pregateste pagina pentru tiparire

































 
 SFINȚII 

Viețile sfinților
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Leon cel Mare (?-461)
Papă, învățător

10 noiembrie (calendarul latin)
18 februarie (calendarul bizantin)

Primul Papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de "cel Mare" este Sfântul Leon, care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 și 461. Au fost douăzeci și unu de ani plini de greutăți, atât din interior, cât și din afară. În acești ani, spre Roma s-a îndreptat Atila, "biciul lui Dumnezeu", în fruntea armatelor sale care nu cunoșteau nici mila față de oameni, nici respectul față de cele Sfinte; cu prestigiul persoanei sale și cu puterea cuvântului său, Papa Leon îl convinge pe temutul conducător să cruțe Roma și chiar să părăsească Italia. Peste câțiva ani, în 455, Vandalii ajung la porțile cetății eterne, hotărâți să nu lase în urma lor decât un morman de ruine grămădite peste cadavrele locuitorilor săi; Papa Leon îmblânzește pe căpetenia lor, Genseric, și obține favorul de a fi cruțate toate lăcașurile de închinare, cu toți cei ce se vor adăposti în ele. Bisericile, mănăstirile, catacombele, cavourile cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuința cetățenilor îngroziți; năvălitorii au prădat casele, la multe le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populației a fost salvată.

Mai primejdioase, și mai dureroase pentru inima de Păstor suprem a lui Leon, au fost frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în sinodul ecumenic de la Efes (431) a Episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învăța că în Cuvîntul Întrupat, Cristos, există două persoane distincte și două naturi distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Isus Cristos nu a avut decât firea dumnezeiască, iar firea omenească a fost doar o aparență. Prin aceste învățături se lovea în însăși existența reală, istorică, a lui Cristos. Patriarhul Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire, dar călugărul erudit și energic reușește să atragă de partea sa pe Patriarhul de Alexandria și pe împăratul T'eodosie, care adună un sinod ce hotărăște depunerea lui Flavian. Acesta se adresează Papei Leon, care, într-o scrisoare rămasă celebră: Epistola dogmatică ad Flavianum, expune limpede și pe larg învățătura ortodoxă, adevărată, conformă Sfintei Evanghelii și sinoadelor anterioare. Împăratul convocă un nou sinod, la Calcedon - localitate pe malul Bosforului - și 600 de Episcopi, în frunte cu delegații Papei Leon, ascultă și aprobă scrisoarea dogmatică a Marelui Păstor; se afirmă solemn învățătura că în Cristos co-există două naturi unite într-o singură persoană. "Isus Cristos, spunea Papa Leon în scrisoarea sa, pentru noi și pentru a noastră mântuire, s-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur și același Cristos, Fiu, Domn, Unul-Născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărțire nici separare, distincția naturilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele adunându-se într-o singură formă, o singură persoană și o singură ipostază".

Sinodul din Calcedon, al IV-lea ecumenic, este o expresie strălucită a unității cu Sfântul Scaun de la Roma, expresie care de atunci și până astăzi nu a mai atins această strălucire.

Despre Papa Leon cel Mare nu avem prea multe amănunte din viață, deoarece lui nu-i plăcea să vorbească despre el însuși în scrisorile sale. Era conștient de înălțimea funcțiunii sale și a știut să întruchipeze în persoana și activitatea sa demnitatea, puterea și grija de părinte a lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepărtat căldura umană și entuziasmul, așa cum ne putem da seama după cele 96 de Sermones - predici - și peste 170 de scrisori ce au ajuns până la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arată ca pe unul dintre cei mai mari Papi ai Bisericii, preocupat cu părintească dragoste de binele sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbește într-un limbaj foarte accesibil, traducându-și gândurile în forme scurte și practice pentru trăirea vieții creștine.

Scrisorile, redactate într-un stil ales, cu unele cadențe foarte expresive, ne dau măsura întreagă a personalității sale bogate. Spirit înțelegător și cu vederi largi, el nu se oprește la amănuntele neînsemnate ale problemelor, ci analizează și expune esențialul; așa a procedat în formula dogmatică a învățăturii de credință, dezbătute și definitivate de către Sinodul ecumenic al IV-lea, din Calcedon.

Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material, contemporanii săi au înțeles că prin el Dumnezeu a dăruit Bisericii o piatră solidă la temelia credinței, iar imperiului de Apus aflat în declin un salvator providențial; pentru aceste motive l-au numit: Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuși. Într-o predică ținută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: "Deși în Biserica lui Dumnezeu există trepte și grade diferite, totuși, după cum ne învață Apostolul, în Cristos suntem cu toții una. Prin unitatea credinței și a botezului, preaiubiților, formăm fără deosebiri o singură societate și egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: "Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoțime sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos" (I Petru 2,5) și mai jos: "Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoțime împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu și l-a câștigat să fie al Lui" (I Petru 2,9).

adaptare după "Viețile Sfinților"
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire