pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL VIII
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU NU ESTE ÎNCĂTUȘAT

57. Opera de unificare a lui Cristos
Scrisoarea către Efeseni

Chiar și la Roma, Paul era capul unei organizații foarte întinse ce cuprindea lumea. Un om ca el era capabil să profite și de o situație nefavorabilă. Toate comunitățile din Orient fuseseră alarmate: Paul e închis la Roma! Toți se roagă pentru el în adunările lor, îi scriu scrisori cordiale, îi trimit curieri ca să-l pună la curent cu situația comunității lor, să primească directive și, în schimb, să împărtășească cu dânsul captivitatea sa. Macedonia era reprezentată prin Aristarh, Galația prin Timotei, Efesul l-a trimis pe Tihic, Colose pe întemeietorul Epafras, Filipi pe Epafrodit. Pentru creștinătate, celula apostolului devenise un sanctuar, un loc de pelerinaj.

Scrisorile din captivitate ne arată o nouă orientare în gândirea paulină. Toma de Aquino a remarcat diferența ce există între fiecare grup de scrisori. În scrisorile anterioare, Paul a descris lucrarea de mântuire săvârșită de Cristos în sufletul individual. Această meditație se termină cu Scrisoarea către Romani. În scrisorile din captivitate, Paul privește mântuirea în ansamblul ei în sânul Bisericii, pe care scrisorile pastorale o fac în funcție de ierarhia Bisericii. Scrisoarea către Evrei, chiar de nu e scrisă de

mâna sa, totuși termină șirul ideilor, se întoarce spre punctul central al vieții supranaturale, spre Marele Preot Isus Cristos. În calitatea sa de apostol itinerant și întemeietor de Biserici, a trebuit să se ocupe mai mult de oameni și de problemele lor personale. Ajuns acum pe culmea vieții, el aruncă o privire de ansamblu asupra operei sale. Atmosfera de luptă s-a risipit. El a devenit mai bătrân, mai liniștit, mai matur și mai luminat. Se citește ici și colo câte o expresie dictată de o mișcare colerică, precum se aude tunetul unei furtuni ce se îndepărtează (Col 2,16-20; Fil 3,1-6). Roma cea universală deștepta în el alte gânduri cu privire la viitor. Paul a fost mereu un universalist și un om de societate. Roma îi sugera pe deplin viziunea universală a unității, o viziune sintetică asupra aspectului social al întreprinderii sale, sensul Bisericii, al omenirii, al întregului cosmos. Și concepția sa despre Cristos s-a mărit.

Adresarea tradițională "Către sfinții care sunt în Efes" nu este originală. Mulți văd astăzi, asemenea lui Marcion în secolul al II-lea, în această scrisoare o scrisoare adresată laodiceenilor, pomenită în Scrisoarea către Coloseni: "Îndată ce această scrisoare va fi citită de voi, aveți grijă ca ea să fie citită și în Biserica din Laodiceea, iar voi să o citiți pe cea trimisă laodiceenilor" (Col 4,16). Dar scrisoarea poartă în sine caracterul unei circulare generale, fiind scrisă în mai multe copii, menită să ajungă la mai multe comunități vecine din regiunea Efesului. De aceea ea este lipsită de un salut special la început ca și la sfârșit. Părinții apostolici știau apoi că în cele mai vechi manuscrise (de exemplu, Cod. Vaticanus), după cuvintele "Către toți sfinții" era lăsat un loc liber pentru a fi introdus numele unui anumit oraș: Efes, Laodiceea, Hierapolis. Deoarece Scrisoarea către Efeseni reia anumite formule din Scrisoarea către Coloseni, probabil că ambele scrisori au fost scrise cam în același timp.

Nici una dintre scrisorile sale nu se exprimă pe un ton așa de solemn, cu o astfel de bogăție de expresii, cum este Scrisoarea către Efeseni. Ea pare să fie ecoul unei predici însuflețite, așa cum Paul o făcuse la Roma. Salutul de la începutul scrisorii are forma unui imn religios. Într-o înduioșare mistică, vine asupra autorului copleșirea unei viziuni.

Dumnezeu cel întreit și-a atașat lumea și omenirea prin acest triplu "inel veșnic" care constituie "opus tripartitum - opera tripartită" a creației, a mântuirii și a sfințeniei. Nu trebuie să ne mai temem că pe viitor lumea va aluneca din mâna lui Dumnezeu pentru a cădea într-un neant absolut și nici că omul va evada pentru totdeauna din economia mântuirii adusă de Cristos. Așadar, noi putem distinge trei șiruri de idei în Scrisoarea către Efeseni: 1) Pre-sfințirea universului chiar înainte de creație, prin includerea sa în iubirea cea veșnică a lui Dumnezeu; 2) Sfințirea existențială datorită întrupării și mântuirii aduse de Fiul; 3) Sfințirea comunitară a Bisericii prin Sfântul Duh.

Cristos n-a intrat în această lume pentru o clipă, ca un meteorit strălucitor, și nici pentru a aduce o nouă învățătură, ci Tatăl l-a trimis din adâncimile vieții trinitare în această lume, potrivit unui plan al mântuirii veșnice, ca să "reunească în el tot ceea ce există". Gândirea umană a șovăit între două erori: cosmosul îi părea totul sau nimic; el îl va privi ca pe un Dumnezeu sau îl va despărți de Dumnezeu, pentru a-l face să cadă în nimic. Ambele atitudini, divinizarea lumii și laicizarea ei au fost opera păcatului. Iată că a venit Fiul lui Dumnezeu care a săvârșit lucrarea cea mare a unificării. El, primul născut înainte de orice făptură, a unit într-un fel nou lumea cu Dumnezeu; el însuși devine ancora și instrumentul de legătură. Paul vede omenirea cea nouă venind din sânul Tatălui (1,3-6), din inima Fiului (1,7-12) și din Sfântul Duh (1,13-14). Cauza primă a tuturor lucrurilor este iubirea veșnică și necreată. Fiul spune "Tată!" și ne îngăduie și nouă să-i spunem "Tată!" Leagănul cel veșnic al omenirii se află situat în ideea iubitoare a lui Dumnezeu și în hotărârea alegerii sale. El ne binecuvântează în timp, deoarece ne-a cunoscut și predestinat înainte de timp. Noi n-am fost niciodată un pur neant, o idee platonică universală, ci mereu ceva cu totul determinat în gândul lui Dumnezeu, ceva unic și individual. Tot ce se revarsă în timp ca binecuvântare asupra omenirii nu e decât realizarea acestei alegeri iubitoare. Această existență ideală în Dumnezeu "înainte de întemeierea lumii" este primul inel al creației.

Însă orânduirea creatoare inițială a fost distrusă și trebuia restabilită în Cristos și raportată la punctul ei central. Chiar și lumea duhurilor își primește prin întruparea lui Cristos un nou cap. O dată cu "răscumpărarea prin sângele său" începe o nouă epopee, supranaturală: întruparea este consacrarea acestei lumi, moartea pe cruce îi asigură sfințirea. Chiar și lumea materială are nevoie de această consacrare a existenței sale. Mântuirea e o lucrare dificilă chiar și în sufletul individual, însă și mai dificilă la popoare care opun o anume rezistență din motive rasiale și naționale! Dumnezeu ne-a dat arvuna Duhului ca dovadă că el nu-și va schimba decizia. Într-o puternică antiteză, "odinioară-acum", fără Cristos-împreună cu Cristos, Paul pune față în față cele două perioade ale omenirii: pe de o parte, iudeii și popoarele păgâne, "cei ce sunt aproape și cei ce sunt departe", omenirea împărțită în greci și barbari, hărțuită de duhurile rele, dominată de duhul lumii ca păgânii sau trăind într-o splendidă izolare, sau în certitudinea unei justificări personale ca iudeii, și, pe de altă parte, noul popor al lui Dumnezeu, omenirea unită cu Cristos, noua "civitas Dei - cetate a lui Dumnezeu", întrevăzută de Augustin, presimțită de Platon și al cărei liant este Cristos, cheia de boltă (1,10). "Voi, cei care odinioară erați departe, acum sunteți în Cristos Isus, prin sângele lui toți v-ați apropiat". Cristos a smuls omenirea din starea de deznădejde. Fără Cristos, noi am fi rămas în întunericul deznădejdii. Prin el se restabilește inelul de aur al creației. Aceasta este sfințirea existenței omenirii.

Această sfințire se împlinește prin sfințirea comunității. Dumnezeu i-a descoperit lui Paul "planul său misterios", modul în care va zdrobi rezistența omenească. Cristos a întemeiat un organism de mântuire care cuprinde omenirea; acesta este Biserica, trupul său mistic, social, vizibil. Mântuirea nu trebuie să se concentreze în primul rând asupra destinului fiecărui individ, ci asupra tuturor. Desigur că Paul știe că Cristos s-a jertfit pentru el personal (Gal 2,20); cu toate acestea, Cristos vedea în el nu o ființă izolată, ci un membru ce face parte din omenirea integrată în trupul său mistic. După cum păcatul originar nu este decât o participare la o greșeală colectivă, în baza legăturii noastre de sânge cu acel cap vinovat al omenirii, care este Adam, tot așa, mântuirea individuală nu poate fi înțeleasă decât ca o participare la răscumpărarea universală datorită unirii mistice cu Cristos, care este capul omenirii răscumpărate. Aici am ajuns la inima teologiei pauline. După cum Cristos este pleroma, plenitudinea lui Dumnezeu, tot așa Biserica este pleroma lui Cristos, integrarea sa socială, mondială și temporală, "plinătatea Aceluia care le împlinește pe toate în toți". În imaginea impresionantă a Bisericii, trupul mistic al lui Cristos, depășind frontierele acestei lumi, se vede întemeiată acțiunea eficace a lui Cristos asupra lumii întregi. Stoicismul pregătise astfel drumul pentru ecleziologia paulină prin învățătura sa asupra lumii, trupul vizibil al lui Dumnezeu. După cum în orice organism mărimea și plenitudinea dezvoltării sunt puse de la început în germen, tot așa trebuie să se dezvolte și Biserica; ea trebuie să ajungă la "starea omului matur", la "măsura staturii perfecte a lui Cristos". Ea este adunarea tuturor supușilor lui Dumnezeu, împărăția lui Dumnezeu, "poporul lui Dumnezeu", care are ocârmuirea reală și dreptul de stat în ceruri, locul său spiritual în sfera mântuirii lui Cristos, în timp ce comunitățile creștine izolate nu sunt decât "coloniile lui Dumnezeu pe pământ". După cum s-a manifestat la cel dintâi "fiat" și la cel de-al doilea "fiat" al întrupării lui Cristos, tot așa se arată Duhul Sfânt și în creația Bisericii ca o "forță ce dă viață" (Dominum et Vivificantem). Nu reprezintă nici voința, nici planurile omenești, nici tendința umană de a uniformiza cea care formează asemănarea lăuntrică, ci trăirea în Cristos: "Un trup și un spirit, un Domn, o credință, un Botez, un Dumnezeu și Tată al tuturor". Peretele despărțitor, zidul separator dintre curtea păgânilor și templul de la Ierusalim, acest simbol de separare omenească într-o clasă religioasă dominatoare, un popor ales, o aristocrație religioasă, pe de o parte, și, de cealaltă parte, marea masă a celor de "neatins", a căzut. Această transformare a omenirii într-o figură nouă prin Cristos în Biserică este al treilea inel de nuntă al omenirii.

Paul trebuie să fi fost un profet clarvăzător, un optimist divin, dacă a fost capabil ca, în cămăruța lui închiriată de la Roma, în prezența unui număr neînsemnat și a slabei influențe a creștinilor, să schițeze un tablou așa de măreț al Bisericii! Este acel optimism divin care se descoperă în cuvintele lui Isus: "Nu te teme, turmă mică". Un teolog care s-ar fi mulțumit să pună cap la cap formule gnostice și păgâne spre a forja un nou sistem de gândire n-ar fi putut scrie așa ceva; era fapta unui vizionar care experimentase pe socoteala sa puterea mântuirii, care transformase "într-o menire nouă" specia umană de altădată (2,15). În felul acesta, din măreața viziune a unității Bisericii, Paul deduce necesitatea unei practici morale uniforme. Omul cel nou, transformat, trebuie să aibă un nou stil de viață. Ființa sa cea nouă, identică la toți, trebuie să-i inspire o nouă morală creștină, o linie de viață uniformă, o armonie a sufletelor. Toate îndemnurile morale ale Apostolului din a doua parte a scrisorii se bazează pe unirea noastră reală cu Cristos și cu Biserica.

Această privire globală a lui "Corpus Christi mysticum" ne apare nouă astăzi ca o gingașă metaforă, un mod pur simbolic de a ne exprima. Dar pentru Paul această unitate mistică e tot atât de reală ca și unitatea naturală a neamului omenesc. Există în omenire o solidaritate atât în rău, în păcat, cât și în bine, în har. Pentru Paul, această legătură de unitate a spiritului este iubirea. Întreaga creație și istorie a omenirii sunt pentru el o simplă mișcare de iubire care pleacă din inima lui Dumnezeu și tot acolo se întoarce. Toate mizeriile vieții, toate strâmtorările omenești nu vor dispărea decât prin forța iubirii. Este o idee paulină atunci când sfântul Augustin zice: "Si angustiantur vasa carnis, dilatentur spatia caritatis - Dacă se strâmtorează modul de existență, să se lărgească atunci caritatea!"

Pornind de la această vedere de ansamblu, Paul aduce o soluție la problema principală a timpului: problema căsătoriei și a iubirii sexuale. Cei mai nobili gânditori și oameni de stat, ca Socrate, Platon, Aristotel, Pericle, încuviințau concubinajul și pederastia (iubirea homosexuală) și îi atribuiau mai ales acesteia din urmă o înaltă valoare educativă. Cu toate acestea, erotismul masculin a dus tot mai mult la disprețul față de căsătorie și la drepturile naturale ale femeilor în cercul culturii grecești. Așadar, la izvorul creator al omenirii, căsătoria trebuia atașată la prima sursă a vieții, care este Dumnezeu. Și în felul acesta, Paul scoate, în felul său generos, din mistica sa despre Biserică, mistica sacramentală a căsătoriei. În textul din Geneză (2,24), care prezintă instituirea căsătoriei din punct de vedere natural, Paul vede prevestirea și icoana oricărei situații de viitor. "În acest cuvânt al Scripturii, zice el, e ascuns un mare mister, un sens tipic și alegoric: vorbesc despre unirea dintre Cristos și Biserica sa". După cum toate cele pământești nu sunt decât simboluri, tot astfel, legăturile omenești dintre sexe, unirea bărbatului cu femeia este simbolul căsătoriei mistice și spirituale dintre Cristos și omenirea răscumpărată. În Biserica din Răsărit, mirele primește la ceremonia de căsătorie o coroană regală (repraesentatio Christi), iar mireasa o ramură din pomul vieții (repraesentatio Ecclesiae). Nu s-ar putea vorbi mai frumos despre unirea plină de har dintre Biserică și Cristos decât sub acest simbol al căsătoriei și nu s-ar putea sfinți mai mult căsătoria decât făcând din ea un reflex al întrupării și al logodnei cu Biserica. Căsătoria, logodna mistică și fecioria au legături tainice. Când oamenii separă ceea ce Dumnezeu a unit, natura și supranaturalul, toate izvoarele naturale seacă.

În felul acesta, datorită marii intimități dintre soți și sfințirii mistice a legăturii matrimoniale, Cristos a conferit vieții femeii o nouă consacrare și o nouă însemnătate pentru societate. Faptul acesta explică de ce femeile au primit cu bucurie noua învățătură și au contribuit la răspândirea ei. În creștinismul incipient apare deodată un sentiment nou pentru soție. În inscripțiile din catacombe apare pentru prima dată o nouă atitudine față de familie și recunoștința mișcătoare a bărbatului pentru grija gingașă a soției sale: "Dulcissimae uxori"! Nu mai exista mizeria sexuală, nici căsătoria distrusă, deoarece soții împărtășeau aceeași credință și-și depuneau "eu-l" lor în Cristos. Este o idee fundamentală a învățăturii pauline despre răscumpărare că Cristos a îmbrăcat toată natura omenească, inclusiv sexualitatea, și a răscumpărat-o: "Quod non assumpsit, non redemit". Din învățătura sa despre căsătoria creștină a luat naștere o nouă educație despre familie.

Pretorianul roman, care, în timpul cât își dicta scrisoarea, a stat tăcut, i-a sugerat lui Paul la încheierea scrisorii ideea unei alegorii uimitoare de luptă spirituală. Cu această figură a soldatului roman gata de luptă se încheie scrisoarea.

 

58. Opera de împăcare a lui Cristos
Scrisoarea către Coloseni

Într-o zi a venit la Paul Epafras, întemeietorul Bisericii din Colose, ca să-i ceară sfat și ajutor. Locuitorii din valea Lykosului ar fi în genere zeloși în credință și plini de iubire, dar sunt cam visători. Lor le place să se afunde în reverii și sofisticări. Paul vede imediat destul de clar. Frigia e un ungher periculos unde se adună furtuni, din care el a văzut deja la Milet ridicându-se nori amenințători din cauza erorilor fantastice. Acești frigieni vedeau lumea plină de demoni, cerul plin de tronuri, principate și stăpâniri (Col 2,15), interspațiul sublunar plin de spiritele văzduhului de sub cer (Ef 6,12). Ei numeau duhurile superioare la un loc cu numele de "pleroma", plenitudine. Fiecare vorbește despre aceasta, meseriașul ca și sclavul, fără a fi în cunoștință de cauză. Duhurile inferioare sunt numite "kenoma", golul. Ionia, vechea patrie a filozofiei, și Frigia, pământul natal al visărilor și fanteziei, se găseau într-o fierbere religioasă. Din punct de vedere fizic, caracterul vulcanic al acestei regiuni părea să favorizeze asemenea ciudățenii. Regiunea sălbatică, zguduită de cutremure dese, plină de crăpături și de cratere din care țâșnesc vapori de pucioasă, părea, pentru oamenii de acolo, teatrul unei lupte dintre duhurile de deasupra și cele de dedesubt. Lângă Hierapolis se arăta poarta infernului; era un loc numit Plutonium, unde duhurile își duceau activitatea din plin. Deja Tales, care se născuse aici, spusese: "Lumea e plină de demoni".

Din micile aluzii ale apostolului nu putem stabili exact contururile ereziei de pe acea vreme. Doar atât pare sigur, că era vorba de o oarecare teozofie, de un fel de gnosticism iudaic primitiv apărut din nălucirile amestecate iudaice și elenice. Numeroși evrei, stabiliți în Frigia de pe vremea lui Antioh cel Mare, căutau să facă iudaismul mai atrăgător, îmbrăcându-l în mantia "filozofiei". Ei pretindeau că știu multe lucruri cu privire la îngeri și spirite; îngerii ar fi transmis deja Legea lui Moise pe muntele Sinai. Ei se dedau la un cult nemăsurat și superstițios față de duhuri și îngeri. Mai pretindeau că Isus Cristos nu este decât unul dintre acești îngeri mijlocitori. Pentru acest motiv el a respectat Legea, iar creștinii erau obligați să facă la fel. Această credință ocultă exercita o influență deosebită asupra unei societăți care, asemenea celei hinduse de astăzi, nutrea un fel de dezgust pentru cele pământești și o sete de mântuire. Se pare că se învârtea în jurul următoarelor puncte: Ce este lumea materială? Este ea creată? Sau este lucrarea unei puteri dușmănoase lui Dumnezeu? Ce este răul? Vine el de la materie? Răspunsul noilor filozofi iluminați era următorul: Lumea materială e prea netrebnică, prea îndepărtată de Dumnezeu, Dumnezeu este prea mare ca să se ocupe de crearea și ocârmuirea lumii, fără a se înjosi. De aceea, lumea își datorează existența unei puteri inferioare, unor ființe intermediare, unor "elemente cosmice", (Col 2,8), așa-zișii eoni. De altfel, Dumnezeu s-ar abate de la propria-i contemplare. Dar din el, prin emanație, se răspândesc niște ființe care se fac mereu tot mai mari pe pământ, până devin demiurgi sau arhitecți, a căror lucrare este această lume, plină de puterile întunericului. Sufletul omului este o scânteie de lumină ieșită din împărăția de sus, care s-a pierdut în lumea materială. Spre a-l elibera, unul dintre cei mai buni eoni, Cristos cel superior, s-a unit cu Isus cel pământesc la botezul din Iordan, dar l-a părăsit înainte de răstignire. Mântuitorul nu este Isus cel răstignit, ci acel Cristos întors în pleromă. Cei inițiați în această știință secretă se numeau cu mândrie "iluminați" (gnostici) și priveau cu compătimire spre simplii credincioși (pistici). Inițierea în această știință ocultă era însoțită de o severă asceză, abținerea de la vin, carne și căsătorie (2,24).

Paul n-ar fi fost gânditorul clarvăzător pe care îl cunoaștem dacă n-ar fi recunoscut în această lumină falsă primejdia care amenința conceptul așa de clar al credinței. Marele său merit este că, plecând de la concepția despre Cristos, de la inițierea sa în "taina cea adâncă" a lui Cristos și în economia mântuirii, și-a dobândit o idee atât de profundă despre mersul vieții lăuntrice divine, încât actul creației nu i-a părut ceva nedemn de Dumnezeu, ci că, împreună cu actul de răscumpărare, au izvorât dintr-un punct sau izvor comun. Și acest punct sau izvor comun este veșnicul act al purcederii în care Duhul lui Dumnezeu se îmbrățișează pe sine însuși în cunoașterea și iubirea care e între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, se transmite într-un curent veșnic alternativ. Așadar, creația este ca o revărsare, o descoperire a iubirii lui Dumnezeu "ad extra", o repetare a chipului Fiului său prea iubit în forme mereu noi, de diferite grade, de la cel mai înalt dintre heruvimi până la ultima umbră palidă, până la limita extremă a ființei, până la frontiera neantului. Acesta este sensul cel mai profund al creației. Fiul este cauza creatoare, exemplară și finală: totul a fost creat în el, prin el și pentru el (1,16). Toate ființele își au în el existența lor ideală și măsura lor lăuntrică. În ele însele făpturile nu au nimic ce ar fi putut să-l determine pe Dumnezeu ca să le creeze. Dumnezeu nu poate fi determinat prin nimic decât prin sine însuși. Dacă noi uităm acest punct de vedere trinitar, ajungem la un mister irațional, la un salt de neînțeles în neant. Misterul rămâne oricum l-am privi. Mintea noastră creată nu e capabilă să înțeleagă supraraționalul. Dumnezeu și creația sunt un mister, însă un mister al iubirii și al luminii.

Paul sintetizează armonios puterea acestui Cristos, înglobând cosmosul natural și supranatural în formula foarte curentă a acelei epoci: "El este capul a toate lucrurile și totul subzistă prin el". Atingem aici unul dintre punctele culminante ale doctrinei cristologice a sfântului Paul; numai imnul închinat lui Cristos din Scrisoarea către Filipeni (2,5-11) se mai poate compara cu acest pasaj. Sufletul vizionar și entuziast al apostolului ne-a lăsat aici ca un dar unul dintre imnurile liturgice ale creștinismului primar (1,13-20).

Viața pământească a lui Isus este în așa fel iradiată de lumină încât n-o putem înțelege fără a urmări trăsătura luminoasă pe care ea a lăsat-o în trecut și pe care o proiectează în viitor. La Colose, oamenii erau tentați să nege mijlocirea lui Cristos și rolul său de mare preot; ei erau dispuși să-l reducă la rangul unui duh inferior, a unei făpturi printre celelalte. Aceasta este eroarea gnostică ce caută "să-l dizolve pe Cristos", după un cuvânt al sfântului Ioan, până ce erezia a atins punctul său culminant cu Arius și Nestoriu. Ei au atacat regalitatea și primatul lui Cristos și, prin aceasta, și demnitatea naturii umane restabilite de Cristos. Prin fraze lapidare, Paul (1,19) afirmă primatul lui Cristos: Dumnezeu nu și-a revărsat puterea sa în duhuri subordonate, ci și-a revărsat toată plenitudinea ființei sale în Fiul. Esența divină nu e împrăștiată în milioane de scântei: toată intensitatea focului divin e concentrată în Cristos. Noi nu depindem de un duh subordonat sau de un administrator, ci direct de iubitul Fiu al Părintelui veșnic. Acei îngeri care au trebuit să colaboreze la darea Legii pe muntele Sinai și celelalte "puteri", "domnii" și "stăpâniri", despre care vorbesc evreii și perșii, sunt dezarmate și trebuie să colaboreze la triumful lui Cristos. Pretinsele apariții de îngeri de la Colose erau făcute numai ca să provoace o mânie bolnăvicioasă după viziuni (2,18).

Ca și în problema creației, doctrina gnosticilor a dat greș și în problema răului. Domnia răului în această lume e atât de imensă, suferința atât de nemăsurată, încât orice încercare naturală de dezlegare a teodiceei trebuie să conducă la o disperare intelectuală, orice soluție dualistă sfârșește într-un pesimism fără speranță. Există doar o singură soluție: crucea lui Cristos. Fără mistica suferinței, predicată de apostol, nu se poate ajunge la capătul acestei probleme. Chiar apostolul își alină suferințele cu gândul că suferă ca un membru al trupului mistic al lui Cristos și el completează în trupul său ceea ce lipsește în încercările lui Cristos spre folosul tuturor (1,24). Tuturor membrilor corpului mistic li s-a atribuit o măsură ascunsă de a fi părtași la suferințele corpului, măsură ce variază potrivit cu gradul de apropiere de Cristos: apostolilor le revine cea mai mare parte. Ei sunt campioni pe stadionul lui Dumnezeu (1Cor 4,9). Acest gând este pentru Paul un izvor de mare bucurie.

Am putea crede că Paul a presimțit eroarea ereticului de mai târziu, Marcion, care în mod fals face referință la el, atunci când l-a descris pe Cristos ca icoana creatoare a Tatălui, ca cel care poartă în sine toată plinătatea dumnezeirii, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, și, cu toate acestea, un om printre noi, oamenii, care prin sângele său a închis abisul, pe care l-a deschis păcatul, între lume și Dumnezeu. Lumea nu este de origine diabolică și nici nu aparține diavolului. Noi nu trebuie să privim lumea, cu istoria, mizeria și păcatele sale, ca fiind incurabilă. Desigur, ea are nevoie de mântuire și poate să fie mântuită. Noi n-avem voie să lăsăm lumea de capul ei și să renunțăm la orice acțiune.

Pentru Paul, inițierea în noua religie interioară, în "viața ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (3,4), nu se face ca la acei filozofi ai iluminării din Colose, printr-o asceză ipocrită și rafinată. Cei care au fost "transplantați în împărăția Fiului său preaiubit" nu trebuie să se mai lase prinși în vechile "elemente" ale acestei lumi, care corespund mai curând unei stări de copilărie religioasă. Dumnezeu a șters aceste ordonanțe și a fixat pe cruce manuscrisul Legii vechi ca un trofeu de biruință (tropaion), ca un steag cucerit pe câmpul de bătălie. Conștiința creștină este axată pe o orânduire mai sfântă. În loc de a vă prescrie: "Nu lua! Nu atinge! Nu gusta!", lăsați mai bine să vi se spună: "Suportați-vă unii pe alții, iertați-vă reciproc, iubiți-vă unii pe alții!" (3,12-15). În loc de a vă feri să atingeți o monedă cu inscripție păgână, mai degrabă dezbrăcați-vă de omul cel vechi și așezați chipul Creatorului în inima voastră! Prețuiți mai mult unitatea în Cristos decât deosebirile pe care le-a ridicat diferența socială și rasială. Acesta era răspunsul apostolului la încercările de dezagregare a creștinismului, la distincția făcută între religia pentru cei inițiați și religia pentru masele simple. Paul a ferit creștinismul de a aluneca într-o asceză umilă a lumii. El nu considera corpul omenesc ca mormânt al sufletului, asemenea lui Heraclit și Platon; el nu vedea nașterea în această viață ca moarte a ființei spirituale. "Noi nu vrem să fim despuiați de trup, ci, din contră, să fim îmbrăcați în el, pentru ca ceea ce este muritor în noi să fie absorbit de viață". Acestea sunt cuvinte, spunea sfântul Ioan Gură de Aur, prin care defăimătorii trupului și acuzatorii cărnii sunt rușinați.

Întregul cerc de prieteni din Orient e strâns în jurul apostolului care dictează, după cum deducem din lista de salut. Locuința închiriată de apostol se schimbă într-o încăpere a prieteniei și loc sfânt, o capelă particulară, unde toți prietenii se gândesc la frații absenți, unde ei vin să se roage și să cânte, unde se adună pentru frângerea pâinii (1,3.9). Din corul celor care se roagă se aude, în mod deosebit, glasul lui Epafras, fondatorul Bisericii din Colose, care se zbate pentru sufletele fiilor săi spirituali. Paul e adânc emoționat de ardoarea credinței acestui bărbat cu adevărat apostol (4,12). În felul acesta ne facem mereu o idee tot mai clară despre viața prizonierului lui Cristos: e un continuu du-te-vino în jurul lui; frații care pleacă și revin, sosesc știri, pleacă scrisori. De jos, din stradă, se ridică zgomotul surd al orașului imperial, mereu agitat; dar sus, în ciuda stării de detenție, domnește o atmosferă de pace și iubire. În spate, într-un colț, e așezat pretorianul tăcut. El are o ușoară presimțire că acela pe care îl păzește nu este capul unei bande internaționale de răsculați, ci șeful spiritual al unei organizații foarte întinse ce se roagă fără încetare pentru binele imperiului și în ale cărui mâini destinele statului roman ar fi mult mai sigure decât în acelea ale împăratului său.

 

59. Onesim, sclavul
Scrisoarea către Filemon

Printre multele vizite pe care Paul le primește toată ziua, omenește vorbind, una dintre cele mai emoționante a fost aceea a unui sclav fugit. Ea ne permite să asistăm la lupta dusă de creștinismul primar pe plan social. Scena e mișcătoare, deoarece ni-l prezintă pe apostol dintr-o latură simpatică, în unitatea sa nobilă, în felul de a ști să înalțe lucrurile cele mai de rând pe un plan supranatural. Cu Scrisoarea către Filemon, Paul a înălțat un monument nemuritor bunătății sale.

Filemon, un bogat comerciant din Colose, cumpărase undeva pe piața de sclavi, cu o mare sumă de bani, un tânăr inteligent și vioi. Filemon i-a dat sclavului fără nume, orfan de tată și de mamă, numele de Onesim (folositorul). Acesta făcuse o ștrengărie, furase de la stăpânul său și apoi, de frica pedepsei, fugise zăpăcit de-acasă și debarcase la Roma, punctul de întâlnire al rătăcitorilor, cloaca tuturor viciilor. Cu toate acestea, realitatea era cu totul alta față de cum o visase. În curând banii i s-au terminat și poliția romană era foarte severă în urmărirea fugarilor. Ca fugar, Onesim era în afara legii, iar ca sclav era cu atât mai mult expus unei vieți de criminal. În astfel de momente câte nu trec prin mintea unui om disperat! Cu toate acestea, harul lui Dumnezeu a găsit un punct de legătură în sufletul acestui sărman sclav. Filemon și soția sa, Apfia, făceau parte dintre noii convertiți și dintre cei mai intimi prieteni ai apostolului, la care era invitat să găsească adăpost, după cum s-a și întâmplat (v. 22). Casa lui Filemon era totodată un lăcaș de cult, unde creștinii liberi intrau și ieșeau. Mulți cred că Arhip, cel care prezida serviciile divine, să fi fost un fiu al casei. Probabil că Onesim, în mod întâmplător, a căzut în mâinile lui Epafras, sau chiar el, într-o situație fără scăpare, și-a adus aminte de bunul apostol, căruia adesea i-a dus scrisorile de la stăpânul său. Unde putea el să găsească un refugiu mai bun decât în inima unui creștin! Însă el a găsit ceva și mai mult: cea mai mare fericire a vieții sale. Acest sclav fugar este o frumoasă victorie a harului divin, iar scrisoarea lui, în care toate acestea răsună ca din alte vremuri, trebuie să o considerăm ca pe un monument al harului.

Așadar, într-o zi, Onesim a bătut la ușa lui Paul. Acesta desigur că îl întrebă dacă i-a adus o scrisoare de la stăpânul său. Onesim era speriat și jenat. Dar cum poți să ascunzi ceva în fața acestor ochi pătrunzători și totuși așa de buni? Fiul rătăcit mărturisește. Cazul lui Onesim era serios. Exista obiceiul ca unui sclav fugit, dacă era prins, să i se facă cu fierul înroșit un F (fugitivus, fugar) pe frunte (Cicero, De off., 2, 7; Martial, 8, 75, 9; Val. Maximus, 6, 8). Ca hoț, stăpânul putea să-l biciuiască până la moarte sau să-l trimită în "pistrinum", unde sclavul trebuia să învârtească toată viața la moară. Ce-i drept, Onesim nu se putea aștepta la un asemenea tratament din partea lui Filemon. Dar dacă stăpânul său înștiința poliția și era prins de aceasta, lucrurile ar fi putut s-o sfârșească rău de tot, iar Paul să fie pus într-o situație neplăcută.

Paul era de părere că Onesim ar trebui să se întoarcă la stăpânul său. Sclavul a tresărit la această idee. Ah, dacă ar avea acum pe cineva care să-l răscumpere! Pe acea vreme sclavii întemeiaseră case de economii proprii, care se găseau în templu și erau sub protecția unui zeu. Stăpânul mergea cu sclavul la templu, lua în primire prețul de răscumpărare, adică din mâna zeului, și în felul acesta sclavul devenea un dezrobit al zeului. Paul se gândi o clipă. "Onesim, eu cunosc un stăpân care ar putea să te răscumpere". Apoi spuse: "Eu sunt sărac, dar el e așa de bogat, încât ar putea să răscumpere lumea întreagă". Ochii lui Onesim străluceau. Cum? E posibil așa ceva? "N-ai auzit tu încă nimic despre Cristos, răscumpărătorul lumii?" "O, desigur, Filemon mi-a vorbit adesea despre acest lucru. Și de când s-a făcut creștin, a fost mai blând cu noi. Unii dintre sclavii săi s-au făcut și ei creștini". "Acum, uite, Onesim, eu vreau să ți-l arăt pe Cristos cel măreț. El este Fiul Dumnezeului celui veșnic, cel mai liber dintre toți cei liberi. Și cu toate acestea, el a renunțat la libertatea și splendoarea sa, a luat chip de sclav și a murit de bunăvoie spre a ne răscumpăra pe noi dintr-o sclavie mult mai strașnică". Și Paul îi povestește sub ce sclavie a Legii lâncezea și el odinioară și cum și-a găsit libertatea în Cristos. "Dragă Onesim, habemus bonum Dominum - noi avem un Stăpân bun! În Cristos nu există nici sclavi și nici liberi. Noi toți suntem sclavii săi. Dar ce sclavie! Cel din urmă sclav al lui Cristos e mai liber decât cel mai liber dintre oameni. Jugul său e dulce și povara sa ușoară. Ah, Onesim, nu-mi vorbi mie despre libertatea oamenilor! Iată că și eu odinioară mă credeam liber, și totuși eram robul cel mai nenorocit, un sclav al literei și al unei iluzii deplorabile. Eu credeam că trăiesc, și totuși eram mort. Dar de când am murit cu Cristos, de când m-am răstignit pentru lume, abia acum îmi dau seama ce înseamnă a trăi. Altădată, când toți mă socoteau fericit, eu eram nefericit și strigam în nopțile neliniștite de întristare: Cine mă va mântui de acest trup aducător de moarte? Dar de când am fost biciuit de cinci ori pentru Cristos, de trei ori bătut cu vergile și o dată bătut cu pietre, apoi fugărit din oraș în oraș, expus la toate primejdiile pe mare și pe uscat, la toate schimbările de temperatură, la toate lipsurile și timp de 30 de ani am dus o viață de trudă și muncă, știu ce înseamnă adevărata bucurie și pot să o repet mereu la ai mei: Bucurați-vă în Domnul! Eram tânăr și acum părul mi s-a încărunțit, însă Domnul mă reîntinerește asemenea vulturului. Onesim, nu te teme de arsura de pe frunte! Cei care poartă o arsură pe suflet, aceia sunt cu adevărat însemnați cu fierul roșu în cugetul lor (1Tim 4,2). Singur omul lăuntric și ascuns are importanță pentru noi. Ce splendidă este libertatea pe care noi suntem chemați a o împărtăși cu Cristos!"

Onesim asculta cu ochii scânteietori. Niciodată nu-i vorbise vreun om în felul acesta. Ce minunat trebuie să fie izvorul din care se revarsă o asemenea viață, o asemenea bucurie, o asemenea superioritate a spiritului sigur de victoria sa! Onesim își dădea seama că avea de-a face cu un om a cărui inimă bătea pentru dânsul. El a început să vină tot mai des și așa s-a ajuns la o prietenie strânsă între dânșii. Și într-o zi, când erau iarăși împreună, iar Paul își revărsa inima sa iubitoare pentru Cristos, Onesim a căzut în genunchi și a recitat Crezul. N-a fost nici prima și nici ultima dată când o vizită la Paul se termina în felul acesta. Pretorianul, așezat la postul său în fundul încăperii, ar fi putut povesti mai multe cazuri asemănătoare.

În întâmplarea lui Onesim se vede caracterul deosebit al creștinismului, care promovează o strânsă legătură între religie și morală. Religia lui Paul era eminamente practică și nu se mulțumea numai cu o luare de poziție rațională. "Onesim, tu trebuie să te întorci la Filemon, să-ți mărturisești vina și să-ți primești pedeapsa, dacă Filemon o va cere. Îți va fi greu să te întorci și la fel și mie îmi este greu să te las să pleci. Noi am devenit buni prieteni și aș putea să mă folosesc de serviciile tale. Însă eu nu am voie să mă amestec în drepturile altuia. Totuși, vreau să scriu o scrisoare vechiului meu prieten; tu îl vei însoți pe Tihic la Colose și vei duce acest bilet stăpânului tău". Apostolul s-a așezat și i-a dictat lui Timotei scrisoarea. Este unica scrisoare într-o problemă particulară, dintre cele care s-au păstrat de la Paul. Ea ne permite să pătrundem adânc în inima scriitorului, comparativ cu celelalte scrisori, care sunt pline de idei mai profunde.

Paul evită să menționeze orice titlu de funcție, nu face nici o aluzie la misiunea sa apostolică, dar în schimb zăngănește puțin lanțurile sale, numindu-se "prizonierul lui Cristos", spre a deștepta un motiv religios. Filemon conducea o casă mare, cu multe slugi, cu duzini de sclavi și sclave. Paul știe cu siguranță că el va citi scrisoarea la reuniunea de cult din casă. De aceea, adaugă acest salut: "Comunității din casa ta". Paul resimțea față de Filemon o paternitate spirituală; așadar, se găsea în drept de a cere ceva practic acestui prieten. Dar iată că știe ce om fin este Filemon (5-7), căruia nu e cazul să-i poruncească, așa că el se bazează pe legea iubirii. Păstorul sufletesc dobândește mai mult cu rugămintea decât cu ordinul. Cu abilitate, Paul știe să grupeze motivele într-o gradație frumoasă. "Eu, Paul, un om bătrân". Filemon vede înainte fața brăzdată de riduri a apostolului. Ce înduioșătoare e umilința unui om bătrân în fața unuia mai tânăr! "Un prizonier al lui Isus Cristos"; prin el toată creștinătatea zace în lanțuri. Dacă Paul cere ceva în numele acestuia, dacă se roagă pentru propriul său "fiu", copilul său spiritual, atunci știe că Filemon nu se va supăra, chiar dacă cel pentru care mijlocește se numește Onesim. Iată pronunțat acest nume fatal! L-a pronunțat după o lungă pregătire psihologică, căci el și-a dat seama că acest nume va deștepta simțăminte neplăcute în sufletul lui Filemon, amintirea nerecunoștinței unui sclav căruia îi arătase atâta bunătate. Paul vede o cută de mânie între sprâncenele lui Filemon. El caută numaidecât să o netezească printr-o glumă, un joc de cuvinte cu numele de Onesim: "care altădată era un netrebnic, dar acum s-a schimbat cu totul, a devenit un flăcău folositor pentru tine și pentru mine". Filemon simte cum prietenul său îi trece blând mâna pe sub frunte. "Eu ți-l trimit înapoi, primește-l ca pe propria mea inimă!" Asta înseamnă a-i cere prea mult. Însă dacă Paul vorbește așa, trebuie să se ascundă ceva în spatele acestui Onesim. Iar acum Paul aduce laudă sărmanului sclav. "Eu mi l-aș păstra bucuros; el ar putea să-mi facă servicii prețioase în locul tău, în slujba evangheliei"; adică, fiind proprietatea ta, orice serviciu pe care mi-l aduce de dragul lui Cristos, e făcut de tine. "Însă fără consimțământul tău nu aș voi să fac nimic". Paul recunoaște rânduiala dreptului antic și dreptul lui Filemon ce decurgea din aceasta. El ar fi putut să-l rețină pe Onesim la sine cu presupunerea consimțământului stăpânului său. Dar aceasta ar fi fost un fel de constrângere; iar Paul era dușmanul cel mai pronunțat al oricărei silnicii, al oricărei presiuni morale, în special în lucruri materiale, spre a nu lăsa să cadă nici o umbră asupra evangheliei.

Și acum urmează o întorsătură fină, surprinzătoare, spre supranatural. Chiar și păcatul, neascultarea, călcarea drepturilor oamenilor sunt integrate de Dumnezeu în planurile providenței sale. "Desigur că Dumnezeu a dispus așa, ca el să se despartă pentru un oarecare timp de tine, pentru ca tu să-l primești pentru totdeauna, și nu ca pe un sclav, ci mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit". Ce frumoasă definiție a creștinismului, a acestei comuniuni de suflet între toți aceia care, după ce au fost despărțiți prin destine exterioare așa de deosebite, se găsesc și se reîntâlnesc în Cristos! Desigur că Onesim a greșit! Însă acolo unde iartă Dumnezeu, trebuie să ierte și omul. Pentru Dumnezeu, tocmai greșeala sa a fost ocazia convertirii sale.

Între Paul și Filemon există, în numele unei paternități spirituale, un fel de comunitate de bunuri sau, după cum se exprimă Paul negustorește, un fel de asociere. "Dacă tu mă privești ca un părtaș, primește-l ca pe mine însumi, ca o participare la afacerea ta. Dacă el îți este dator cu ceva, atunci trece în contul meu. Prin aceasta eu, Paul, cu mâna mea îți scriu acest bilet de creanță. Eu aș putea spune în contul tău, deoarece tu îmi ești mult mai dator decât eu ție. Da, frate, lasă-mă o dată să mă folosesc de dreptul pe care îl am asupra ta în Domnul. Tu ai mângâiat atâtea suflete prin caritatea ta, dă-mi și mie această mângâiere în Cristos!"

Scrisoarea către Filemon nu este numai o capodoperă de tact și politețe, ea este și un început de declarație creștină a drepturilor omului. Paul nu putea proclama abolirea sclavilor. Rațiunea socială, securitatea statului, chiar și interesul sclavilor nu îngăduiau lucrul acesta. Pe acea vreme, imperiul roman avea mult mai mulți sclavi decât oameni liberi. Sclavii reprezentau o parte însemnată din bogăția țării. Casele ce numărau mai multe mii de sclavi nu erau o raritate. Milioane de mâini harnice se mișcau prin case, pe moșii, în ateliere și țesătorii. De aceea, Treitschke vedea în sclavie "o instituție care va salva civilizația". El scrie: "Milioane de oameni trebuia să cultive pământul și să lucreze fierul și să tragă la rindea, pentru a permite la alte câteva mii să facă cercetări, să deseneze, să sculpteze, să guverneze... Tragediile lui Sofocle și Zeus-ul lui Fidias nu sunt prea scump plătite cu prețul mizeriei sclavilor". Paul judeca însă altfel aceste lucruri. Dar deocamdată nu putea să influențeze situația decât numai cu o ameliorare a sorții sclavilor. În situația de atunci, susținerea eliberării sclavilor ar fi dezlănțuit un război civil, ar fi provocat o revoluție generală și ar fi amenințat chiar tânăra Biserică cu pieirea. Experiența tuturor veacurilor ne arată că trecerea prea rapidă de la sclavie la libertate nu e nici o fericire pentru aceia care ar fi trebuit să beneficieze de dânsa. Dacă astăzi simțul nostru moral se revoltă contra sclaviei, nu trebuie să uităm că mintea noastră este iluminată de către creștinism. Antichitatea clasică și chiar Aristotel n-au văzut nimic rău în instituția socială a sclavilor.

Acolo însă unde filozofia n-a atins această problemă, ea trebuia să fie preluată pe un plan nou, religios. Numai credința în unitatea mistică a tuturor acelora pe care Cristos i-a mântuit, egalitatea tuturor în fața lui Dumnezeu, cu condiția ca aceste idei să părăsească domeniul speculativ pentru a se integra în realitatea cotidiană, putea să aducă în mod progresiv o rezolvare a problemei. Tratamentul trebuia mai întâi să devină mai omenos, sclavia să se îndulcească în șerbie, ca apoi să dispară cu totul. Principiile au fost deja expuse de Paul în Scrisoarea către Galateni, când a proclamat magna carta a libertății creștine: "Prin credința în Isus Cristos, toți ați devenit copiii lui Dumnezeu. V-ați îmbrăcat în Cristos (haina libertății creștine). Acum nu mai există nici iudeu sau păgân, nici sclav sau liber, bărbat sau femeie; voi toți sunteți una în Cristos Isus" (3,28). Așadar, e vorba de o unitate personală, nu obiectivă sau imaginară! Din punct de vedere religios, sclavii erau priviți de către păgâni ca oameni de mâna a doua, fără religie. Li se permitea numai cultul subordonat al divinităților câmpiei, pădurilor și livezilor, însă nu li se permitea o participare la religia oficială. Din contră, Paul proclamă egalitatea religioasă pentru toți: "Noi toți am fost botezați într-un duh ca să fim un singur trup" (1Cor 12,13). Cum ar putea cineva să-i disprețuiască pe sclavi, când chiar Duhul Sfânt, în distribuirea carismelor sale, n-a făcut nici o deosebire! În Scrisoarea întâia către Corinteni (7,21), Paul apără ideea că starea vieții exterioare și situația socială nu se schimbă prin Botez. Botezul și creștinismul nu desfac de la sine nici o legătură de căsătorie și nici orânduirile sociale. Ele transformă sufletul și-l înalță deasupra contingențelor omenești și deasupra deosebirilor de clasă. În Scrisoarea către Filemon, Paul a avut ocazia să ne dea un exemplu. El nu preferă soluțiile generale; lui îi place să trateze fiecare caz în parte, în așa fel ca soluția principală să iasă la iveală. Decizia apostolului e de o consecvență splendidă! El nu zdruncină edificiul dreptului roman. Ce-i drept, el dorește libertatea, dar lasă liberă conștiința creștină, ca ea să decidă.

Biserica primară a păstrat înalta stimă paulină față de om, chiar și în starea de sclav. Sclavul putea să avanseze în toate funcțiile bisericești. Ce noutate ciudată! Biserica romană, cea mai celebră dintre toate, a fost condusă când de un urmaș al unui "gens illustris", ca papa Corneliu, când de un fost sclav ca papa Calixt. S-a dat dovadă de o recunoștință frumoasă față de Paul, referindu-se mai târziu în mod deosebit la dânsul în documentul de eliberare al sclavilor.

Tot ceea ce în lumea creștină participă la o autentică libertate provine în parte din moștenirea spirituală a lui Paul, interpretul fidel al lui Cristos. "Eu, Paul, prizonierul lui Cristos, te rog pentru fiul meu, pe care l-am născut în lanțuri". Să ne fie pentru totdeauna vrednic de respect bărbatul, care, într-o vreme când Nero ședea pe tron, a rostit cu buzele-i cuvinte atât de gingașe și a sfărâmat lanțurile omenirii, pe când el era în lanțuri!

 

60. "Saltul lui Dumnezeu"
Scrisoarea către Filipeni

Prima cucerire a lui Paul pe continentul european, Biserica din Filipi, a fost întotdeauna obiectul său de predilecție. În această colonie romană nu se mai putea vorbi de nici o speculație, ci de un creștinism autentic. Într-un mod cu totul neașteptat, un cetățean numit Epafrodit, un om de vază din oraș, a venit într-o zi la Paul spre a-i aduce un dar din partea comunității.

Epafrodit avea de comunicat multe lucruri bune. Comunitatea se ținea bine în credință și dragoste; lupta cu bărbăție pentru evanghelie, însă își făcea griji cu privire la persoana apostolului. Totuși, mici gelozii și certuri meschine între femei ca Evodia și Sintiche mai tulburau uneori armonia. Intriganții iudeo-creștini au încercat să tulbure liniștea comunității și autoritatea lui Paul, dar fără nici un succes. Ei au trimis câțiva creștini la închisoare, însă comunitatea s-a regăsit și mai strâns unită.

Epafrodit a rămas un timp mai îndelungat cu Paul și a împărtășit captivitatea acestuia. Acest bărbat dezinteresat s-a obosit peste măsură în slujba apostolului și a evangheliei și "și-a pus viața în pericol". Sănătatea sa slăbită n-a mai putut rezista la febra romană. Câte nopți n-a vegheat Paul la căpătâiul lui Epafrodit, luptând cu Dumnezeu pentru viața acestui creștin. Paul pune vindecarea definitivă pe seama comunității, care era neliniștită pentru viața sa, însă mai mult de dragul lui, căci el vedea în aceasta o dovadă a milei lui Dumnezeu. Probabil, către sfârșitul captivității romane, în anul 63, Paul l-a concediat pe prietenul său, după vindecarea sa, și l-a trimis la Filipi cu o scrisoare plină de cordialitate. Marcu, Tihic și Onesim erau deja plecați spre Asia Mică. Doar Timotei mai era cu el. Se pare că Paul a fost recondus în pretoriu în vederea încheierii procesului. În nici una dintre scrisorile sale el nu a găsit cuvinte așa de dulci și de gingașe ca în aceasta. Pe drept cuvânt ea a fost numită "perla" scrisorilor lui Paul. Să nu căutăm în ea o înșiruire riguroasă de gânduri. Ea este numai o revărsare a inimii: "cor ad cor loquitur - inima vorbește inimii". Paul urmărește un scop pastoral. El vrea să facă din Filipi o comunitate model și să înlăture din ea ultima urmă de învrăjbire.

Această scrisoare reflectă diferitele stări sufletești ale apostolului: când disperarea, când o resemnare dureroasă, când chiar presimțirea morții în acord cu știrile pe care le primea la proces. Se pare că redactarea scrisorii a fost întreruptă de mai multe ori. Cu toate acestea, sentimentul predominant e acela al bucuriei spirituale. Unica lui dorință este triumful lui Cristos fie prin viața, fie prin moartea sa. O viață lungă sau o moarte apropiată sunt lucruri indiferente, dacă e vorba de cauza lui Cristos. Paul se bucură mai ales de faptul că șederea sa la închisoare nu împiedică progresul evangheliei, ba, din contră, îl favorizează. Motivul cel mai profund al bucuriei sale divine este exprimat în fraza lapidară, înscrisă cu litere de aur deasupra mormântului apostolului la Roma: "Mihi vivere Christus et mori lucrum - Sensul vieții mele este Cristos, iar moartea îmi este un câștig!" Paul n-a cunoscut nici fericirea personală, nici interesul particular; toate interesele sale coincid cu acelea ale lui Cristos. El nu știe ce este mai bine: a trăi sau a muri pentru Cristos. În cele din urmă, se hotărăște pentru același punct de vedere ca și sfântul Ignațiu de Loyola: Dacă aș avea de ales între moarte, cu asigurarea intrării imediate în ceruri, și o viață îndelungată, plină de munci și osteneli pentru Cristos, însă fără asigurarea cerului, eu m-aș decide totuși pentru ultima posibilitate, deoarece ea ar fi mai eroică.

Paul nu pierde nici o clipă din vedere scopul său principal: restabilirea unității depline a sufletelor printre filipeni. Motivul neînțelegerilor îl găsește într-o lipsă de spirit supranatural. Ei nu iau creștinismul în mod serios și real. Pentru Paul, misterul lui Cristos nu este doar un sistem de comuniune de viață mistică cu dânsul, nu e o figură de stil; credința nu este numai un fel de a vedea lucrurile; iubirea și fraternitatea nu sunt niște idei de care să te folosești cu măsură și prudență. Nu, spune Paul, comuniunea noastră cu Cristos este cea mai reală dintre realități. Dacă Cristos este o realitate, atunci sunteți obligați să renunțați la tensiunea care există între voi. Purtarea morală a creștinului nu este o simplă garnitură estetică, un accident al credinței voastre, ci ea trebuie să se ridice din fondul unirii noastre cu Cristos ca din rădăcina sa.

Și iată că Paul își conduce filipenii direct la punctul central al tainei lui Cristos. Cristos este imaginea necreată a Tatălui, el are un drept la rangul divin absolut și la slava divină. Primul Adam credea că poate să-și însușească "viața divină" ca pe un fruct oprit, printr-un furt. Al doilea Adam n-a considerat absolut deloc ca pe un obiect de jaf faptul de a fi asemenea lui Dumnezeu; el era în posesia legitimă a titlului divin în baza nașterii sale veșnice din sânul Tatălui. Și cu toate acestea, el a renunțat de bunăvoie la strălucirea sa exterioară, și-a ascuns descendența sa divină sub forma de sclav, când Tatăl a voit aceasta. Dacă el ar fi gândit ca voi, filipenilor, el s-ar fi bizuit în timpul vieții sale pământești pe dreptul său divin, el s-ar fi răzbunat asupra fiecărui calomniator și insultător, ar fi poruncit ca legiuni de îngeri să lupte pentru dânsul; ar fi lăsat să cadă din cer foc și pucioasă și și-ar fi dat cât mai scump posibil viața. Dar n-a făcut-o! Oare a încetat prin aceasta să fie egal lui Dumnezeu? În spatele aparențelor exterioare era ascunsă dumnezeirea sa. După cum spune sfântul Grigore cel Mare, întruparea a fost primul "salt al lui Dumnezeu", saltul infinitului în creatura limitată, cel dintâi pas al kenozei, al despuierii de sine. Dar Dumnezeu s-a lansat și mai adânc în abisul umilirilor. Și odată intrat în firea noastră capabilă de suferință, el a voit să se lipsească de tot ceea ce i-ar fi făcut viața plăcută, plină de farmec, confortabilă, frumoasă și comodă. El s-a făcut pe sine cu totul mic, sărac, ascultător, fără dorințe, aspirând literalmente la moartea de sclav. Tot ceea ce firea omenească privește ca ceva îngrozitor, el a luat asupra sa. A lăsat să i se umple paharul durerii până sus și l-a băut până la fund. Și iată că noi, ceilalți, mici ființe umane, îndrăznim să insistăm cu obrăznicie asupra "drepturilor" noastre, ne permitem să fim încăpățânați și să refuzăm să ne înțelegem. Mântuirea prin cruce a fost al doilea "salt al lui Dumnezeu", al lui Dumnezeu cel infinit în domeniul mărginit al omului. Dacă privirea acestei umiliri a lui Dumnezeu nu vă e de ajuns, priviți înălțarea care i-a urmat drept consecință! Măsura înjosirii e și aceea a înălțării. Tatăl a înălțat natura umană a lui Isus până la tronul divin și i-a conferit titlul de Kyrios, cel mai înalt dintre toate numele, pe care Cristos îl poartă ca Rege al regilor, Domn al domnitorilor, ca Împărat ce domnește peste trei împărății: cerul, pământul și infernul.

Acesta este iarăși adevăratul Paul! Desigur că nu se poate da o temelie mai adâncă moralei. Paul plasează mereu cele temporale în cadrul celor veșnice. Părinții și teologii au văzut în acest elogiu adus lui Cristos, în acest "carmen Christi - poezia lui Cristos", cea mai frumoasă expresie imnică a sufletului paulin și descoperirea cea mai profundă a misterului lui Cristos. Întregul tratat de cristologie și despre Sfânta Treime e cuprins aici. Coborându-se de pe înălțimea sa dogmatică, Paul devine iarăși blând și gingaș. Filipenii i-au devenit dragi, ei sunt docili și atenți la învățătura sa. Voi nu mi-ați refuzat niciodată ceva, spune dânsul, niciodată nu mi-ați respins o rugăminte, atunci când eram la voi; acum faceți-mi plăcerea ca și în lipsa mea să aveți grijă de mântuirea voastră. Viața e un lucru serios, miza e mare, harul lui Dumnezeu, care "influențează în noi voința și împlinirea", este în joc. Dacă iubirea de sus s-a preocupat atât de soarta noastră, atunci nici noi, din partea noastră, nu mai trebuie să greșim. Cuvintele "teamă" și "tremur" înseamnă la Paul seriozitatea vieții, sfânta frică și conștiinciozitate. "Atunci voi veți fi în mijlocul acestui neam corupt, în această împărăție a lui Nero, ca niște făclii luminoase care poartă flacăra adevărului". Ei trebuie să lumineze cât de curând circul lui Nero! Gândul la îngrozitoarea soartă a lumii face să-i apară vedenia viitorului său martiriu. "Dacă sângele meu este darul liturgic cu care trebuie să fie stropită jertfa credinței voastre, cu atât mai bine! Chiar și voi trebuie să vă bucurați și să spuneți cu mine: cu atât mai bine!"

Mulți exegeți cred că paragraful următor este un fragment al unei alte scrisori către filipeni, scrisă într-o epocă și într-o stare de spirit deosebită și alipită mai târziu la prima. Ba chiar se crede că locul de sudură e între versetele 1 și 2 din capitolul 3. Spre a explica diferența e nevoie de o pauză destul de lungă și, eventual, de noi știri. La vorbele goale asupra privilegiilor iudaice, la fanfaronadele vestimentare, la orgoliul rasial și genealogic, la trâmbițarea făgăduințelor și a circumciziunii, pe care Paul, în mod ironic, le numește "firimituri", el răspunde cu o ironie înverșunată. Acesta le pune în față propriul lor blazon iudaic și-l sfărâmă în față ochilor lor, așa după cum la moartea ultimului descendent al unei familii nobile se sfărâmă blazonul, iar bucățile sunt aruncate în mormânt! Paul nu disprețuiește nici trecutul și nici descendența sa iudaică, însă el a aflat o nouă valoare a vieții, prin convertirea sa a ajuns să trăiască un conținut cu o nouă valoare, lăsându-le în urmă pe toate celelalte, și prin aceasta o anulare a ceea ce a format mai înainte cuprinsul central al vieții sale. Cunoașterea lui Cristos le întrece pe toate celelalte. Toate lucrurile, raportate la această cunoaștere, nu-s decât fleacuri deșarte și fără nici o valoare, o hrană pentru câini (skybala). După 30 de ani de activitate extraordinară, apostolul e cuprins de o dorință puternică de desăvârșire; el ar voi să se lupte ca un luptător neobosit pe stadionul olimpic spre a câștiga coroana nepieritoare a cerului. Acesta este iarăși autenticul Paul: un dușman de moarte al oricărei mediocrități, un bărbat din categoria acelor oameni "necondiționați", care nu pot să se dăruiască îndeajuns unei cauze recunoscute ca adevărată și bună.

În însuși sânul creștinismului, Paul distinge două direcții: creștinismul acelora care gândesc omenește, adepți ai unui creștinism burghez, lumesc, care se instalează comod aici, în lume, care fac politică cu aceleași mijloace și arme ca și oamenii de lume, și un creștinism al acelora care gândesc în mod supranatural, care se hrănesc din crucea lui Cristos, care încearcă să-și rezolve problemele acestei lumi prin mijloace supranaturale și care nu încearcă să înșele prin șiretenie oamenii acestei lumi. "Împărăția noastră, politica noastră, dreptul de cetățenie sunt în ceruri!" Creștinii de pe acea vreme cu greu puteau, sau cel puțin cu multă prudență, să ia parte activă la cultura greacă târzie și la conducerea statului roman, deoarece toate acestea erau pătrunse de tendințe dușmănoase lui Dumnezeu. Ei trebuiau, deci, să ducă pe un plan spiritual ideea fundamentală a civilizației antice, să fie "cetățeni" și să devină membri ai trupului lui Cristos, cetățeni ai patriei cerești, fără a constitui totuși un stat în stat!

Paul încheie scrisoarea cu un apel la bucurie. Seneca scria cam în același timp, în vila sa: "Res severa magnum gaudium - Adevărata bucurie trebuie luată în serios". Și e o mare bucurie să te poți dărui unei cauze serioase! Cine lucrează pentru o cauză mai serioasă decât creștinul? Bucuria este acolo unde se ia în serios credința, Dumnezeu, eternitatea, absolutul; acolo unde "eu"-l cel mic dispare spre a se topi în fericirea tuturor. "Bucurați-vă în Domnul!" Domnul este pentru Paul izvorul oricărei bucurii, o bucurie ce-și are sursa în inima lui Dumnezeu. Laitmotivul existenței lui Paul și al oricărui creștin autentic trebuie să fie: "Domnul este aproape!" Credința în venirea apropiată a Domnului n-a slăbit în Paul de-a lungul timpului. Cu cât el îmbătrânește, cu atât ziua Domnului i se pare mai aproape. Această mistică așa de activă a parusiei este reversul misticii contemplative a lui Cristos și a crucii sale. Ea pune în viața sa un pic de nerăbdare, un elan neîntrerupt. Paul scoate din el graba de a lucra pentru Domnul. Acel "kairos" paulin ("Folosiți timpul!", Ef 5,16) nu e această febrilitate modernă după muncă, ci o mistică creștină a muncii: "Lucrați cât timp este ziuă!" Timpul se scurtează, timpul zorește (1Cor 7,29).

Bucuria creștină îmbrățișează tot ceea ce în creație este frumos, mare și bun. De aici, pentru Paul rezultă un program de viață creștină: creștinul este omul total, trăind în pace cu Dumnezeu, vibrând la unison cu tot ce e bun, aliat la tot ceea ce este frumos, nobil și puternic. Un creștinism, care n-ar acorda nici un loc pentru ceea ce a fost gândit, spus, realizat ca mare și frumos, ar fi un creștinism tare trist.

O privire adâncă în sufletul lui Paul ne prilejuiește, în final, să vedem felul distins cum primește banii trimiși. Se vede cât e de mulțumit de acest ajutor. Poate era de multă vreme rămas în urmă cu plata chiriei, care în Roma era foarte mare. Cu mult tact, el știe să dea recunoștinței sale o astfel de întorsătură încât donatorii săi să se simtă îmbogățiți pe un plan superior. Aceasta este mândria creștină.

© Editura Sapientia


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire