea fariseilor de cuvântul lui Isus despre "mormintele spoite". Lovitura a nimerit. Acest cuvânt îl caracterizează, de altfel, în mod minunat pe marele preot, personaj în plină decadență, care încerca să simuleze virtutea, onoarea și dreptatea, în timp ce în interior totul era putred și stricat. De altfel, amenințarea lui Paul s-a realizat. Câțiva ani mai târziu, Anania a fost asasinat într-o ascunzătoare, unde voise să se ferească de pumnalele sicarilor.

Paul a văzut că, din cauza dispoziției pătimașe a autorităților iudaice, nu e posibil un "fair-play". Într-o intuiție momentană, el s-a folosit de avantajul pe care i-l oferea situația și a aruncat între ei un măr al discordiei: problema învierii. Decis repede, evaluând întreaga situație, el strigă în adunare: "Fraților, din cauza speranței în învierea morților stau eu în fața judecății!" La auzul acestei fraze, saduceii au izbucnit într-un râs zgomotos, vizându-i pe fariseii care credeau în astfel de idei, așa încât până la urmă Paul nu mai părea a fi singurul acuzat. Toată procedura a degenerat într-o dispută teologică și ambele partide s-au încăierat. S-a ajuns așa de departe încât rabinii cu vază s-au declarat de partea lui Paul și au prezentat învățătura lui ca pe una bună și au admis posibilitatea ca un duh sau un înger să-i fi vorbit. Claudius Lisias, care nu a înțeles nimic din toate discuțiile și care era îngrijorat de soarta deținutului său, a chemat santinelele și a poruncit ca Paul să fie dus la un loc sigur. "Cu greu am fost în stare să-l smulg cu forța din mâinile lor", se spune în textul Beza, într-o scrisoare a lui Lisias către Felix.

Unii critici consideră că în această situație apostolul n-a fost la înălțimea sa obișnuită. Ei vorbesc de o "stratagemă" și găsesc un contrast față de demnitatea tăcută a lui Cristos înaintea Marelui Sfat. Lor le scapă din vedere faptul că suferința lui Isus nu poate fi comparată cu o suferință omenească. Suferința lui Isus are o valoare unică și un scop unic. La el e vorba de mântuirea neamului omenesc printr-o suferință ispășitoare și liber consimțită. Pentru acest motiv, Cristos a renunțat la dreptul său de veto, la orice intervenție din partea cerului și a pământului. El se vedea pe sine ca Mielul tăcut al lui Dumnezeu, de care vorbește profetul. Paul, din contra, se lupta și suferea numai pentru sine însuși. El era gata să moară, dar Dumnezeu trebuia să determine clipa și împrejurările. El însuși putea și trebuia să se folosească de toate mijloacele permise spre a sluji încă multă vreme cauza evangheliei.

Să-i facem eroului nostru o vizită nocturnă în celula închisorii din fortăreața Antonia! Din cauza evenimentelor de peste zi, puterile îi erau aproape cu totul sleite. El știe că e chemat să se asocieze și mai mult la suferințele Învățătorului său. Cuvântul "împreună răstignit", pe care îl scrisese galatenilor (2,19) și romanilor (6,6), suna mereu tot mai puternic în urechile sale. În această a doua noapte, singur și părăsit în închisoarea lipsită de lumină, supravegheat, după cât se pare, de ura care înconjura celula, a suferit unul dintre acele accese de lipsă de mângâiere și de întristare de moarte, de care n-au fost cruțați nici sfinții și nici chiar Fiul lui Dumnezeu. Când Petru s-a găsit odată într-o situație asemănătoare, Biserica din Ierusalim veghea și se ruga pentru dânsul (Fap 12,5). Este trist când ne gândim că Luca n-a putut raporta un act asemănător de compasiune din partea comunității din Ierusalim. Credincioșii din orașul sfânt socoteau că au făcut deja prea mult dacă l-au tolerat, fără a o rupe cu Paul definitiv. Numai într-o singură casă din orașul sfânt a ars toată noaptea lumina pe care a aprins-o iubirea pentru viața celui iubit. Era casa prietenilor săi uniți în rugăciune: Luca, Timotei, Titus, Trofim, a surorii și a familiei sale.

Situația apostolului era într-adevăr delicată. Numai mâna puternică a romanilor putea să-l mai salveze. La punctul la care ajunsese, Paul trebuia să dea o nouă orientare atitudinii sale față de poporul său. În această noapte, el a luat hotărârea. Până acum el se considera un membru de drept al rasei iudaice și în mai multe împrejurări se supusese jurisdicției iudaice. Acum însă, se va despărți definitiv de poporul său din punct de vedere juridic și politic, se va supune legii și puterii romane, față de care arătase atâta loialitate în Scrisoarea către Romani. Însă romanii trebuiau să se poarte cu prudență față de acest popor prea gelos de prerogativele sale. Pe Paul îl aștepta o captivitate îndelungată. Se părea că e zădărnicit planul său de a duce slava lui Cristos la Roma și până la capătul pământului. El și-a depus toată descurajarea, grijile și necazurile în locul cel mai nimerit, la picioarele Învățătorului său și le rememora pe toate "in Christo", mai înainte ca oboseala să-i fi închis ochii. Deodată, într-o vedenie de noapte, i-a apărut Domnul, așa cum îi apăruse în templu în urmă cu 20 de ani. "Doamne, tu ești?" Paul, adânc cunoscător al sufletului omenesc și al rătăcirilor sale, știa prea bine că și principele întunericului uneori se deghizează în înger de lumină. Dar iată că vede strălucind stigmatele celui răstignit, ca odinioară la Damasc: "Doamne, îngăduie slugii tale să vorbească cu tine! Am vorbit eu bine despre tine în fața bătrânilor lui Israel? Vorbește, Doamne, căci sluga ta ascultă!" "Curaj, Paul! tu ai dat mărturie despre mine la Ierusalim!" "Doamne, îngăduie-mi să mai vorbesc o dată, deși sunt praf și cenușă. Ard de dorința de a da mărturie despre tine și la Roma și de a vesti la Roma evanghelia ta" (Rom 1,15). "Paule, vei da mărturie despre mine și la Roma". Apariția a dispărut. Apostolul s-a trezit. Orice tristețe a dispărut. El simțea în sine o forță nouă. Dacă Domnul este cu dânsul, ce importanță are dacă oamenii îl condamnă? Roma! Acest cuvânt strălucea în fața ochilor săi ca steaua dimineții.

 

51. Paul și Felix
Fap 23,12-24,7

Între timp, sicarii, stăpâni pe situație, aduseră la cunoștința Marelui Sfat despre complotul lor și-i cerură concursul. Însă și de data aceasta serviciul de spionaj al fraților și-a arătat eficacitatea. Fiul surorii sale a reușit să afle ceva foarte important. E posibil ca familia să fi aflat de un complot prin intermediul tatălui care ocupa, fără îndoială, o funcție înaltă și avea numeroase relații, iar mama l-a trimis pe fiu prin cetate. Dimineața, când Paul mai era preocupat de apariția avută peste noapte, ușa celulei sale s-a deschis. Nepotul său îi stătea în față. "Fiul meu, ce știri îmi aduci?" "Unchiule Paul, foarte importante! Trimișii Marelui Sfat vor să-l roage pe comandant să te ducă încă o dată în fața lor, sub pretextul unei cercetări mai amănunțite. Dar acesta e numai un pretext. De îndată ce vei părăsi fortăreața, vei fi omorât. Patruzeci de oameni din Partidul Libertății s-au legat prin jurământ groaznic să nu mănânce și să nu bea nimic până nu te vor omorî. Ei stau la pândă cu pumnalele în toate colțurile și ungherele". Paul l-a rugat pe centurion să-l conducă pe nepotul său imediat la Lisias. În felul acesta, tribunul a aflat despre asasinatul pus la cale, tocmai când se pregătea să-i primească pe trimișii Marelui Sfat. A început să crească răspunderea asupra capului lui Paul. De-acum exista un motiv ca procesul să fie predat pe mâna guvernatorului. Seara, la orele 9, doi centurioni cu 200 de pedestrași, arcași arabi și sirieni, 200 de lăncieri și 70 de călăreți stăteau gata pregătiți în curtea cazărmii ca să-l ducă pe Paul sub puterea nopții la Cezareea.

A fost o bizară plimbare călare în noaptea înstelată, prin umbrele umede ale văgăunilor și defileelor, peste ținutul cel stâncos, roșiatic și luminat de lună din Iudeea. Dimineața au coborât în regiunea pietroasă din valea roditoare a Saronului, unde secerătorii se duceau în lanurile de grâu, iar țăranii vânturau boabele. Pe șes nu mai putea fi vorba de vreo ambuscadă, de aceea cei 400 de soldați pedeștri s-au reîntors. Spre seară, micul grup a intrat în cetate, după ce a traversat cartierul cu grădini în floare și cu vile.

Portul Cezareea însemna pentru romani o bază de aprovizionare și o bază militară cheie a țării. Avea o garnizoană de cinci cohorte și un escadron de călăreți. Exista o reședință luxoasă pentru guvernator, în stilul grandilocvent și fastuos al decadenței. Ca și la Ierusalim, și aici era un palat zidit de Irod, Herodeion, care servea de locuință guvernatorului. Luca îl numește "Pretoriul lui Irod". Căpitanul escadronului de cavalerie a predat guvernatorului Antonius Felix raportul lui Lisias și i l-a prezentat pe prizonier. Pentru prima dată stăteau față-n față cei doi bărbați care personificau așa de bine cele două lumi. Desigur, Felix a examinat cu o privire superioară figura sărăcăcioasă a prizonierului său, din sufletul căruia se revărsa văpaia unei lumi intelectuale, cu totul străină. În prezența sa el a citit cu glas tare scrisoarea lui Lisias. În esență, ea era foarte favorabilă pentru cel acuzat; era vorba de o problemă religioasă internă iudaică, iar Lisias era tipul ofițerului roman extrem de prudent. Felix s-a informat asupra locului de obârșie al prizonierului. Cilicia era o provincie imperială, și nu senatorială. Prin urmare, judecata era de competența guvernatorului imperial. În chip afabil, el hotărî: "Te voi asculta când vor sosi acuzatorii tăi". Și această nouă întâlnire cu puterea de stat romană era plină de promisiuni.

Așa a început captivitatea de la Cezareea. Ea a durat doi ani, plini de monotonie pentru un bărbat cu o activitate uimitoare. Lumea unui prizonier nu e deloc bogată în schimbări. De aceea, Luca ne zugrăvește puținele evenimente dramatice ale acestei detenții, în linii mari, în patru scene.

Felix (procurator al Iudei între anii 52-60) și fratele său, Pallas, un personaj mai important decât el, erau greci, sclavi eliberați de Antonia, mama împăratului Claudius. Pallas a fost favorit atotputernic și prim ministru sub Claudius și câțiva ani și sub Nero. Prin el, și Felix a făcut o carieră strălucită. Însă sufletul de sclav apărea mereu în evidență. Tacitus (Hist., 5, 9) ne spune despre el: era crud și senzual și a exercitat puterea regală cu suflet de sclav. În prima căsătorie a ținut o nepoată a lui Antonius și a Cleopatrei. Acum își împărtășea fericirea cu Drusila, fiica lui Irod Agripa I, care avea abia 17 ani. Felix o momise de la soțul ei, regele Aziz din Emessa, cu ajutorul magului evreu Simon din Cipru. Așadar, aceasta era fericita pereche înaintea căreia Paul trebuia să apară și cu ea va trebui să întrețină relații penibile vreme de doi ani. Pe fratele Drusilei, Irod Agripa II, îl vom vedea mai târziu în vizită la Festus, însoțit de sora sa Berenice.

Prima scenă descrisă de Luca este instrucțiunea judiciară. La câteva zile după sosirea lui Paul, a venit la Cezareea marele preot Anania, însoțit de un grup de bătrâni și cu un avocat roman, al cărui nume, Tertullus, amintea starea lui anterioară de sclav. Acesta era un începător fără experiență, unul dintre aceia care-și pregătesc cariera ocupându-se de problemele celor din provincie. Lipsa sa de experiență te lovește chiar de la începutul pledoariei, care, potrivit cu regula de la școală, era o lingușire neîndemânatică și grosolană. Datorită lui Felix, țara se bucura de pace; grija sa binevoitoare restabilise ordinea în țară. Ca atare, evreii îi datorează o mare recunoștință. În maniera șireată și subtilă de a muta diferendul pe plan politic, iese la iveală acțiunea partidului saduceilor: 1. Paul e un revoluționar periculos pentru siguranța statului și pentru aceasta e vinovat de "seditio" (răscoală); 2. el este propagatorul unei secte ce nu are nici un drept legal și de aceea e vinovat de crima numită "religio illicita"; 3. în final, el a comis crima numită "profanarea templului". Fiecare dintre aceste trei delicte era pedepsit de legea romană cu moartea.

Felix era suficient de experimentat ca să ghicească gândul acestor diletanți avizi de sânge. El voia să afle ce are de spus Paul. Acesta s-a ridicat cu mâinile încătușate și îndată a atras atenția tribunalului. El era un maestru în felul de a trata cu oamenii și de a se acomoda locului și împrejurărilor. El a vorbit cu istețime și a redresat situația, plasându-se pe terenul dreptului religios. El se apropie cu încredere de apărarea sa, deoarece procuratorul este de mai mulți ani judecător "peste acest popor". Apoi, combate punct cu punct, insistând asupra faptului că el nu este un necredincios față de religia părinților săi, care culminează cu credința în Mesia; dimpotrivă, punctul său de vedere religios, diferit de cel al saduceilor, și forma creștină a închinării în fața lui Dumnezeu se situează cu totul pe terenul Legii și al profeților și decurge din conținutul tradițional și revelat al Vechiului Testament. După dânsul, Vechiul și Noul Testament formează o unitate dogmatică (Gal 3,7; Lc 16,16). Din punct de vedere al dreptului roman, învățătura sa despre înviere, care cuprinde in nuce întregul creștinism, se situează înlăuntrul granițelor iudaismului, o religie protejată de către stat; deci, nu poate fi socotită a fi o "religio illicita". Statul roman nu-și bătea capul cu neînțelegerile religioase din sânul iudaismului. Acesta era deja punctul de vedere al proconsulului Galion. Această pledoarie este prima apologie oficială a creștinismului în fața puterii romane de stat.

În sufletul său, Felix trebuia să-i dea dreptate lui Paul. După o îndelungată practică administrativă în Iudeea și fiind căsătorit cu o evreică credincioasă, el era mai familiarizat cu toate controversele religioase ale iudeilor decât funcționarul roman de rând. El ar fi putut și ar fi trebuit să rostească imediat sentința. Dar n-a făcut-o, în parte din frica de răzbunare a iudeilor, pentru că el avea un temperament ca acela a lui Pilat, apoi din lăcomie, ca să stoarcă bani. După dreptul provincial roman (Mommsen, Ist. rom., II), Felix avea puterea de a decide, dacă e cazul, ca arestarea să continue sau nu. El s-a hotărât pentru prima. Sub pretextul de-a aștepta explicațiile lui Lisias, a închis dezbaterile cu expresia tehnică "amplius", ceea ce însemna amânarea cazului până la primirea de noi dovezi. Bineînțeles, Lisias n-a venit, iar iudeii s-au gândit că e mai prudent să nu mai insiste. Felix a ordonat ca detenția lui Paul (custodia militaris) să fie pe cât posibil ușurată. De-acum el putea să se plimbe prin curte fără lanțuri cât voia și să primească vizite. Cu toate acestea, nedreptatea unei arestări fără judecată apăsa greu asupra apostolului.

Luca ne mai descrie o a doua scenă din timpul șederii lui Paul la Cezareea. Se pare că, chiar de la începutul creștinismului îmbrăcat încă în haina noutății și a necunoscutului, această religie ajunsese ceva interesant și un subiect de conversație pentru clasa cultă. În jurul guvernatorilor de provincie se strângea bucuros un roi de beletriști, filozofi, critici literari, cântăreți, actori, magicieni, așa cum am întâlnit la Sergius Paulus. Probabil că și Drusila a întreținut o asemenea curte princiară. În calitate de evreică, desigur că dorea să facă cunoștință cu acest coreligionar celebru, al cărui nume avea răsunet în toată lumea orientală. Ea era fiica lui Irod Agripa, care voise să lovească noua religie în persoana lui Iacob și Petru, și nepoată a lui Irod Antipa, care poruncise să fie decapitat Ioan Botezătorul. Felix, întors cu soția sa dintr-o călătorie de inspecție, a pregătit o serată în sala de festivități a palatului, unde Paul urma să vorbească despre creștinism. Desigur, se auzise și despre "puterile spirituale" de care dispunea Paul, probabil și despre cele petrecute în curtea lui Sergius din Cipru. Aceasta putea să devină o situație asemănătoare cu cea a lui Isus în fața lui Irod!

Desigur, l-a costat mult pe Paul să se prezinte în fața acestei societăți decăzute ca un obiect dubios, expus unei curiozități lacome. Dar el râvnea sufletele lor; el se socotea ambasadorul lui Cristos, care trebuia să-i îndemne pe oameni să se împace cu Dumnezeu (2Cor 5,20). El cunoștea prea bine această societate iudeo-creștină; luase contact cu ea în Grecia, la Efes și la Tars, știa precis unde era deficitară. Așadar, el a vorbit mai întâi despre dovezile istorice ale credinței, a expus viața minunată a lui Cristos, aparițiile Celui Înviat și a spus un cuvânt și despre propriile sale experiențe. Deodată, el a dat o întorsătură cu totul neașteptată cuvântării sale, îndreptând atenția ascultătorilor spre consecințele practice ale creștinismului pe teren moral, asupra sincerității lăuntrice, stăpânirea instinctului sexual și despre răspunderea în fața judecății ce va veni. Aici el putea să fie foarte concret și precis, după cum o știm din Scrisoarea către Romani. Apoi a zugrăvit venirea Judecătorului în culori apocaliptice. Felix stătea ca pe jar; devenise nesigur, făcea fețe-fețe, schimba priviri cu amanta sa, care, cu ochii mari ai unui copil curios, vedea cum scânteia focul sfânt în ochii profetului. Nu știm ce s-a petrecut în sufletul tinerei femei. Paul nu i-a spus ei nici un cuvânt aspru. El știa bine că dânsa fusese ademenită. Însă despre Felix știm ce simțea: "el tremura de frică". Și avea de ce să tremure. Conștiința îl sugruma. Atunci i s-au prezentat în fața ochilor umbrele sângeroase ale trecutului său. Cu toate acestea, Paul nu le-a evocat numai pe păgânele Erinnie, zeițele răzbunării, care torturează sufletele fără a le corija, ci și glasul prietenos al lui Dumnezeu, care în adâncul conștiinței cheamă la pocăință. Felix era aproape gata să asculte de glasul lui Dumnezeu, însă el n-a ajuns la așa ceva. Sub pretextul unei indispoziții, oboseală sau plictiseală, el a întrerupt serata și i-a dat întâlnire lui Paul pentru "un alt moment mai potrivit". Însă acest timp mai potrivit nu s-a mai ivit. Totuși, el nu și-a refuzat plăcerea de a avea deseori conversații în particular cu un prizonier atât de captivant. Multele cunoștințe ale acestuia cu privire la viața grecească, la orașele-metropolă și la cultura lor, experiența acestui bărbat care călătorise mult îi inspira respect. Dar lucrurile n-au mers mai departe.

Anii de la Cezareea n-au trecut într-o lipsă de activitate. Din contră, ei au fost extrem de rodnici pentru Biserică. Un bărbat de talia lui Paul, care avea o idee așa de înaltă despre valoarea timpului (Ef 5,16), știa să exploateze orice situație. Prietenii săi de la Ierusalim l-au urmat la Cezareea și se găseau mereu în preajma lui. Grație acestui repaus forțat, starea sănătății sale s-a ameliorat. Viața îi era în siguranță. Apoi inimile multor iudeo-creștini s-au mai îmblânzit față de dânsul, datorită îndelungatei sale activități. În scrisorile sale de mai târziu vom întâlni puține urme ale luptei de odinioară. Grație tratamentului excepțional de care se bucură, Paul putea să fie în legătură cu toate comunitățile din portul Mării Mediterane. Corespondența din acest timp nu și-a găsit nici un loc între lucrările inspirate, dar, cu toate acestea, rezultatul principal al acestei captivități a fost munca pregătitoare sau poate redactarea uneia dintre cele mai frumoase cărți ale lumii: Evanghelia după sfântul Luca. Paul își dădea seama că predicarea sa orală, care era întreruptă acum de atâta vreme, trebuia înlocuită cu una scrisă. Paul, un dogmatician, și Luca, un istoric, se întregeau în chip benefic spre binele creștinătății. Matei compusese deja Evanghelia sa în aramaică pentru iudeo-creștini. Marcu terminase, probabil, darea de seamă asupra vieții lui Isus după predica orală a lui Petru. Astfel, Luca se găsea în situația fericită de a combina în Evanghelia sa aceste două surse și multe alte "relatări" scrise, de a consulta documente și colecții de cuvinte și de a obține informații de la mai mulți "martori ai vieții lui Isus și de la slujitorii cuvântului" (Lc 1,1-4). Aici el putea să-și extindă cercetările până la "primele începuturi" ale copilăriei Domnului și să compileze în primele capitole ale cărții sale cele mai vechi documente.

Și a doua lucrare pare să fi fost inițiată și pregătită în timpul acestei captivități: Faptele Apostolilor.

Detenția de la Cezareea dura deja de doi ani și situația lui Paul nu s-ar fi schimbat dacă evenimentele nu s-ar fi precipitat din cauza unui incident sângeros. Cezareea era orașul în care păgânii și evreii aveau aceleași drepturi și adesea erau încăierări sângeroase între partide. Într-o mare învălmășeală au fost bătuți grecii, iar atunci a intervenit Felix și a poruncit ca evreii să evacueze străzile. La refuzul lor, cohorta a trecut la atac, a provocat un masacru și multe case ale evreilor au fost prefăcute în cenușă. Protestul evreilor a ajuns până la Roma, unde ei aveau o mare influență. Protectorii lui Felix muriseră, fratele său Pallas căzuse în dizgrație. Felix a fost rechemat. Una dintre ultimele sale decizii a fost aceea de a-l pune din nou pe Paul în lanțuri, ca să-i mulțumească pe evrei, și l-a lăsat în grija succesorului său. Data schimbării administrative este anul 60; aceasta este una dintre datele cele mai sigure din viața apostolului.

 

52. "Caesarem appello!"
Fap 25-26

Noul guvernator, Porcius Festus, care sosise la începutul toamnei anului 60, se trăgea dintr-o veche familie de senatori din Tusculum de lângă Roma. Era lăudat pentru fermitatea, legalitatea și conștiința sa profesională. După un răgaz de trei zile, el a mers la Ierusalim ca să ia contact cu autoritățile iudaice, să organizeze acolo o ședință de tribunal și să rezolve procesele rămase. Aici s-au strâns îndată în jurul lui fruntașii preoțimii sub conducerea marelui preot Ismael ben Fabi, numit de către Irod Agripa II. În cei doi ani, ura lor contra lui Paul nu se potolise. Ei sperau să-și realizeze planul, deoarece noul guvernator nu era încă la curent cu problemele iudaice. Ei cereau de la dânsul ca apostolul să fie adus în fața tribunalului de la Ierusalim. Pe drum aveau să scape de Paul, omorându-l. Însă Festus nu era așa de lipsit de experiență cum credeau ei. El cercetase deja cazul lui Paul. "Nu, a replicat el, Paul rămâne acolo unde este. Justiția romană nu permite să facem cadou viața unui deținut. Aduceți cazul vostru în fața tribunalului meu de la Cezareea!" Astfel, Paul a trebuit să sufere încă o dată întreaga procedură rușinoasă, lipsită de orice speranță.

Noile dezbateri, care au urmat după zece zile, sunt a treia scenă din jurnalul lui Luca. Pentru Festus a fost un nou spectacol, neobișnuit, această primă întâlnire cu iudaismul fanatic, această mulțime urlătoare care îl înconjura pe captiv cu pumnii strânși, îl înjura în mod grosolan și cerea moartea lui. Două lucruri erau clare pentru Festus: era vorba despre o religie iudaică, despre templu și Legea lui, necunoscute pentru un cetățean roman. Festus și-a dat seama imediat de faptul că acest caz aparține, în primul rând, unui tribunal religios. Cu toate acestea, el nu putea să transfere cazul de la un tribunal imperial la unul iudaic fără consimțământul acuzatului. Un cetățean roman avea mereu și pretutindeni dreptul de a fi judecat numai de un tribunal imperial. Prin urmare, el i-a făcut lui Paul propunerea de a schimba instanța de judecată. Însă, în chestiunile religioase, în principal, Paul se descătușase de jurisdicția iudaică. El nu putea să mai vadă în Marele Sfat autoritatea competentă pentru a tranșa cazul său, care era un caz de conștiință foarte important, după cum nici Isus nu mai putea să caute în Sinedriu instanța providențială spre a decide asupra adevărului învățăturii sale.

Prin urmare, în cazul lui Paul se punea problema dacă el a călcat dreptul statului roman. Dacă tribunalul imperial va fi de această părere, el nu va refuza să moară; el murea în acest caz pentru credința sa, și nu ca o victimă a unei crime judiciare. Dar când procuratorul roman a văzut că litigiul religios e de nerezolvat și nu se putea decide pentru o sentință, Paul a fost nevoit să-i limiteze competența și a făcut aceasta prin renumitele cuvinte: "Caesarem appello". Două cuvinte magice! Ele se bazau pe cel mai înalt privilegiu al cetățeanului roman, care avea dreptul, oriunde s-ar fi găsit, să fie judecat la Roma de un tribunal imperial. Această curte supremă de justiție se bucura de cea mai mare încredere. De la Augustus, dreptul roman cunoștea posibilitatea unui apel chiar în timpul procedurii, și nu ca la noi, după judecată. Acest apel nu împiedica numai condamnarea, ci și achitarea celui condamnat. Prin această manevră, Paul i-a dezarmat pe adversarii săi. Festus a respirat ușurat. În sfârșit, a apărut o ieșire dintr-o problemă așa de încurcată. După o scurtă deliberare făcută în tribunal, el a anunțat rezultatul în forma juridică tradițională: "Ai făcut apel la cezar, la cezar vei merge".

Rămânea numai ca Paul să fie dus la Roma sub escortă militară, însă Festus se găsea într-o încurcătură. El trebuia să-i dea prizonierului o scrisoare în care să informeze despre starea sa juridică. Dar el a ieșit din această încurcătură grație sosirii lui Irod Agripa al II-lea, regele Palestinei de Nord, care a venit câteva zile mai târziu împreună cu sora sa, Berenice, să facă o vizită de politețe noului procurator cu ocazia intrării sale în funcțiune. Agripa se bucura de mare trecere la Roma și contribuise la numirea lui Festus ca guvernator. El era omul cel mai potrivit ca să-l ajute cu sfatul său pe Festus într-o problemă așa de complicată. Prin naștere, el era iudeu, dar prin cultură și educație, era roman. Festus le-a vorbit oaspeților săi despre renumitul prizonier. Când Agripa a auzit de numele lui Isus și al lui Paul, numaidecât i s-a deșteptat interesul: "Aș dori cu plăcere să-l aud pe omul acesta", zise el, așa cum odinioară Antipa dorea să-l vadă pe Isus. Așa a avut loc una dintre cele mai interesante scene din istoria sacră. Aceasta e a patra scenă despre captivitate din jurnalul lui Luca.

Paul a fost înștiințat că a doua zi dimineață se va prezenta în fața acestei adunări. El îl cunoștea pe Agripa, ca și întreaga sa istorie, și a hotărât să se folosească de acest prilej pentru triumful evangheliei. Cuvântarea din Faptele Apostolilor este punctul culminant al apărării sale. Nu era convocat la o dezbatere judiciară, ci la o reuniune a societății înalte, organizată în onoarea regelui, în marea sală de marmură a bazilicii palatului. Fruntașii autorităților civile și militare erau prezenți în mare număr, ba chiar și consiliul juridic al guvernatorului. Festus apare în toga sa albă strălucitoare, pe când tânărul rege purta mantia de purpură, brodată cu aur și argint. Berenice strălucea în toată frumusețea sa în mijlocul doamnelor. Politicos, guvernatorul cedează locul său de onoare regelui. Numeroșii invitați și suita lor erau grupați de-a lungul zidurilor. Îmbrăcat în mantia sa uzată, ușor ținut de un soldat însoțitor, Paul e condus în sală. Apostolul e palid, îmbrăcat sărăcăcios, în fața acestor curtezani îmbrăcați în mătase și scânteind de perle; două lumi diametral opuse stau față în față! Evanghelia pe banca de acuzare! Paul știe: așa va fi mereu, până când cerescul Kyrios va veni să nimicească împărăția principelui acestei lumi. Festus deschide ședința cu un cuvânt introductiv asupra acestei reuniuni, menită să-i înlesnească redactarea unui aviz obiectiv către "Kyrios"-ul de la Roma asupra acestui caz. El folosește atributul de "Kyrios" pe care Augustus și Tiberiu îl refuzaseră, dar care de la Caligula și, în chip deosebit, de la Nero se încetățenește pe deplin. Agripa se întoarce afabil spre Paul: "Ești liber să te aperi!"

Prizonierul se ridică. Mii de priviri îl cercetează ca pe o minunăție nemaivăzută, nemaiauzită. Toți aveau simțământul că trăiesc un ceas mare. Versatul vorbitor a luat poziția oratorului antic, ce ne este bine cunoscută prin imagini: toga strânsă, brațul drept ridicat, cu primele trei degete strânse în chip de jurământ. Când Paul a ridicat brațul, lanțurile au făcut un zgomot mare, în timp ce brațele de aur ale doamnelor au produs un zumzet ușor. Bărbatul, care vorbise în areopag și purta cu sine Pneuma cea sfântă, nu simțea nici o sfială. Manuscrisul Beza spune: "El a început cu mult curaj, ca unul care a fost întărit de Duhul Sfânt". El se adresează regelui cu nobila politețe a unui om liber, care vorbește cu egalul său. Noi trebuie să ne completăm schița cea scurtă din Faptele Apostolilor din spiritul vorbitorului. Bazându-se pe profeți, Paul expune în fața lui Agripa moștenirea spirituală și credința comună a poporului celor 12 triburi, marele conținut al speranțelor milenare și autentice ale lui Israel; arată împlinirea lor în Cristos. Când Paul a rostit cuvântul înviere, se pare că regele a dat din cap șovăitor. El făcea parte din partidul liberal al saduceilor. Atunci Paul a strigat: "De ce nu credeți că Dumnezeu învie morții? Învierea lui Isus nu este nici un obstacol în credință pentru adevăratul israelit, ci îi este fundamentul cel mai adânc și cel mai frumos triumf! Eu nu sunt un credul exaltat. Și eu l-am urât odinioară pe Cristos și în chip disperat m-am ridicat împotriva Celui Răstignit și Înviat!" Paul se vede nevoit să vorbească despre perioada cea mai penibilă a vieții sale, dar și despre experiența Damascului. Creștinismul formează o unitate cu revelația Vechiului Testament. Prin urmare, convertirea sa la creștinism nu e o apostazie de la spiritul autentic al Legii și al Profeților.

În fața unui cunoscător al iudaismului, cum este Agripa, Paul putea să dea dovezi întemeiate pe Scripturi. Festus stătea ca împietrit în fața acestor explicații amănunțite. Pentru dânsul era o lume cu totul necunoscută. Entuziasmul religios îi smulge lui Paul o exclamație pasionată: "Misiunea mea este să dau mărturie în fața celor puternici și a celor umili, în fața celor mari și a celor mici și a converti lumea întreagă la credința în Cel Înviat!" Aceste cuvinte erau ceva de nemaiauzit în antichitate. De aceea, și Festus vedea în Paul un fanatic al unui adevăr fantezist! Acesta este fondul, rațiunea exclamației sale: "Paul, ți-ai pierdut capul. Studiile tale te-au dus la nebunie!" Paul nu considera ca ceva rău exclamația păgânului. Cu o politețe desăvârșită, el îi spune pe un ton prietenos: "Nu, preanobile Festus, eu nu sunt nebun! Eu spun adevărul și sunt bine chibzuit. Regele cunoaște faptele. Viața cea minunată lui Isus nu s-a petrecut într-un colț izolat al pământului". Iar acum el îl apostrofează cu o sinceritate plină de îndrăzneală pe rege și îi pune acest caz de conștiință: "O, rege Agripa, crezi tu în profeți?" Un iudeu nu are voie să fie în contradicție cu profeții. Agripa se luptă cu sine ca să dea un răspuns, dar Paul îi ia piatra de pe suflet: "Eu știu că tu crezi. Cine crede în profeți trebuie să creadă și în Cristos. Însă cât de greu îi este omului să deducă urmările practice din convingerea sa intelectuală, când ea îi cere sacrificii! Cât de lungă este calea de la cap până la inimă!" Agripa își pierde cumpătul. Ceva misterios a fost atins în sufletul său, o coardă a vibrat; o coardă, pe care nimeni n-a mai atins-o, răsună ca un clopot din adâncuri. El nu se mai simte bine, însă ca și omul modern, iscusit, știe să fie dibaci, să iasă din încurcătură cu o vorbă de spirit, cu o glumă înțeleasă în parte ironic, în parte cu un adaos de admirație față de vorbitor. Tendința spre ironie era în sufletul irodienilor. "Paul, tu desigur te gândești că într-o clipă ai putea face din mine un creștin?" Dar traducerea obișnuită "aproape că mă convingi să devin creștin", nu redă exact înțelesul exprimării. Situația ne arată că nu e strigătul unui suflet aproape convins, ci gluma unui spirit mândru care caută mai presus de toate să evite consecințele practice ale credinței. Desigur că adunarea a putut să râdă la sclipirea glumei regelui, dar Paul în asemenea situații nu cunoștea gluma. Totul se liniștește, când Paul întoarce cuvântul cu o seriozitate înduioșătoare: "Cât aș dori de la Dumnezeu ca voi toți, nu numai tu, o, rege, mai curând sau mai târziu, să ajungeți ceea ce sunt eu, exceptând aceste lanțuri". Paul ridică brațul încătușat și atunci prin sală străbate un ușor zăngănit de lanțuri de oțel! A fost o clipă înduioșătoare, ca și cum un înger al lui Dumnezeu ar fi plutit prin spațiu. Romanii au surâs auzind această dorință, ei nu gustaseră niciodată fericirea lăuntrică a credinței de care era cuprins Paul. Doamnele au chicotit ușor. Regele a respins cu un gest rapid impresia resimțită și, cu un surâs forțat, s-a ridicat cu Berenice, ca semn că ședința s-a terminat.

Cuvântarea a fost un mare succes pentru Paul și a fost decisivă pentru viitorul său. Agripa și-a exprimat astfel părerea față de Festus: "Omul ar fi putut fi pus în libertate dacă n-ar fi apelat la cezar". Procuratorul a emis avizul corespunzător pentru Roma, care, desigur, a contribuit mult la sentința de achitare în fața lui Nero.

Luca este un maestru în a descrie stările sufletești și influența harului. Printre frazele sale auzi lovitura harului, bătaia inimii. Iarăși a trecut un mare moment al harului, fără nici un folos.

 

53. Naufragiul
Fap 27-28,10

Capitolul 27 din Faptele Apostolilor cuprinde acea parte celebră din jurnalul lui Luca, căreia i s-a dat numele de "capitolul marinarului".

Toamna anului 60 sosise. Echinocțiul trecuse. Nu mai era vreme de pierdut pentru transferul prizonierilor la Roma, dacă nu voiai să te vezi obligat a ierna pe drum. Centurionul roman Iulius din "cohorta augusta" (prima augusta italica), adică din trupa de poliție imperială, fusese însărcinat cu acest lucru. Iulius a ales o corabie de comerț cu direcția spre Adramyttium, în Misia (Asia Mică). Acolo spera să găsească o corabie cu destinația Italia.

Era într-o dimineață de septembrie, când au apărut pe cheiul de la Cezareea coifurile și vârfurile lăncilor soldaților care însoțeau un grup de prizonieri; erau deținuți politici, criminali sau apași din Palestina, destinați luptelor cu fiarele sălbatice în arenele din Circus Maximus. Printre ultimii era și un om dintr-o altă categorie, care, în calitate de cetățean roman, legat de un soldat, se deplasa cu ușurință; el se deosebea cu totul de ceilalți: Paul! Iulius e prietenos față de Paul, aproape respectuos când vorbește cu dânsul. El este unul dintre acei nobili ofițeri romani, din clasa centurionului de la Cafarnaum sau a lui Corneliu din Cezareea. El l-a cunoscut pe Paul în vremea captivității sale și, probabil, a fost de serviciu în gardă când apostolul a vorbit în fața adunării din sala regală. Prietenii și ucenicii apostolului s-au adunat cu toții pe chei pentru adio, dar numai trei au avut voie să-l însoțească până la Roma: Timotei, Luca și Aristarh, care sigur sunt cuprinși în cuvântul "noi" în darea de seamă din Faptele Apostolilor.

Când corabia a părăsit continentul asiatic, iar Paul stătea sus, gânditor și privea cum dispare în zare țara părinților săi, atunci poate că i-au trecut prin fața ochilor anii călătoriilor apostolice, când el, împreună cu Barnaba, a început odiseea creștină. Când Paul părăsea lumea Orientului, cu o bucurie sfântă putea privi în urmă: toate țările din jur erau presărate de comunitățile creștine, pline de zel, și între ele se afla o legătură durabilă a iubirii. Numai Ierusalimul ținea cu încăpățânare de trecut, însă prin aceasta se izolase și i se risipise orice acțiune în afară. Opera lui Paul nu avea de ce să se teamă de rezistența unui pumn de iudaizanți.

Paul știa prea bine ce-l așteaptă. El cunoștea din experiență oboseala unei așa de lungi călătorii pe mare și de data aceasta era prizonier, cu toate că era tratat cu mai multă blândețe decât ceilalți prizonieri. Acum, spre a înțelege mai bine cele ce urmează, trebuie să avem câteva cunoștințe asupra navigației din antichitate și atitudinea omului antic în fața mării. Arta nautică era imperfectă și nu existau decât foarte puține instrumente. Încă nu se inventase compasul, iar oamenii se mulțumeau cu observarea poziției soarelui și astrelor. Omul antic se temea de mare și o ura. Ea reprezenta pentru el haosul, din care a dispărut lumea plină de lumină, ordinea și frumusețea uscatului.

Gânditor, Paul a privit încă mult timp înapoi spre munții din zarea amurgului, în spatele cărora se afla Ierusalimul, care ascundea pentru apostol o lume de amintiri dureroase și sfinte, precum și asupra palatului de marmură a lui Irod, în care petrecuse atâtea zile și nopți cu prietenii săi în conversații minunate. Cezareea trebuia foarte curând să ia locul Ierusalimului și al iudeo-creștinismului ce se cufundase în îngustimea spirituală, să fie metropola Bisericii palestiniene și sediul unei renumite școli de teologie creștină, în care a lucrat marele admirator al lui Paul și urmașul lui Luca, primul istoric bisericesc, episcopul Eusebiu.

Luptând mereu cu vânturile din vest, corabia nu a putut să-și țină direcția; profitând de curenții marini și de vânturile de coastă, și-a croit drum pe lângă Cipru, până la Mira, la capul de sud-vest al Asiei Mici. Mira era un mare port destinat comerțului cu grâu din Egipt. Aceste corăbii de cereale erau adesea de o așa mărime încât puteau transporta până la două mii de tone, ba chiar și mai mult. Iulius a încheiat o convenție cu stăpânul unei corăbii pentru transportul prizonierilor săi. În calitate de căpitan al poliției imperiale, el primea prin aceasta și puterea de a comanda corabia. La bord se găseau 276 persoane. Corabia, greu încărcată, mergea anevoie spre nord-vest. După trei săptămâni de la plecarea din Cezareea, călătorii noștri abia ajunseseră la înălțimea lui Cnidos. Acum începea partea cea mai grea. Ei voiau să navigheze în jurul capului furtunos Matapan, vârful sudic al Peloponezului, ca să ajungă în marea Ionică. Dar au fost deviați de la această cale și au trebuit să se bucure când, la sud de Creta, au primit direcția de Vest. Această insulă, lungă de 200 de kilometri, are forma unui deget întins; munții săi formează o barieră împotriva vânturilor ce suflă din arhipelag. Așa au ajuns până la portul Kaloi Limenes (= limanuri frumoase), la Lasea. Era un golf larg, închis de două insule, dintre care una are și astăzi o capelă mică, închinată sfântului Paul. Aici s-au decis să aștepte o vreme mai frumoasă.

Iulius a ținut o consfătuire cu stăpânul corabiei, cu căpitanul și cârmaciul, invitându-l și pe Paul. Acesta a fost de părere să nu se continue călătoria și a propus să se ierneze aici; însă Paul s-a lovit de împotrivirea stăpânului corabiei, căruia îi era teamă să nu i se strice încărcătura, deoarece acolo nu se găseau șoproane și hambare. El a propus să se încerce a se ajunge la portul de iarnă Phoenix și să se ierneze acolo. Paul a fost învins cu majoritatea de voturi și ei n-au ajuns niciodată în portul Phoenix (astăzi Lutro). Un vânt ademenitor de la sud a scos corabia din golf. Dar abia au ocolit capul Matala, spre nord, când au remarcat cu groază cum Ida, muntele cel sfânt al zeilor își arăta scufia cea albă și periculoasă de nori și cum un ciclon înspăimântător, de forma unui taifun venind de la nord-vest, se abătea asupra corabiei. "Euraquilonul! Euraquilonul!" strigau cu toții înspăimântați. Pânzele au fost coborâte, cârma retrasă. La câteva mile de țărm se găsea mica insulă Kauda (azi Gavdos), în dosul căreia, cel puțin, se puteau retrage bărcile de salvare din dotare. Pe creasta muntelui de valuri numai partea de mijloc a corabiei se sprijinea pe apă, pe când partea din față și cea din spate pluteau în văzduh; corabia amenința să se rupă în două sub încărcătură. De aceea, de jur împrejurul corabiei, sub parapetul peretelui de la bord, a fost înfășurată o funie groasă spre a împiedica frângerea vasului. Așa a trecut o noapte de groază.

Acum amenința o nouă primejdie. Deoarece nimeni nu mai cunoștea punctele de orientare, toți se temeau să nu se lovească de bancurile înalte de nisip de pe coasta de nord a Africii, așa-zisa Sirta Mare de la Cirene. Au fost coborâte cele patru ancore grele plutitoare spre a încetini deplasarea. Spre a ușura vasul, mateloții au sacrificat o parte din încărcătură și uneltele ce nu erau necesare: prăjinile, vergile, echipamentul, râșnițele. Însă ceea ce era mai rău a venit acum: zile de o neagră disperare, când chiar marinarii cei mai cu experiență își pierd orice speranță. Cel mai mare dușman al omului este întunericul. Zile întregi nu s-au văzut nici soarele și nici stelele. Orice orientare era absolut imposibilă. Luca scrie în jurnalul său: "Orice speranță de scăpare dispăruse". În orice clipă corabia putea să se lovească de un recif sau de un banc de nisip. Toți oamenii se găseau în partea de jos a corabiei. Nimeni nu mai mâncase nimic de câteva zile. Paul era cufundat în rugăciune. Asemenea lui Abraham, el se lupta cu Dumnezeu pentru viața celor 276 de persoane. Obosit, el a ațipit pentru câteva clipe. Cinci drepți, ba chiar ca unul, ce putere au ei la Dumnezeu! Când situația ajunsese la disperare, Cristos sau îngerul său erau cu dânsul: "Nu te teme, Paul, tu trebuie să apari în fața împăratului. Iată că Dumnezeu îți acordă ție viața tuturor celor ce călătoresc cu tine". Apoi a văzut în vis cum apare o insulă necunoscută din mare, pe care el nu o mai văzuse, și o corabie sfărâmată de stânci. "Pe această insulă, îi spune vocea, trebuie să fiți aruncați". Vedenia a dispărut. Paul s-a trezit, iar furtuna continua cu o mai mare violență. Altcineva ar fi putut considera vedenia drept o fantezie a unui înfrigurat sau disperat, însă Paul era sigur de cauza sa. O nouă forță a pus stăpânire pe dânsul. El se ridică, merge pe la toți și îi încurajează. "Bărbați, aveți curaj!" și le povestește vedenia nocturnă.

Vreme de 14 zile, călătorii noștri erau mânați pe acea parte a mării care se întindea între Grecia și Sicilia, pe care cei vechi o numeau "Adria". Deodată, pe la miezul nopții, se aude un strigăt: "Pământ! Pământul e aproape!" Urechea deprinsă a matelotului a auzit, prin mugetul furtunii, bubuitul unei puternice lovituri de stâncă. Unele manuscrise spun: "A răsunat un pământ oarecare". Au aruncat sonda și au găsit o adâncime de 20 măsuri (= 37 m), și puțin după aceea 15 măsuri (= 27,75 m). Pentru a încetini corabia din goana ei și a nu permite să se sfărâme de vreo stâncă, au dat drumul în spate la patru ancore. Luca n-a uitat încordarea acelei nopți. Sub împilarea ei, nervii echipajului au cedat. Nu ne putem gândi la un echipaj de corabie din zilele noastre. Erau numai mateloți tocmiți, adunați din toate provinciile, adesea sclavi fugiți. În bezna nopții, Paul aude un șușotit bănuitor și un zgomot. Un grup de marinari își făceau de lucru la o barcă de salvare spre a se salva, lăsându-i pe pasageri în voia soartei. Aceeași primejdie face eroi și lași. Paul aleargă la centurion și-l înștiințează despre atitudinea trădătoare a marinarilor. "Dacă aceștia nu rămân pe corabie, voi nu puteți fi salvați!" Iulius a poruncit soldaților să taie funia bărcii. În felul acesta, a fost asigurată unitatea forțelor, așa de necesară pentru mântuirea tuturor. Paul este omul comunității, el urăște orice fel de egoism și de interes personal. Pentru prima dată, o corabie a fost salvată datorită solidarității creștine. Această corabie este icoana și simbolul unei alte corăbii.

Echipajul era slăbit din cauza șederii și a postului îndelungat. Însă ziua care urma le cerea nervi liniștiți și oameni puternici. Acum Paul a fost iarăși salvatorul la nevoie, singurul care și-a păstrat mintea limpede. El a mers printre rânduri și a ținut câte o alocuțiune plină de mângâiere și încurajare. El a promis tuturor salvarea, dacă fiecare își va face datoria, și a îndemnat pe toată lumea să-și refacă forțele mâncând. El cunoștea puterea exemplului. A cerut să i se aducă pâine, a rostit în fața tuturor o rugăciune de mulțumire, a frânt-o și a început să mănânce. Toți i-au urmat exemplul. Pentru prima oară s-a văzut un surâs mângâietor pe fețele tuturor. La revărsatul zorilor, prin ploaia cenușie, au văzut un golf înconjurat de stânci prăpăstioase cu țărmul nisipos (golful "Sfântul Paul" de astăzi). Voiau să lase corabia ca să ajungă la țărm. Ei nu știau că prelungirea promontoriului nordic al golfului, prin acțiunea fluxului, se despărțea de insulă și forma o adevărată insuliță, legată de uscat printr-un canal îngust, și că fluxul, constrâns prin acest pas strâns, formase în mijlocul golfului bancuri ascunse de nisip. Spre a ușura pe cât posibil corabia, restul de cereale a fost aruncat în mare. Odgoanele ancorelor au fost desfăcute, pânza dinainte întinsă și s-au îndreptat spre golf. Deodată, un șoc îngrozitor zguduie vasul, oamenii cad unul peste altul, se aude un scârțâit înspăimântător și un trosnet în toate încheieturile. Corabia s-a înfipt cu prora adânc în nisip. Sub lovitura și puterea talazurilor, pupa s-a turtit; apa a dat năvală în interior. Corabia era pierdută. Singura șansă pentru a-și salva viața rămăsese înotul. Iar acum, când pământul era așa de aproape, amenințarea morții plana asupra vieții lui Paul și a deținuților.

Amintindu-și de obligația îngrozitoare de a nu lăsa să-i scape vreun deținut, un ofițer de poliție s-a prezentat în fața comandantului său și a întrebat dacă trebuie să-i ucidă pe prizonieri. Printre ei erau și bandiți, pe care centurionul, fără a sta pe gânduri, i-ar fi jertfit. Întreaga duritate a legii romane se arată aici, așa cum o caracterizează Paul în Scrisoarea către Romani: "sine affectione - fără iubire", dar și influența crescândă a creștinismului. Soldații deja scoseseră săbiile. Căpitanul se uită încremenit la Paul. Era o mare frământare în sufletul său. Probabil că Paul a garantat cu viața sa pentru viața prizonierilor. În inima lui Iulius mila și sentimentele umane au repurtat o victorie asupra datoriei militare. O rază de creștinism căzuse asupra căpitanului. El permite să se dezlege lanțurile deținuților și dă ordin "Să se salveze fiecare cum poate!" Fantezia nu poate descrie scena celor 270 de oameni epuizați de foame, frig și umezeală, unii dintre ei cu tot echipamentul, pe o mare furtunoasă, încordându-și ultimele puteri, care înotând, care ținându-se de scânduri și de sfărâmăturile corabiei, iar alții pe spatele mateloților binevoitori, cu membrele rănite și cu hainele sfârtecate, după o oră de luptă chinuitoare cu apa, au ajuns la țărm.

Din fericire, locuitorii insulei, care au alergat din toate părțile, s-au arătat extrem de omenoși; au adus pâine, fructe și băutură caldă. Cu toate acestea, nici un membru al echipajului nu înțelegea limba lor. Paul singur și câțiva marinari fenicieni au înțeles câteva sunete din dialectul punic al indigenilor. Abia acum și-au dat seama că sunt pe insula Malta. Dacă Luca vorbește despre "barbari", ca scriitor grec, el vrea să spună că locuitorii nu vorbeau nici grecește și nici latinește. A fost aprins un foc. Întreg echipajul, împreună cu Paul, a strâns vreascuri. Încălzită de văpaia focului, o viperă a sărit și s-a încolăcit de brațul său. În superstiția lor, locuitorii au văzut în el un asasin pedepsit de Nemesis, zeița răzbunării, care îl urmărește și pe uscat, după ce îl scăpase de pe mare. Paul a scuturat liniștit vipera în foc. Toți se așteptau ca brațul să i se umfle, iar el să cadă mort. Dar cum nu s-a petrecut nimic din cele prevăzute, bănuiala celor de pe insulă s-a schimbat într-o adorație superstițioasă. Ei îl considerau acum un zeu. Probabil că această credință naivă și superstițioasă i-a oferit lui Paul punctul de plecare pentru predica sa că cei ce cred în Cristos vor călca și pe șerpi, fără a păți ceva (Mc 16,18).

Malta făcea parte din provincia Siciliei. Primul funcționar al insulei, Publius, s-a arătat binevoitor față de naufragiați și i-a găzduit trei zile la moșia sa, până ce au găsit o locuință potrivită pentru iernat. Între Publius și Paul s-au stabilit relații de prietenie și încredere, deoarece el l-a condus la patul tatălui său bolnav. Într-o atmosferă de căldură sufletească, Paul a putut să-și manifeste puterile carismatice. E puțin probabil că a încercat să întemeieze aici o comunitate creștină. Din tăcerea Faptelor Apostolilor nu deducem nimic, nici pro, nici contra; se poate ca admirația față de acest bărbat să fi pregătit la acești oameni calea spre Cristos. Deoarece Malta era un important centru de trafic care găzduia totodată prozeliții evrei, răspunsul afirmativ pare să fie adevărat.

 

54. Ecce Roma!
Fap 28,11-16

La sfârșitul lui februarie din anul 61, Iulius s-a îmbarcat cu prizonierii săi în portul Valetta la bordul unei corăbii de cereale din Alexandria, care fusese și ea silită să ierneze la Malta. Primul port în care au tras la mal a fost Siracuza. Piscul Etnei, acoperit cu zăpadă, saluta de sus în mod grav și impozant. Au ocolit apoi stâncile Ciclopilor din legendele lui Homer și au intrat prin strâmtoarea Mesina. Peste două zile, au trecut prin fața strălucitului palat de marmură al lui Tiberiu de la Capri și au pătruns în golful Puteoli, la nord de Neapole, pe care-l tiveau în mod minunat vile și băi; aici, Pompei și Herculane, cu reședințele în stil alexandrin ale marilor comercianți bogați, dincolo Baia, mai departe, vila imperială de lângă lacul Lucrina, dincolo, insulele încântătoare: Procida, Ischia, Nisida, până la capul Misenum. În spate ațipea Vezuviul, nu ca astăzi un nor de fum, ci cu grădini și vile de la țară, pe care le-a mai lăsat să trăiască încă 20 de ani. Aici, în golful Puteoli (Pozzuoli), corăbiile încărcate cu cereale, venite din Egipt, își goleau încărcătura. Numai ele aveau voie să intre în port cu steagul pe catarg. Corabia pe care călătorea Paul era cea dintâi cu cereale din acel an și a fost salutată cu chiote de bucurie de către mulțimea curioasă. Într-adevăr, ea aducea pâine pentru Italia și, de data aceasta, într-un înțeles mai adânc, "pâinea spirituală pentru viața omenirii", căci ea îl purta pe Paul, pe cel mai mare ucenic al lui Isus Cristos.

Dar și într-un alt fel orașul mondial prevestea a fi "Fiara" din Apocalips. Strigătul docherilor, al hamalilor, al negustorilor de cereale și de sclavi, zgomotul ce se ridica din șantiere, antrepozite și hangare era întrecut de urletele leilor, panterelor și tigrilor de pe corăbiile africane. Va fi nevoie de ele în curând, în cursul jocurilor de la Puteoli și Roma. Paul a remarcat expresia disperării de pe fețele deținuților, pentru care zgomotele fioroase reprezentau preludiul soartei crude care-i aștepta în arenă. De pe celelalte corăbii se descărcau blocuri de marmură, obeliscuri, coloane dintr-o bucată, porfir din Egipt, "giallo antico" de Numidia, statui din Delfi, pentru clădirea gigantică a "casei de aur" a lui Nero. Și totuși, când Paul pentru prima dată a pus piciorul pe pământul Italiei, desigur că a fost cuprins de simțămintele măreției acestei clipe.

Iulius i-a permis bucuros apostolului să primească invitația fraților și să rămână o săptămână la ei. Între timp, aceștia i-au înștiințat prin curieri pe frații din Roma despre venirea apostolului și, în felul acesta, ultima parte a călătoriei sale s-a transformat într-un adevărat triumf.

De la Puteoli la Roma erau cam șase sau șapte zile de călătorie (208 kilometri). Ca printr-o oază bogată în vin și untdelemn au mers în prima zi spre Capua, prin regiunea cea fericită a Campaniei. Acolo au dat de Via Appia, regina drumurilor. Aici Paul a avut ocazia de a arunca o privire asupra tristei țări sociale a imperiului. De ambele părți ale drumului cu greu puteai vedea altceva decât moșiile întinse ale marilor proprietari romani, muncite de sclavii ce se găseau cu miile. S-au oprit la Formio. La Terracina, Paul a auzit iarăși vuietul mării agitate, pe care o iubea așa de mult. În curând, călătorii au pătruns în regiunea mlaștinilor Pontine. Augustus pusese să se sape aici, lângă șosea, un canal, care există și în zilele noastre și conduce la Forum Appii. Luntrele erau trase de catârii ce alergau pe lângă canal. Desigur, Iulius a ales călătoria cea mai rapidă, pe apă. Au petrecut o noapte la Forum Appii, care era o stație de poștă cu posibilități de adăpost pentru caravane. Aerul era infestat de muște, iar febra bântuia împrejur. Pentru acest motiv, Esculap avea aici un sanctuar.

Scriitorii antici nu povestesc lucrurile cele mai bune despre aceste hanuri din antichitate. Nu se îngrijeau deloc de confortul călătorilor. Hanurile mișunau de rândași și de cei ce mânau catârii. Fumul de la bucătărie obosea ochii, oaspeții cântau cântece triviale. Pernele de pe pat erau umplute cu stuf și pline de insecte. Așadar, sejurul lui Paul și al tovarășilor săi aici n-a fost deloc o plăcere. Cu toate acestea, apostolul, așa cum le scrie filipenilor, "era obișnuit cu toate" (Fil 4,12).

Aici Paul a avut cea dintâi surpriză plăcută: comunitatea romană i-a trimis cel dintâi salut al ei. Cititorii recunoscători ai Scrisorii către Romani, la vestea sosirii sale, i-au trimis înainte două delegații. Cea dintâi l-a întâlnit la a 43-a piatră miliară (60 de kilometri de Roma). Era primul salut al Romei creștine față de apostolul ei. Această atenție delicată i-a produs o mare plăcere. Lacrimile de bucurie i-au curs din ochi când le-a dat sărutul frățesc. Unii îi erau cunoscuți din vedere, iar alții din auzite. Dacă vrem să le știm numele, să descriem lista de salut de la finele Scrisorii către Romani. Poate printre ei se găseau Acvila și Priscila și au căzut la pieptul lui. Deoarece Marcu îi pomenește în Evanghelia sa (15,21), spre anul 50, pe cei doi fii ai lui Simon din Cirene, Alexandru și Rufus, ca personaje bine cunoscute la Roma și prin faptul că Paul i-a salutat în Scrisoarea către Romani, la fel și pe mama lor, care era și pentru Paul ca o mamă, ne e îngăduit a presupune prezența lor printre cei trimiși. Acum înțelegem de ce Luca notează plin de duioșie: "La revederea lor, Paul a înălțat o rugăciune de mulțumire și a prins curaj". Aceasta este o dovadă că în ultima vreme avusese și ceasuri grele de descurajare. La următoarea stație de poștă, "Tres Tabernae" (Trei hanuri), îl aștepta un al doilea grup, poate conducătorii comunității romane, veniți să-l salute pe Paul în numele Bisericii. Iulius și întreaga caravană se pare că au făcut ochii mari când au văzut această scenă solemnă de salut. Stima sa față de ilustrul deținut a crescut și mai mult. Și această iubire părea o nouă minune.

Pe înălțimile Velitrae (Velletri), ei au pășit pe pământul clasic al munților Albani. Jos se afla Alba Longa, care, după legendă, e orașul-mamă al Romei. Pe înălțimea muntelui Alban domina templul zeului alianței, Jupiter Latialis, la care urcau în triumf generalii încoronați de victorie. Și astăzi se mai văd încă pietrele negre de bazalt în cinci colțuri pe care a pășit Paul.

În dimineața următoare a început ultima etapă a călătoriei. Campagna romană, cu al ei caracter melancolic, se întindea sub privirile lor: teatrul și câmpul de înmormântare al destinelor popoarelor, cum cu greu mai poți afla pe pământ un al doilea loc asemănător. Dar acolo jos, în zare, spre nord, ce se vede? Creștinii romani au arătat cu bucurie spre orașul uriaș care era la picioarele lor: Ecce Roma!

Cât de mult se deosebea această Roma a primilor cezari de cea de astăzi! Acolo, unde astăzi cupola bazilicii "Sfântul Petru" atrage privirile călătorilor, se întindea circul lui Nero cu obeliscurile sale egiptene. Roma era pe acea vreme, lăsând la o parte măreția Forului și a Palatinului, un oraș urât, murdar și rău mirositor, cu case înalte ce aveau mai multe etaje. Dar din depărtare, în culoarea ei predominantă de galben închis, încadrată de liniile fine ale munților Albani și Sabini, apărea totuși maiestuoasă și frumoasă. Capitoliul și palatul lui Nero se înălțau în strălucirea marmurei, așa cum în zilele noastre se ridică muntele alb ca zăpada al monumentului național din Piazza Venezia. Vestitele apeducte, fala orașului, Aqua Appia, Claudia, Marcia, ce sunt și astăzi podoaba Campaniei. Ele se târau ca niște miriapozi peste provincie și, pe măsură ce se apropiau, Via Appia lua tot mai mult înfățișarea unei "via triumphalis - căi triumfale", care-l pregătea pe călător pentru măreția Romei. În același timp, ea era cea mai monumentală cale funerară din lumea întreagă.

Acolo, unde astăzi se înalță bazilica "Sfântul Sebastian", Via Appia traversa depresiunea "ad Catacumbas", locul viitoarelor catacombe ale sfântului Calixt și catacombelor iudaice. Iudeii, care locuiau aici, se pare că l-au privit pe coreligionarul lor plini de compătimire și curiozitate.

"Când am ajuns la Roma, centurionul a predat prizonierii comandantului lagărului", scrie Luca în jurnalul său. Nu se știe dacă Iulius i-a dat în primire pe prizonierii săi în lagărul pretorian de pe muntele Celius, așa-zisul "Castra Peregrinorum" sau în cartierul general al pretorienilor de pe Via Nomentana. Acest cartier general al poliției imperiale, un pătrat enorm, a ajuns mai târziu un loc fortificat de o tragică celebritate, "fabrica de împărați" a imperiului roman. Șef al poliției imperiale, "prefectul pretorienilor", era de zece ani nobilul Burrus, un general destoinic, un om de stat chibzuit, foarte iubit de popor, omul cel mai puternic după împărat. El și Seneca, acești doi nobili stoici, au fost educatorii tânărului Nero și până acum fuseseră în stare să țină în frâu pornirile sale rele. Burrus era totodată și primul judecător de instanță în problemele penale imperiale. Paul a fost condus și predat acestui bărbat de către comandantul Iulius. "Elogium"-ul, adică scrisoarea oficială de însoțire a lui Festus, precum și darea de seamă orală a comandantului Iulius asupra deținutului său au fost așa de favorabile încât prefectul a dat ordin ca Paul să fie tratat cu cea mai mare omenie, ca un deținut imperial de vază. În primele zece zile, când se făcea ancheta prealabilă, care stabilea temeinicia apelului făcut la împărat, Paul trebuia să rămână în corpul de gardă. Apoi i s-a acordat privilegiul de "custodia libera", felul cel mai blând de închisoare. Sub supravegherea și paza continuă a poliției, el avea voie să închirieze o locuință particulară după plac, desigur că în apropierea lagărului.

Așadar, Paul era acum la Roma! Bărbatul, a cărui inimă era plină de iubire, tocmai venea în acest oraș, care în zilele lui Nero, după cum scrie Gregorovius, tânjea după o picătură de omenie și un suflu de iubire.

 

55. La Roma
Fap 28,17-29

Potrivit obiceiului său, Paul a încercat mai întâi să intre în legătură cu cei din neamul său. El nu voia să apară ca un renegat al poporului său și să se spună despre dânsul că frustrase propriul popor de promisiunile mesianice. Din veacul al II-lea î.C., evreii aveau o colonie numeroasă la Roma. Alungați de către Claudiu, ei s-au reîntors după moartea acestuia și curând numărul lor s-a ridicat la 20-30.000 de suflete. Din cauza particularității lor religioase și naționale, ei se stabileau la marginea capitalei, ceea ce nu-i împiedica să aibă legături de afaceri active cu romanii, și au schimbat limba lor maternă cu cea greacă. Ei trăiau grupați la periferia orașului, în locurile unde se intersecau străzile consulare și unde își aveau cimitirele și catacombele (cel puțin șase). După modelul Sinedriului de la Ierusalim, ei formau o solidă organizație de comunități religioase sau sinagogi, dintre care până acum, din inscripțiile iudaice, cunoaștem treisprezece.

Paul a știut, fără îndoială, că evreii de la Roma aveau o mare influență și un braț lung, ce ajungea până în apartamentul împăratului. Cel dintâi actor de teatru al curții, mult stimat de către Nero, și care-l instruise pe împărat în arta dramatică, era un evreu cu numele de Alityrus. Prin el, Iosif Flaviu a fost recomandat Popei Sabina, amanta atotputernică a lui Nero, despre care se spune că era o prozelită evreică. Evreii n-aveau decât să îndrepte ura acestei femei contra lui Paul și astfel se termina cu dânsul. Pentru aceste motive, Paul a crezut că e prudent să arate căpeteniilor iudaismului un gest împăciuitor. Altfel, nu se poate explica graba neobișnuită cu care, chiar a treia zi, i-a chemat la dânsul pe conducătorii sinagogii.

Paul le-a arătat lanțurile și le-a spus că el le purta numai de dragul celui mai nobil giuvaier al poporului său, speranța mesianică. Bătrânii demni se purtau ca și cum n-ar fi știut nimic despre acest lucru. Dacă atitudinea lor era sinceră, înseamnă că excomunicarea pronunțată împotriva lui de către Marele Sfat nu fusese comunicată sinagogilor din diasporă. Cu totul inofensiv, ei l-au întrebat pe Paul ce părere are despre Cristos, personaj așa de disputat. Despre "această sectă" știau că întâmpină pretutindeni rezistență. Ei ziceau că ar fi foarte bucuroși să afle o explicație mai amănunțită. Acesta e un "limbaj diplomatic foarte abil". Cum puteau ei să nu știe nimic despre creștinism, din moment ce propaganda creștină sub Claudiu provocase cele mai mari tulburări în ghetou! S-a fixat o zi anume când să aibă loc o mare controversă religioasă la locuința lui Paul.

De data aceasta, Paul avea de-a face cu oameni versați în Sfânta Scriptură. Așadar, el putea să dea curs liber strălucitelor sale cunoștințe asupra Bibliei și dexterității sale în interpretarea textelor sfinte. Discuția a durat de dimineață până seara târziu. Erau momente când parcă izbucneau afară din sufletul lui toate cunoștințele despre Cristos pe care le acumulase în anii captivității sale. Dar totul a fost zadarnic. Istoria glorioasă a poporului ales trebuia să se sfârșească cu un răstignit pe lemnul de batjocură? Rabinii, conservatori, n-au reușit să treacă peste această piatră de scandal. Era pentru ultima oară când Paul oferea sinagogii mântuirea adusă de Cristos, era ultimul ceas al harului care îl incita pe Israel să răspundă, dacă vrea să rămână poporul ales sau să ajungă un popor respins! Cu această scenă biblică, Istoria Sacră își ia rămas bun de la iudaism.

Discuția asupra lui Isus n-a încetat multă vreme în comunitate. Totuși, în cele din urmă, câțiva evrei s-au convertit și au devenit creștini. La cei mai mulți însă, refuzul s-a schimbat într-o dușmănie de neîmpăcat; aceasta va duce în curând comunitatea creștină din Roma la marginea prăpastiei. Această atitudine a iudaismului pare să fi avut o oarecare influență și asupra iudeo-creștinilor din Biserica-mamă. Spre deosebire de Corint, liberalismul și gnosticismul iudaic nu erau deloc reprezentate acolo. Din contră, secta eseniană și fariseismul erau foarte active. Unii dintre iudeo-creștini au organizat fără înconjur o contramisiune, despre care Paul scrie, adresându-se filipenilor: "Unii îl predică pe Cristos din invidie și gelozie, nu cu o intenție curată, în timp ce se gândesc că, fiind încă în lanțuri, să-mi facă o întristare" (Fil 1,15). Însă "ce importanță are? În definitiv, oricum ar fi, cu fățărnicie ori cu sinceritate, Cristos este predicat, fapt pentru care mă bucur și mă voi bucura" (1,18). Cele două părți ale comunității romane au făcut cauză comună mai ales prin prietenia celor doi principi ai apostolilor. Numai sângele de martir, vărsat în comun în incendiul Romei, a înlăturat și cele de pe urmă dezbinări.

Luca nu voia să-și încheie cartea cu o disonanță stridentă, ci mai curând cu o perspectivă mângâietoare asupra viitorului Bisericii creștine. Casa cea sărăcăcioasă și închiriată a apostolului a devenit focarul mișcării creștine în Roma cea păgână. Evanghelia, care până acum, sub presiunea iudaismului, fusese vestită numai cu teamă și sfială, sub impulsul lui Paul a ajuns un foc puternic ce arde cu flacără. După Tacitus, comunitatea creștină în anul 64 era deja "multitudo ingens - o mulțime enormă". Dacă populația iudaică număra cam 30.000, atunci putem considera numărul creștinilor cam o jumătate din aceștia, număr care creștea zi de zi. Acest avânt Paul îl atribuie captivității sale: "Lanțurile mele sunt motivul pentru care cei mai mulți dintre frați dobândesc o nouă speranță în Domnul și un nou curaj ca să vestească fără teamă cuvântul lui Dumnezeu" (Fil 1,14). În Scrisoarea către Romani, Paul enumeră deja mai multe familii în care se țineau adunări creștine. Una era formată din "Asincrit, Flegon, Hermes, Patrobas, Hermas și încă alți câțiva frați"; alții se grupau în jurul lui Filolog și Iulia, al lui Nere și surorii sale (= soției) Olimpia și toți "sfinții" care erau la dânșii; așadar, o familie mare.

Cercul de prieteni din jurul lui Paul pare să-l fi pus în legătură și cu aristocrația romană. Arheologi creștini au smuls pământului roman taine de care scriitorii contemporani se fereau cu sfială. De Rossi și Marucchi sunt de părere că pot stabili faptul că locuința lui Acvila și a Priscilei se găsea pe Aventin, unde se află încă și astăzi străvechea bazilică a sfintei Priscila.

S-a presupus că și Seneca ar fi avut oarecare relații cu Paul, cu ocazia dezbaterilor judiciare la care lua parte în calitatea sa de consilier de stat. Ar fi o ciudată coincidență ca Paul, care la Corint a ieșit liber în fața scaunului de judecată al lui Galion, să fie achitat aici, la Roma, tocmai prin intervenția fratelui acesteia, Seneca!

Creștinismul găsise desigur pe atunci, în temperamentele înclinate spre cele religioase din păturile de sus, aliați izolați, care, din cauza batjocurii filozofilor și a poeților, se dezgustaseră de zei. Cu toate acestea, mișcarea creștină s-a răspândit în păturile de jos, care vedeau în creștinism fundamentul religios al aspirațiilor lor de omenie și libertate. Nu este, deci, nici o mirare dacă și pe Palatin sclavii imperiali au ascultat noua solie și pronunțau cu venerație numele lui Paul. În Scrisoarea către Filipeni, către finele celei dintâi captivități, el scrie: "Vă salută toți sfinții, în special cei de la curtea împăratului" (4,22). Cine erau acești creștini de la Palatin? În lista de salut din Scrisoarea către Romani ne surprind două grupe, servitorii a două mari familii: Narcis și Aristobul. Printre curtenii lui Nero nu avem de ce căuta creștini. Căci Flavii, ale căror femei înclinau spre creștinism și dintre care un membru, consulul Titus Flavius Clemens și soția sa Domitilla, erau creștini, n-aveau ce căuta în acea vreme pe Palatin. Vestitul crucifix blasfemic de pe Palatin este o altă dovadă, destul de convingătoare, că religia creștină pătrunsese foarte de timpuriu aici. Este o caricatură gravată pe unul dintre zidurile școlii imperiale de către unul dintre elevii păgâni ai acestui așezământ. Ea e îndreptată împotriva unui condiscipol creștin cu numele de Alexamenos, pe care-l reprezintă cum adoră un răstignit cu cap de măgar.

 

56. Prizonierul lui Cristos

Cine căuta liniștea și reculegerea lăuntrică, așa cum era Paul, pentru acela Roma era un infern! Pe vremea apostolului, Roma nu avea frumusețea ce-ți oprește răsuflarea și pe care mai târziu o laudă poeții și o cântă Fulgențiu: "Ce frumos trebuie să fie Ierusalimul ceresc, dacă Roma pământească strălucește într-o atare splendoare!" În cartierele comerciale era foarte neplăcut să locuiești și nesănătos din cauza îngustimii străzilor, a lipsei de aer curat, a mirosului neplăcut ce provenea de la resturile de mâncare ce se aruncau în stradă și a primejdiei de incendiu. Cursul Tibrului era inviolabil și, din cauza caracterului său sacru, nu putea fi regularizat, iar prin inundațiile frecvente provoca epidemii. Casele erau înalte și prost construite. Larma de pe străzi era de nesuportat. Chiar și Seneca cel bogat se plângea de acest lucru într-o lungă scrisoare. Noaptea, de la orele 7 seara până la răsăritul soarelui, vehiculele de povară făceau un zgomot asurzitor pe pavajul inegal. Ziua, muzicanții sirieni și preoții cerșetori ai lui Isis și ai Cibelei mergeau pe străzi în sunetul strident al instrumentelor de piele și în sunet de clopoței. Locatarii săraci locuiau în partea dinspre stradă, iar cei bogați ocupau apartamentele ce dădeau în curtea interioară. Viața într-o astfel de casă de chiriași pe timpul verii romane era pentru Paul o jertfă nespus de mare.

Pe peretele casei apostolului atârnau lanțurile; semnul că el nu este liber. De fapt, putea să iasă după placul său și să primească vizite. Dar noaptea, dacă făcea un pas din casă, era legat la încheietura mâinii stângi cu un lanț de soldatul ce-l păzea și care pășea în urma lui. Nu era un lucru ușor să nu fii singur nici măcar o clipă. La toate convorbirile apostolului cu prietenii săi și cu trimișii Bisericilor, era mereu prezent un martor necunoscut. Acești "frumentarii" erau adesea brutali, mercenari străini care-și vărsau furia pe deținuți. Cel mai rău era că această gardă se schimba în fiecare zi. Cu toate acestea, Paul găsea și un avantaj; el a făcut cunoștință cu pretorieni. Uneori mergea singur în cazarmă ca să-și caute un nou legionar. Și ei au făcut cunoștință cu el. Paul era cel mai curios deținut pe care l-au avut vreodată. Probabil că unii s-au atașat de dânsul și le plăcea să stea de vorbă cu un om care călătorise așa de mult. Nimeni nu pleca de la dânsul fără a se simți că e mai bun și fără a fi primit influența unei gândiri superioare. Paul avea talentul lui Socrate de a-i face pe cei care-l înconjurau să fie de acord cu dânsul. Ei vorbeau apoi în barăcile lor despre acest prizonier așa de interesant și de religia lui curioasă și se prea poate ca vreunul, pe furiș, să fi căzut în genunchi, în fața apostolului, și să fi spus: "Credo!" Așa le scrie el filipenilor: "Cele întâmplate cu mine s-au întors mai bine spre folosul evangheliei; astfel că lanțurile mele pentru Cristos s-au făcut cunoscute în tot pretoriul" (1,15).

Un om ca Paul, care în viața sa a semănat atâta iubire, niciodată nu era singur. Ucenicii săi erau mereu în jurul lui. Doi oameni au jucat un rol însemnat în Noul Testament: Luca și Marcu; primul, evanghelistul lui Paul, al doilea, al lui Petru. Se pare că pe acea vreme Petru nu se afla la Roma, dar îl lăsase în locul lui pe Marcu. Pe temeiul predicării orale a lui Petru, Marcu își compila Evanghelia pentru romani. Prin repetarea deasă a acelorași povestiri, s-a alcătuit o formă fixă ce s-a întipărit în minte și nu se pierdea. Acum Luca avea posibilitatea să pună temelia Evangheliei sale, pe care o începuse la Cezareea, având ca izvoare dările de seamă și comunicările lui Marcu.

Dacă vrem să ne facem o idee, deși destul de imperfectă, despre cum se scurge o zi din viața deținutului nostru, trebuie să ne aducem aminte de felul vieții romane. "Omul antic se scula de dimineață". Se putea lucra numai ziua, deoarece sistemul de iluminat era foarte modest. Orele de peste zi sunt prețioase deoarece după cină nu se mai lucra. După o veche tradiție iudaică, Paul era obișnuit să-și împartă ziua în perioade de 3 ore fiecare, care erau întrerupte de rugăciune. Putem deci să ne imaginăm că prietenii apostolului dis-de-dimineață se prezentau la Paul pentru rugăciune și cântarea psalmilor. La Roma, prima parte a zilei era folosită pentru muncă, iar a doua pentru "otium", odihnă. În această perioadă, chiar Roma cea zgomotoasă devenea liniștită; toate porticurile și forumul rămâneau goale. Seara avea loc cina familiei. Omul de rând, în antichitate, trăia foarte sobru, adesea cu vegetale, legume, varză, fasole, anghinară, brânză, fructe și un fel de mămăligă. Însă Paul punea pe deasupra puțină "sare" (Col 4,6). Se pare că el a fost un vorbitor și un povestitor interesant și foarte afabil. Pe masă se așezau câteva lămpi din lut sau bronz care aveau ulei. Lampa antică dădea puțină lumină, dar și un fum gros. Numai în noaptea de sâmbătă spre duminică, când Paul săvârșea sfintele mistere, nu se făcea economie de lumânări. Ce impresie ciudată trebuie să fi făcut asupra celor de față jocul de umbre și de lumini ce cădeau asupra fețelor emoționate, în timp ce, datorită artei apostolului, imaginea lui Kyrios ceresc, a trupului său mistic, lua proporții gigantice și se simțea prezența Aceluia care umplea întregul univers (Ef 1,23) așa precum i se descoperise lui Paul pe timpul nopților sale de nesomn.

Cu alte cuvinte, perioada primei captivități a lui Paul face parte din anii săi cei mai rodnici. A meritat osteneala, deoarece creștinul a pătruns tot mai adânc în armata romană prin pretorienii care plecau în toate părțile lumii, spre Rin, în Galia, Marea Britanie, în Spania. Dar, mai presus de toate, aici s-a maturizat teologia paulină și viziunea mistică a lui Cristos cel veșnic și a capului Bisericii care aici a atins apogeul.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire