pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226)
4 octombrie (calendarul latin)

Despre Sfântul Francisc de Assisi, Papa Benedict al XV-lea spunea: "Este imaginea lui Cristos cea mai desăvârșită din toate timpurile"; iar pentru Dante Alighieri este omul "a cărui viață minunată mai bine s-ar cânta-n cerescul cor" (Paradisul, XI, 95). Deși dintr-o familie modestă, prin dragostea lui vie față de Tatăl Creatorul și surorile creaturi, a exercitat o influență extraordinară asupra vieții religioase a creștinismului apusean, cu ecouri binefăcătoare în manifestările sociale și artistice.

S-a născut în anul 1182, fiind primul copil al soților Petru și Pica Bernardone. Petru Bernardone era un mare negustor de stofe și deseori lipsea de acasă, obligat de interesele comerțului său la călătorii îndelungate prin diferite țări. La întoarcerea dintr-o călătorie în Franța, ia cunoștință de nașterea primului său copil, căruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie față de țara din care tocmai se întorsese, a hotărât să-i schimbe numele în Francesco, cu înțelesul de "francez", conform unui obicei mai vechi de a se da copilului născut în lipsa tatălui numele țării în care acesta se afla. Francisc însuși a îndrăgit acest nume, arătând o deosebită simpatie față de Franța și de limba franceză, de care se folosea în împrejurări solemne. În copilărie a învățat și limba latină, folosită la slujbele bisericești și în cancelariile timpului, dar a preferat în toată viața limba vorbită de popor, italiana veche, și în această limbă și-a exprimat chemarea lui fierbinte la reînnoirea vieții creștinești și a turnat versurile simple și fermecătoare din "Cântecul Fratelui Soare".

Datorită condițiilor din casa părintească, precum și temperamentului său nobil deschis, Francisc ajunge floarea tineretului din Assisi, rege al celor mai fastuoase petreceri și vânători. Tatăl, deși nu vedea cu ochi buni risipa făcută de fiul său, îi permitea asemenea manifestări, cu speranța de a-l face să se atașeze de activitatea comercială. Dar viitorul îl va dezamăgi. În timpul unei lupte dintre Assisi și Perugia, Francisc cade prizonier și un an de zile împarte cu mai mulți concetățeni viața aspră de prizonierat. La întoarcerea acasă se îmbolnăvește. Recăpătându-și sănătatea simte cum sufletul este cuprins de dezgust față de petrecerile și bucuriile de mai înainte și i se pare că va găsi adevărata mulțumire în fapte de vitejie pentru apărarea Locurilor Sfinte.

Cu acest gând se îndreaptă spre Spoleto, unde un cavaler renumit se pregătea să meargă în Cruciadă, dar pe drum, aude parcă un glas care l-a întrebat: "Francisc! ce este mai nobil: să fii în slujba stăpânului, sau în slujba servitorului său?" A înțeles că era glasul lui Cristos, care trăiește în cei săraci și suferinzi. Se reîntoarce la Assisi și începe a se amesteca printre cei săraci, a vizita spitalele, a petrece multe ore în fața unui Crucifix din bisericuța Sf. Damian, aflată în afara orașului Assisi. Aici se ruga astfel: "Dumnezeule Preaînalt, luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruiește-mi o Credință dreaptă, o Speranță neclintită, o Dragoste desăvârșită". Odată, în timpul unei rugăciuni pline de fervoare, Răstignitul de pe cruce i-a spus: "Francisc, mergi și repară biserica mea!" Gândindu-se la starea jalnică a multor lăcașuri sfinte, oferă o mare sumă de bani pentru refacerea lor, și el însuși adună materialele și contribuie la lucrările de renovare.

Neliniștit de noul fel de viață al fiului său, Petru Bernardone îl cheamă pe Francisc în fața Episcopului și-i cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despărțirii definitive de viața lumească de până atunci. Sub privirile înmărmurite ale Episcopului și ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine, așează pe ele banii și le întinde tatălui său, spunând: "De acum voi putea zice cu adevărat: Tatăl nostru care ești în ceruri". Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totală cu dragostea față de bunurile materiale și logodna solemnă cu "Domnița Sărăcie". De acum înainte va trăi din munca brațelor sale, sau din mila inimilor darnice. Mulți locuitori din Assisi, în primul rând tatăl și fratele său, au considerat că și-a pierdut mințile, în timp ce alții, văzând bunătatea lui față de toți oamenii, bucuria netulburată a inimii și seninătatea feței, dragostea față de lăcașurile și slujbele sfinte, au înțeles că în mijlocul lor a apărut un mare apostol al lui Cristos.

În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece concetățeni din Assisi, care, urmând sfatul evanghelic și îndemnul lui, au dăruit averile lor săracilor și au îmbrățișat viața de pocăință și sărăcie propusă de el. Pentru aceștia a scris un regulament intitulat: "Regula et vita fratrum minorum", "Regula și viața fraților minori", și împreună s-au dus la Roma pentru a cere aprobarea din partea Sfântului Părintele Papa a noului mod de viață. Papa Inocențiu al III-lea a refuzat să aprobe o normă de viață atât de severă, considerând-o peste puterile omenești. Se spune că peste noapte, Inocențiu al III-lea a văzut în vis cum biserica din Lateran, "Capul și Mama tuturor bisericilor", era aproape să se dărâme, când un om mic de statură, îmbrăcat foarte sărăcăcios, încins cu o frânghie, a sărit din întuneric și cu umărul a sprijinit turnul înclinat și apoi l-a readus la locul său; privind cu atenție, Papa a descoperit trăsăturile feței Sărăcuțului - il Poverello - cu care vorbise în ajun. La următoarea întâlnire cu grupul "penitenților" din Assisi, Papa Inocențiu al III-lea le-a dat aprobarea și binecuvântarea sa pentru noul fel de viață călugărească, și le-a permis să predice întoarcerea la adevărata trăire a Sfintei Evanghelii. Atunci a luat ființă "Ordinul Fraților Minori" sau Ordinul I franciscan. Era în vara anului 1209.

Cuvântul simplu dar înflăcărat al lui Francisc a trezit în multe suflete dorința de a se dărui lui Cristos, spre a-i sluji în totală sărăcie. Între acestea s-a numărat și tânăra Clara Scifi, care în ziua de Florii a anului 1212 părăsește castelul părintesc și se retrage lângă bisericuța Sf. Damian, unde în curând este urmată de alte tinere nobile și generoase. Sub îndrumarea lui Francisc ia ființă al II-lea Ordin franciscan, pentru femei, ordinul călugărițelor Clarisse, care se va răspândi foarte repede în întreaga Europă.

Pentru persoanele care nu se simțeau chemate să părăsească viața obișnuită în familie, Francisc întemeiază al III-lea Ordin franciscan, deschis tuturor credincioșilor dornici de o trăire mai intensă a desăvârșirii creștinești. În rândurile acestei a treia familii franciscane vor intra bărbați și femei din toate stările sociale, tineri și bătrâni, oameni învățați, precum și neștiutori de carte, laici și clerici.

Încă de la începutul întoarcerii sale la Dumnezeu, Francisc dorea să meargă în mijlocul necreștinilor, îndeosebi al mahomedanilor care stăpâneau Locurile Sfinte și luau în robie pe mulți creștini, și să le vestească pe Cristos. După mai multe încercări nereușite, în anul 1219 se alătură unor cruciați și ajunge până la sultanul Egiptului, Melek-el-Kamel. Acesta, impresionat de măreția ce iradia din ținuta Sărăcuțului, îl ascultă cu interes și respect, dar nu-i urmează cuvântul; apoi, spre uimirea spahiilor care așteptau să mai reteze un cap de ghiaur, îl trimite cu o escortă de onoare în tabăra creștină. Francisc vizitează locurile sfinte și vede cu durere greutățile și primejdiile prin care trebuiau să treacă pelerinii veniți din depărtări să venereze Sfântul Mormânt. Întorcându-se în patrie, a intervenit la Sfântul Părinte Papa pentru acordarea indulgenței Porțiunculei, prin care se ofereau creștinilor ce vizitau biserica "Sfânta Maria a Îngerilor" de lângă Assisi aceleași favoruri spirituale ca și celor ce ar fi mers la locurile sfinte. În luna decembrie 1223, obosit și slăbit din cauza vieții aspre ce și-a impus-o, Francisc se retrage la un schit din Valea Rieti, aproape de Greccio. Aici, cu ajutorul unui prieten, pregătește o sărbătoare a Nașterii Domnului mai puțin obișnuită. Cere să se construiască un altar în mijlocul pădurii, sub un acoperiș improvizat, lângă altar să se aducă o iesle adevărată, cu paie, pe care să fie așezată o statuietă reprezentându-L pe Pruncul Isus; în apropiere să se afle un bou și un măgar și astfel Sfânta Liturghie să fie celebrată într-un cadru cât mai asemănător cu noaptea Sfântă a Nașterii Domnului. Din toate părțile au coborât spre pădurea de la Greccio credincioși cu felinare aprinse, și la Sfânta Liturghie de la miezul nopții Francisc, care era diacon, a aprins în inimile tuturor o flacără de iubire față de Pruncul divin. Inițiativa Sfântului Francisc s-a răspândit în toată creștinătatea, și, sub diferite forme, apropie taina Întrupării Domnului de sufletele noastre.

De la Rietti, Francisc s-a retras în liniștea muntelui Alvernia, pentru a se pregăti de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, 14 septembrie. Aici a primit darul sfintelor stigmate, și timp de doi ani, până la moarte, a purtat în trupul său rănile dureroase și glorioase ale lui Isus. Între timp a început să-și piardă vederea. La porunca superiorilor, - el încredințase altora conducerea Ordinului întemeiat de dânsul -, s-a supus unor tratamente dureroase, care însă nu au făcut decât să-i mărească suferința. Pentru câteva luni este dus, la cererea lui, în grădina mănăstirii surorilor clarisse; aici compune textul și melodia pentru "Cântecul Fratelui Soare". Deoarece medicul i-a spus că nu mai are de trăit decât foarte puțin, a adăugat strofa: "Lăudat fii Tu, Domnul meu, de sora noastră moartea cea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa". Sora moartea va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. Trupul i-a fost așezat în bisericuța Sf. Gheorghe din Assisi, deși în timpul vieții el ceruse ca rămășițele pământești să-i fie aruncate pe Colina Iadului, unde erau îngropați sinucigașii și condamnații. După doi ani, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea sfintelor altare, iar în 1230, osemintele sale vor fi transferate în măreața bazilică în care se află și astăzi, venerate de întreaga creștinătate. În anul 1939, Papa Pius al XII-lea l-a proclamat Patron principal al Italiei, numindu-l "cel mai italian dintre sfinți și cel mai sfânt dintre italieni". Francisc din Assisi a dovedit prin viața și operele lui că adevărata sfințenie alimentează adevărata iubire față de oameni, de țară, de natură, de tot ce-i frumos și bun în lumea creată de Bunul Dumnezeu.

* * *

Prenumele de Francisc provine din numele purtat de tribul germanic al francilor, care în secolele V și VI au pus stăpânire pe Galia romanizată și au dat naștere poporului și regatului francez. Înțelesul originar al cuvântului franc este acela de "liber, curajos, cinstit, fără ascunzișuri", înțeles păstrat și astăzi în multe expresii. Forma "francisc" se folosea ca adjectiv, arătând o persoană care făcea parte dintre francezi sau avea simpatie față de Franța ori poporul francez; ulterior a fost folosită și ca nume personal. Datorită renumelui Sfântului Francisc de Assisi, a devenit un prenume foarte îndrăgit, având și femininul Francisca. Din onomastica românească veche s-a păstrat numele Frâncu, cu derivatele Frâncea, Francesa, Frangulea, Fradu, etc., toate având sensul numelui Francisc. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc și formele: Franț, Frențe, Rențea, Ferenț, Franțiska cu hipocoristicele Franzi, Fanny, Zissi. În lumina vieții minunate a Sărăcuțului din Assisi, familia numelui Francisc evocă icoana vie a celui mai curat eroism.

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire