pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Camil de Lellis (1550-1614)
14 iulie (calendarul latin)

Ziua de 14 iulie este îndeobște cunoscută prin faptul că în anul 1739 poporul răsculat al Parisului a cucerit închisoarea Bastiliei și a dat semnalul de începere a luptelor sociale care aveau să curme nenumărate vieți omenești. Această comemorare nu trebuie să întunece amintirea unui alt 14 iulie, din anul 1614, când în orașul Roma închidea ochii Sfântul Camil de Lellis, "tatăl săracilor", inițiatorul și animatorul ordinului "Slujitorii bolnavilor", ai cărui fii îngrijeau gratuit bolnavii din opt spitale și aveau să deschidă în toată lumea creștină nenumărate "școli ale iubirii". Ca semn distinctiv al asociației sale, Camil a prescris o cruce roșie cusută la vedere pe haina specifică, spre a le aminti neîncetat iubirea pe care a dovedit-o Cristos prin vărsarea sângelui său și iubirea pe care trebuiau să o dovedească ei prin dăruirea totală și slujirea celor bolnavi. Pentru acest motiv era numit, încă fiind în viață, "Sfântul Crucea Roșie". Lumea modernă i-a adus un tăcut dar meritat omagiu dând numele de "Cruce Roșie" societății pentru ajutorarea victimelor de război, societate constituită prin Convenția de la Geneva din 1864. Trecuseră 150 de ani de când fiii spirituali ai lui Camil de Lellis luptau cu moartea și mizeria pentru a reda sănătatea trupului, iar sufletelor bucuria și speranța.

Camil s-a născut în anul 1550 la Chieti, localitate la poalele munților Abruzzi din centrul Italiei. Încă de tânăr a rămas orfan de mamă și nu după mult timp a murit și tatăl, care nu i-a lăsat moștenire decât spada și curajul ostășesc al familiei de Lellis. Avea o statură de uriaș, cu o înălțime de aproape doi metri, dar era lipsit de avere, și de un prieten bun. Se angajează în armata Veneției și luptă împotriva turcilor, apoi trece pe galerele spaniole și urmărește pe mauri în apele Mediteranei. Astfel își câștigă existența și o bună rezervă de bani, pe care însă îi pierde la jocul de cărți; această patimă îl stăpânește atât de puternic, încât la Palermo și Napoli ajunge să piardă toată solda, armele, harnașamentul, și chiar îmbrăcămintea. Din ostășie rămâne doar cu obiceiul de a înjura în șapte limbi diferite. Cerșind la colțuri de stradă și la ușile bisericilor, se îndreaptă spre Roma cu gândul de a se îngriji de o rană veche care nu se mai închidea. Este primit în spitalul Sf. Iacob, cu condiția să ajute la diferitele treburi gospodărești. Dar patima jocului de cărți nu-l părăsește, și într-o partidă disperată își pierde și cămașa de pe el. Conducerea spitalului îl îndepărtează, deoarece devenise o primejdie pentru ceilalți bolnavi. Pentru a obține o bucățică de pâine, se adresează călugărilor capucini, care tocmai lucrau la o clădire nouă; i se dă sarcina de a căra diferite materiale cu o căruță trasă de un măgar. Se întâmpla uneori ca măgarul să nu vrea să tragă, și atunci temutul luptător ajungea de râsul copiilor. Însă călugării observară că sub chipul acestui uriaș care mergea șchiopătând se ascundea ceva deosebit. Au început să împartă cu el pâinea și apa din ulciorul lor, și totodată să-l îndrume pe calea rugăciunii.

Într-o zi, când cobora pe drumul dintre San Giovani Rotondo și Manfredonia, a fost văzut că se așează în genunchi și începe să plângă. Mai târziu a mărturisit că în acea clipă i s-a arătat înaintea ochilor cât de urâtă fusese viața lui de până atunci. Dacă judecăm după schimbarea ce avea să urmeze în viața lui Camil, putem considera că acolo s-a repetat minunea de pe drumul Damascului, care l-a transformat pe prigonitorul Saul în apostolul Pavel.

Deoarece călugării capucini nu l-au primit în mănăstirea lor, din cauza rănilor care se arătau rebele la orice tratament, Camil se îndreaptă din nou spre Roma și roagă să fie primit încă odată în spitalul Sf. Iacob. Conducerea spitalului îl primește din milă, dar cu multă rezervă; curând însă avea să constate că ostașul certăreț de mai înainte era cu totul schimbat. Rănile au început să se cicatrizeze încetul cu încetul și Camil a cerut să fie reținut în spital ca sanitar voluntar. Spre uimirea tuturor, bolnavii îngrijiți de el mărturiseau că are mâini de mamă și inimă de înger. Paturile de care personalul angajat nu se apropia decât cu groază, îl atrăgeau în chip deosebit; când ajungea la nefericitul acoperit de răni dezgustătoare și rău mirositoare, spunea cu glas convingător: "Poruncește-mi, căci tu ești stăpânul meu"; zilele de duminică și orele libere le petrecea în cea mai mare parte cu preotul Filip Neri, viitorul Sf. Filip Neri; împreună cu el a conceput și a pregătit un plan de îmbunătățire a asistenței bolnavilor.

Cuprins de milă față de mizeria în care erau lăsați bolnavii de către un personal interesat doar de câștigul personal, el își propune să caute câțiva bărbați dispuși să îngrijească pe bolnavi, nu pentru bani, ci din dragoste față de aproapele și de Cristos care suferă în fiecare bolnav. Îndată ce și-a destăinuit planul, cinci tovarăși de muncă s-au oferit să lucreze cu el.

Deoarece conducerea spitalului nu a admis spiritul nou pe care voiau să-l introducă cei șase, ei s-au retras, au închiriat o casă și au început să lucreze benevol în alte spitale. Pentru a fi de folos și sufletelor, Camil se așează pe băncile Colegiului Roman și începe a învăța teologia; peste doi ani va fi sfințit preot. Din căsuța lor săracă de pe malul Tibrului, îmbrăcați într-o rasă de culoare neagră pe care au cusut o cruce roșie, aleargă toată ziua prin cartierele sărace, ajută, îndrumă, dau îngrijirile elementare, iar pe cei mai firavi îi duc, uneori pe spate, la spitalul mai apropiat. Poporul de jos începe să-i îndrăgească și chiar îi ajută să-și construiască un spital propriu. Încurajați de elanul acestor eroi, zeci de tineri se pun sub conducerea lui Camil; Papa Grigore al XIV-lea ridică societatea lor la rang de Ordin călugăresc, care afară de cele trei voturi obișnuite adaugă pe al patrulea, acela de a îngriji pe bolnavii de ciumă, chiar cu prețul vieții. Cu ocazia epidemiei de ciumă în Napoli au făcut zid viu și cu sacrificii eroice au stăvilit flagelul ucigător. În timpul foametei din 1591 au lucrat până la epuizare, salvând ce era posibil și pregătind pentru veșnicie pe cei chemați dincolo; și dintre "Părinții unei morți bune", cum erau numiți, 223 s-au alăturat celor care părăsiseră acest pământ. Sufletul acestei oștiri de eroi ai dragostei era Camil. Nimic nu-l putea smulge de lângă patul unui bolnav. Înștiințat că o mare personalitate îl așteaptă, răspunde: "Aveți răbdare; acum sunt reținut de Domnul nostru Isus Cristos". Cu șapte ani înainte de moarte, după ce s-a convins că Ordinul se află în mâini vrednice și tinere, renunță la sarcina de superior general. În Italia Ordinul avea deja 15 case, 8 spitale și peste 300 de membri; cu timpul se va răspândi în întreaga lume. Conștient până în ultima clipă, în ziua de 14 iulie 1614 "Părintele săracilor" închide ochii pentru totdeauna. Trupul i-a fost înmormântat în biserica "Sf. Magdalena" din Roma, unde și astăzi este cinstit cu pietate.

Deși încă înainte de a muri poporul credincios l-a considerat sfânt - "Sfântul Crucea Roșie", Biserica l-a înscris în calendar abia în anul 1746; Papa Leon al XIII-lea l-a declarat patron al bolnavilor și al spitalelor, împreună cu Sfântul Ioan al lui Dumnezeu.

* * *

Camillus, cu forma feminină Camilla, era un nume foarte vechi la romani; se pare că la început a fost un supranume arătând că cineva se trăgea din tribul etrusc numit Camillus. Există și un nume comun, Camillus, care denumea pe ajutorul preotului lui Jupiter la aducerea jertfelor, în general un copil sau un tânăr din familie nobilă. În limbile moderne s-a ajuns la formele: Camil, Camilar, Camillo, Camille, mai puțin Camila (evitat pentru apropierea de cuvântul cămilă) ; există și forma Camelia, amintind de frumoasa floare ornamentală provenită din Japonia, dar floarea și-a căpătat numele de la aducătorul ei din Japonia, care se numea Kamell.

Pentru viața admirabilă a Sfântului Camil de Lellis, prenumele Camil, cu toate variantele lui, poate fi considerat ca o expresie vie a iubirii lui Dumnezeu față de om și a iubirii adevărate a omului față de Dumnezeu, iubire ce se manifestă în slujirea cu dăruire a aproapelui.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire