pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Ieronim (347-420)
30 septembrie (calendarul latin)
15 iunie (calendarul bizantin)

Pe firmamentul Bisericii creștine, în secolul al IV-lea au apărut câteva stele de primă mărime: Atanasie, Ilarie, Ambrozie, Augustin, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Ieronim: oameni cu o vastă cultură, cu o dragoste pătimașă de singurătate și asceză, cu o imensă activitate culturală și socială. Ieronim este omul de legătură între toți aceștia, întrucât a luat legătura direct și a purtat corespondență cu fiecare dintre ei.

S-a născut în jurul anului 347, în orășelul Stridonium din Dalmația, pe malul Mării Adriatice, dintr-o familie creștină, dar, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat decât mult mai târziu. La Roma a urmat diferite școli, uimindu-i pe toți cu setea lui de învățătură și ușurința cu care învăța diferite limbi, dar și cu izbucnirile de mânie, când pumnii lui grei impuneau respect și tăcere; pentru a avea posibilitatea să-și procure diferite cărți, de multe ori a renunțat la mâncare; mulți colegi îl urau și-l disprețuiau, considerându-l provincial necioplit, profesorii îl admirau și-l apărau. Spre uimirea tuturor, după ce, în anul 365, a primit botezul, deodată a dispărut din Roma.

A studiat teologia la Augusta Treverorum (astăzi, Trier în Germania), apoi s-a întors în locurile natale, unde, împreună cu un grup de preoți și laici care trăiau în comunitate, a petrecut câțiva ani în studiu și rugăciune. Mânat de dorința de a cunoaște Locurile Sfinte, a pornit într-o călătorie lungă, ce va dura din 374 până în 382. Ajuns la Antiohia Siriei, s-a îmbolnăvit grav, iar unii dintre tovarășii de drum au murit; după ce s-a făcut sănătos, dornic de a-și găsi liniștea sufletului, s-a retras în pustiul Calchis și a început o viață de pocăință aspră, de rugăciune și de studiu înverșunat al limbii ebraice, consultând diferiți rabini din împrejurimi. A revenit la Antiohia, unde a fost sfințit preot, cedând rugăminților episcopului local, dar se pare că nu a celebrat niciodată Sfânta Liturghie, considerându-se nevrednic. Trece apoi la Constantinopol și aici leagă o strânsă prietenie cu Grigore din Nazianz, care îl introduce în tainele scriitorilor creștini greci și îl ajută să traducă operele clasice ale lui Origene și Eusebiu.

În anul 382, se întoarce la Roma. Papa Damasus îl primește cu nespusă bucurie, îl alege ca secretar și îl roagă să revizuiască textul latin al Bibliei, confruntându-l cu textul ebraic și grecesc. Ieronim începe lucrarea cu elan, dar, în același timp, duce o intensă activitate de popularizare a cunoștințelor biblice și a normelor de viață ascetică întâlnite în peregrinările prin Asia Mică și Palestina. În jurul lui s-au adunat mai multe persoane din societatea mare a Romei, persoane pe care Ieronim le-a îndrumat la viața ascetică și culturală. O calomnie josnică i-a întristat adânc inima; cu învoirea papei, a părăsit Roma pentru totdeauna și, după o scurtă vizită în Egipt, s-a așezat lângă Bethleem, în Palestina. În urma lui au venit și două familii nobile, care, din veniturile lor, au clădit lângă Bethleem o mănăstire pentru Ieronim și ceata de secretari care îl întovărășeau, și, nu departe de aceasta, o altă mănăstire pentru femeile din Roma, dornice de a se bucura de conducerea spirituală a lui Ieronim.

Cât timp a stat lângă locul unde s-a născut Mântuitorul, Ieronim a terminat revizuirea și traducerea integrală a Bibliei în limba latină, dăruind Bisericii textul numit Vulgata, text folosit și astăzi; a scris comentarii ample la toate cărțile Sfintei Scripturi; a participat prin cărți și scrisori la toate dezbaterile privind adevărurile de credință și viața Bisericii. Răcnetele acestui "Leu al deșertului" se auzeau atât în Apus, cât și în Răsărit. Firea lui violentă i-a inspirat uneori expresii violente ce nu au cruțat pe nimeni. A avut cuvinte grele, aspre, pentru Ambrozie, pentru Vasile cel Mare, și însuși prietenul său, Augustin, a fost nevoit să înghită multe "îmbucături amare". Dar știa să-și potolească pornirile atunci când împlinea misiunea de conducător sufletesc; corespondența lui are multe pagini pline de duioșie.

Acest om extraordinar era conștient de lipsurile sale și de propriile greșeli, pentru care adesea își lovea pieptul cu o piatră, plângând și cerând mila Domnului. Referitor la calomniile care l-au dezgustat de Roma, scria: "Mi se aruncă în față infamia unei ticăloșii pe care eu nu am săvârșit-o, dar să știi că nu judecățile oamenilor închid sau deschid poarta cerului". În ziua de 30 septembrie 420, la vârsta de 72 de ani, mâna lui Ieronim încetează de a-și mai lovi pieptul, și glasul de a mai dicta frazele izvorâte dintr-o înflăcărată dragoste față de cuvântul întrupat în paginile Sfintei Scripturi și în peștera Betleemului. Papa Benedict al XV-lea scria în 1920: "Biserica cinstește în Sfântul Ieronim pe cel mai mare învățător pe care cerul i i-a dăruit pentru cunoașterea și interpretarea Sfintelor Scripturi".

* * *

Folosit chiar din vechime, numele Ieronim - în grecește, Hierónymus - avea sens religios, fiind format din cuvintele: hieros = sfânt, sacru, ascuns privirii profane, și: onoma = nume; se atribuia unei persoane a cărei activitate era legată de domeniul sacrului, a slujirii divinității. În decursul timpului, s-a creat și forma feminină Ieronima, foarte rar folosită. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc formele: Jerom, Girólamo, Gerónimo, Gerolamina. Sfântul Ieronim și-a onorat numele prin dragoste și preocupare pentru cuvântul lui Dumnezeu.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire