pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfânta Clara (1193-1253)
11 august (calendarul latin)

Orașul Assisi, în provincia Umbria, din centrul Italiei, este locul binecuvântat unde au văzut lumina zilei doi dintre cei mai mari îndrăgostiți de Cristos cel răstignit și sărac: Sfântul Francisc de Assisi și Sfânta Clara. Când, în toamna anului 1205, tânărul Francisc, fiul marelui negustor Bernardone, a renunțat la averea și la moștenirea părinților săi, pentru a începe o viață de pocăință, de muncă și rugăciune, mulți locuitori ai orașului l-au considerat "nebun", dar după doi ani de zile doisprezece dintre ei, unii cu averi și situații deosebite, își vânduseră averile, le împărțiseră săracilor și împreună cu Francisc și-au stabilit locuința lângă biserica Sfânta Maria a Îngerilor, de la marginea orașului. Elanul, bunătatea și seninătatea penitenților din Assisi au trezit în alte multe inimi dorința de a le urma exemplul: între acestea un loc cu totul aparte îl are tânăra Clara Offreduccio.

Născută în anul 1193 într-o familie nobilă și foarte bogată, Clara era înzestrată cu o frumusețe și o inteligență pe care toți concetățenii săi le admirau. Spre surprinderea tuturor, la vârsta de 19 ani destăinuie familiei gândul de a urma felul de viață aspră a lui Francisc și a tovarășilor săi. Familia a luat măsuri severe ca să o împiedice, dar în noaptea de 18 martie 1212, a doua zi după Duminica Floriilor, Clara împreună cu verișoara ei Pacifica fug la biserica Sfânta Maria a îngerilor, unde Francisc și frații lui le așteptau cu făclii aprinse. Fără întârziere, urmând ritualul intrării în viața călugărească, Francisc taie părul bogat al Clarei, îi dă o îmbrăcăminte aspră de culoare cenușie, și primește jurământul ei de ascultare, sărăcie și castitate, având ca martor cerul înstelat. De acum, ori de câte ori va privi stelele cerului, Clara va mulțumi lui Dumnezeu pentru clipa solemnă când în sufletul ei a răsărit steaua păcii și a bucuriei.

Clara a fost condusă la mănăstirea benedictină din apropiere, până când Francisc și frații lui au pregătit foarte săraca mănăstire de lângă bisericuța Sf. Damian, bisericuță nespus de dragă Sărăcuțului din Assisi, deoarece în ea se află Răstignitul care îi vorbise și îi ceruse să repare biserica lui Dumnezeu. Între zidurile tăcute, Clara și alte câteva tinere care i se alăturaseră au început o viață de pocăință, bucurie spirituală și sărăcie absolută. Au renunțat la orice fel de proprietate și venituri, mulțumindu-se cu ceea ce realizau prin munca lor și darurile oferite de credincioși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a propus să le ușureze jurământul de sărăcie, oferindu-le facultatea de a primi veniturile unor terenuri, proprietăți ale Bisericii, Clara a răspuns: "Mulțumim Sfântului Părinte, dar îl rugăm să ne dezlege de păcate, nu de votul sărăciei". Trăiau într-o separare totală de lume, urmărind Sfânta Liturghie și primind Sfânta Împărtășanie printr-o deschizătură cu gratii în peretele altarului bisericuței Sf. Damian.

Din zi în zi, familia spirituală a Clarei se mărea; însăși mama ei, Ortolana, și sora ei Beatrice, au cerut să fie primite în rândul acestor suflete fericite în sărăcia și dezlipirea lor de cele trecătoare. Clara iubea mult muzica, manierele delicate în vorbe și atitudini, seninătatea. Deseori era auzită cum lăuda pe Dumnezeu că a făcut lumea atât de frumoasă; în timpul nopții se scula și învelea pe surorile care poate se dezveliseră. Zilnic, de la amiază și până la ora trei, citea și medita despre suferințele și moartea lui Isus, simțind dureri nespuse în trupul său și uneori vărsând lacrimi cu sânge.

Sfântul Francisc, cu un an înainte de moarte, bolnav și aproape orb, a bătut la poarta mănăstirii Sfântului Damian, cerând să fie găzduit și îngrijit de fiica sa spirituală. Pentru a respecta legea clauzurii, lege care oprește intrarea în locuința călugărițelor, a voit să fie adăpostit într-o colibă de paie, pe pământul gol. Aici, Trubadurul lui Dumnezeu și-a destăinuit iubirea și recunoștința inimii sale față de Domnul în "Cântecul Fratelui Soare", cel mai frumos imn al bucuriei sufletești: "Laudă, slavă să fie, Veșnice Părinte... Să-ți mărească Sfântul Nume strălucitul Frate Soare, care dă tuturor lumină, florilor le dă culoare. Să-ți mărească Sfântul Nume Sora Lună; și voi stele ce sunteți podoaba nopții, credincioase sentinele...". La moartea Sfântului Francisc (1226), Clara a obținut favorul ca sicriul cu trupul neînsuflețit al Sfântului să fie adus și ridicat la gratiile din dreptul altarului, și astfel ea împreună cu toate surorile "au putut să-l privească îndelung, pentru consolarea lor". Spre deosebire de surorile ei, Clara a primit de la Dumnezeu și favorul de a vedea imaginea vie a Sfântului și ceremoniile solemne ale înmormântării, derulându-se în chip minunat pe peretele celulei sale.

După moartea Sfântului Francisc, Clara a mai trăit 27 de ani; cu bucurie a văzut cum inițiativa ei, la început o inovație, a fost urmată de multe suflete curajoase nu numai în Italia, ci în toată Europa. Spre sfârșitul vieții, fiind bolnavă, ruga pe surori să o ridice între perne, să-i dea în mână material și instrumente, pentru a lucra și ea alături de întreaga comunitate. Chiar înainte de a muri, a primit scrisoarea papală prin care se aproba solemn regula noului mod de viață călugărească și instituirea Ordinului Doamnelor Sărace - Ordo Pauperum Dominarum Minorum. Copleșită de bucuria confirmării supreme a idealului urmat în viață, în dimineața zilei de 11 august 1253, sufletul Clarei părăsește această lume și trece pragul veșniciei, spre a se întâlni în bucuria deplină cu Seraficul ei Părinte. Peste doi ani, în 1255, a fost ridicată la cinstea sfintelor altare. Astăzi există circa zece mii de călugărițe clarise, dar sunt nenumărate suflete care la lumina vieții Sfintei Clara înțeleg mai bine și îndrăgesc bucuria sărăciei evanghelice, a dezlipirii sincere de lucrurile trecătoare.

* * *

Numele personal Clara provine din adjectivul latin clarus (clara, clarum), clar, limpede, curat. Așa se spune: lumină clară, voce clară, atitudine clară, înțelegându-se că nu sunt amestecate cu elemente străine, care să le degradeze limpezimea, puritatea, sinceritatea. Clara din Assisi ne arată că există o claritate, o limpezime a sufletului, a vieții, a bucuriei autentice, claritate ce se poate dobândi prin dezlipirea inimii de cele trecătoare și urmarea înțelepciunii divine "care este mai frumoasă decât soarele și decât toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înțelepciunea o întrece, fiindcă după lumină urmează noaptea, pe când înțelepciunea rămâne nebiruită în fața răutății" (Înțelepciunea lui Solomon 9,29-30).

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire