pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Mic dicționar creștin catolic
pr. Ioan Tămaș

achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

Prezentare    Index & Căutare

- C -

Cădelniță
(Din slav. kadilnica). Mic vas de metal, atârnat de trei lănțișoare, în care se pune tămâie peste cărbunii aprinși și pe care celebrantul îl folosește la tămâiere în cadrul unor celebrări liturgice.

Caerimoniale episcoporum
(Cuv. lat. "Ceremonialul episcopilor"). Carte liturgică în care sunt cuprinse norme și instrucțiuni privind celebrările liturgice și actele de consacrare prezidate de papa sau de episcopi. Prima ediție oficială a fost publicată în anul 1600.

Căință
Părere de rău pentru păcatele săvârșite. Ea trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credință. Căința născută din iubirea față de Dumnezeu se numește "desăvârșită". Dacă se bazează pe alte motive (de ex., frica de osânda veșnică a iadului) se numește "nedesăvârșită".

Căldărușă
Mic vas de aramă, în care se păstrează apa sfințită ce se folosește la diferitele binecuvântări (de ex., la Aspérge din cadrul Liturghiei duminicale).

Calea Crucii
(În lat. Vía Crúcis). Devoțiune în cinstea pătimirilor Domnului nostru Isus Cristos, răspândită mai ales de călugării franciscani începând din secolele XIV-XV. Constă în a parcurge un anumit itinerar fie în biserică, fie în oratoriu sau în capelă, fie în afara bisericii, care reprezintă drumul parcurs de Isus Cristos cu Crucea pe umeri de la palatul lui Pilat până la Calvar, unde a fost răstignit și a murit. Acest itinerar are 14 opriri, numite stațiuni. Fiecare stațiune are o imagine (pictură sau basorelief) ce reprezintă un aspect din pătimirile Mântuitorului. În fața acestor imagini credincioșii fac o scurtă meditație și se roagă. Această devoțiune este practicată într-un chip special în timpul Postului Mare.

Calendar gregorian
(Din lat caléndae, prima zi din lună). Calendarul nou, întocmit din ordinul Papei Grigore al XIII-lea, în care s-au adăugat cele zece zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian (anul 45 î.C.), trecându-se imediat de la 4 la 15 octombrie. A intrat în vigoare în anul 1582.

Calendar liturgic
Calendar în care este indicată ordinea tuturor sărbătorilor religioase: misterele mântuirii și comemorările martirilor și ale celorlalți sfinți. Cel mai vechi calendar creștin a fost cel de pe timpul Papei Melchiade (+ 314). Un alt calendar vechi este cel întocmit de Furius Dionysius Filocalus (350) pentru creștinul Valentinus și cunoscut sub denumirea de Cronograful filocalian. Pe lângă date civile, conține și multe elemente creștine, ca de pildă aniversarul martirilor, începând de la Crăciun (25 decembrie) până la 13 decembrie, anul următor.

Calomnie
(Din lat. calúmnia). Afirmație contrară adevărului, care dăunează reputația altora și le pricinuiește judecăți false.

Cameră apostolică
Oficiu din cadrul Curiei Romane care administrează bunurile materiale ale Sfântului Scaun în perioada cât acesta este vacant.

Cancelar
(Din lat. cancellárius). Cleric sau laic care se îngrijește de redactarea actelor curiei diecezane și de păstrarea lor în arhive. Este în același timp secretar al curiei și notar "ad ómnia".

Canon
(Din gr. kanón, regulă, normă). Denumire dată, încă din primele veacuri, legilor și regulilor ecleziastice. Fiecare dintre cele 1752 de articole ale Codului de drept canonic din 1983.

Canon biblic
Lista oficială a celor 73 de scrieri sacre care formează Biblia și pe care Biserica le consideră ca fiind inspirate de Dumnezeu.

Canon Missae
(Expr. lat., "Canonul Sfintei Liturghii").

Canonic penitențiar
Canonicul numit de episcopul diecezan, înzestrat de acesta cu facultatea necesară de a asculta mărturisirile sacramentale (spovezile) în cadrul diecezei și de a dezlega de cenzurile látae senténtiae nedeclarate și nerezervate Scaunului Apostolic. În dieceza în care nu există canonici, episcopul este ținut să numească un preot înzestrat cu aceleași puteri (cf. CDC, can. 508).

Canonici
Începând din sec. al V-lea, erau numiți canonici (de la cánon, regulă) clericii care trăiau în comunitate împreună cu episcopul diecezan, urmând o regulă specială. Din sec. al XI-lea, se face deosebire între canonici regulari, care sunt călugări, și canonici seculari, adică clericii diecezani, membri ai unui capitul, a căror funcție esențială constă în a celebra acțiunile liturgice solemne în catedrală.

Canonici augustinieni
Canonici regulari ai sfântului Augustin (Canónici reguláres Sáncti Augustíni), apăruți în sec. al XI-lea. Sunt preoți care duc viață comună sau de obște, în conformitate cu regula augustiniană și depun voturi solemne.

Canonici regulari
Ordine călugărești în care membrii unesc starea și activitățile clericale cu observarea vieții comunitare călugărești și a sfaturilor evanghelice. La început erau clerici care duceau viață comunitară împreună cu propriul episcop.

Canonistică
Știința Dreptului canonic. Specialiștii în Drept canonic sunt numiți canoniști.

Canonizare
(Din gr. kanonízein, a introduce în canon). Actul prin care papa declară în formă definitivă și solemnă că un creștin catolic se află acum în slava cerească, mijlocește pentru noi la Domnul și este propus spre a fi venerat în mod public de întreaga Biserică. A canoniza înseamnă a declara în mod solemn că cineva este sfânt, a-l trece în canonul sfinților, adică în lista oficială a tuturor sfinților.

Cânt gregorian
Cânt bisericesc, propriu ritului catolic latin, atribuit în mod tradițional Papei sfântul Grigore cel Mare (540-604) care, probabil, a contribuit la dezvoltarea lui la Roma. E caracterizat de o frumusețe austeră care creează o adevărată atmosferă de rugăciune.

Capelă
(Din lat. medieval capélla, diminutivul termenului cáppa, pelerină, manta cu glugă). Mic lăcaș de cult, în general situat în case particulare, destinat, cu permisiunea Ordinariului locului, cultului divin în avantajul uneia sau mai multor persoane fizice, ori în avantajul unei familii (cf. CDC, can. 1226). În vechea legislație canonică era numită "oratoriu privat". Episcopii pot avea o capelă personală, care se bucură de aceleași drepturi ca și oratoriul (cf. CDC, can. 1227). Denumirea de capelă derivă de la o bisericuță din orașul francez Tours, în care este păstrată și cinstită capa sau mantaua sfântului Martin (316-397). Termenul capelă mai înseamnă și un mic grup de coriști care cântă la celebrările liturgice.

Capelan
Preot care exercită în mod stabil grija pastorală în cadrul unei comunități sau al unui grup determinat de persoane (de ex., în comunități călugărești, în unități militare, în spitale, în închisori etc.), în conformitate cu normele dreptului universal și particular al Bisericii și sub autoritatea Ordinariului locului (CDC, can. 564). Nu trebuie confundat cu vicarul parohial.

Capitlu

Capitul
(Din lat. capítulum, capitol). Acest termen are mai multe semnificații. 1. Colegiu de preoți căruia îi revine obligația de a celebra funcțiunile solemne în catedrală (capitul de catedrală) sau într-o altă biserică (capitul colegial). Acești preoți sunt numiți canonici, iar denumirea de capítulum se datorează faptului că în trecut ei se adunau zilnic pentru a citi un capitulum, adică un fragment din regulile lor. În scurt timp termenul capitul a început să însemneze orice adunare a colegiului, iar apoi însuși colegiul. 2. Organ colegial de conducere format din reprezentanții membrilor unui institut călugăresc la diferite niveluri (capitul general, provincial, local). Compoziția și puterea diferiților capituli sunt reglementate de dreptul propriu al fiecărui institut. Capitulul general deține, în institut, autoritatea supremă, conform constituțiilor. 3. Locul unde se adună monahii pentru a dezbate problemele referitoare la comunitatea lor.

Capucini

Caracter sacramental
(Din gr. charactér, pecete). Noțiune dogmatică stabilită de Conciliul din Trento (1545-1563), în sesiunea a VII-a, cap. 9: semn spiritual și de neșters, imprimat în suflet de sacramentele Botezului, Confirmațiunii și Preoției (cf. DS 1609). Constă într-o consacrare specială și perpetuă lui Cristos și slujirii sale ca și creștin în Botez, ca martor în Confirmațiune și ca slujitor în Preoție. Datorită acestui caracter, aceste sacramente nu pot fi primite decât o singură dată.

Cardinal
(Din lat. cárdo, ax, pivot; de aici și ideea de funcție stabilă și importantă). Începând din sec. al V-lea, titlul dat la Roma unor preoți și diaconi, iar din sec. al VIII-lea și episcopilor celor șapte dieceze din suburbii. Începând din sec. al XI-lea, titlul de cardinal a fost rezervat numai membrilor unui colegiu special care avea misiunea de a-l ajuta pe papa în conducerea întregii Biserici. Actualmente, cardinalii au sarcina de a-l alege pe Pontiful Roman și de a-l ajuta, fie în mod colegial, fie personal, îndeplinind diferite oficii în cadrul Curiei Romane.

Carisme
(Din gr. chárisma, derivat din cháris, har). Haruri speciale prin care Duhul Sfânt îi face pe credincioși capabili și dispuși să primească diferite activități și slujiri folositoare pentru reînnoirea și creșterea Bisericii (cf. LG 12). Extraordinare sau simple și umile, carismele au, direct dau indirect, o utilitate eclezială, fiind rânduite spre creșterea Bisericii, spre binele oamenilor și după trebuințele lumii. Ele trebuie acceptate cu recunoștință din partea celui care le primește, dar și de toți membrii Bisericii. Căci ele sunt o minunată bogăție a harului pentru vitalitatea apostolică și pentru sfințirea întregului Trup al lui Cristos; cu condiția totuși să fie vorba de daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt și care să fie exercitate după iubire, adevărata măsura a carismelor. În acest sens e întotdeauna necesară discernerea carismelor. Nici o carismă nu dispensează de referirea și supunerea față de Păstorii Bisericii (cf. CBC 798- 801). Termenul carismă este menționat de 16 ori în epistolele sfântului Paul și o dată în cele ale lui Petru (cf. 1Pt 4,10). Sfântul Paul consideră ca făcând parte din rândul carismelor slujirea de apostol, de profet, de învățător, de evanghelist și păstor (cf. 1Cor 12,28); de asemenea, chemările speciale, cum ar fi chemarea la celibat (cf. 1Cor 7,7) și diferitele acțiuni utile comunității: îndemnurile, învățătura, faptele de milostenie, darul de a vindeca, de a face minuni, de a profeți, darul limbilor (cf. 1Cor 12,8-10). Însă mai presus de toate aceste daruri este iubirea (cf. 1Cor 13,11).

Caritas
(Termen lat. "Iubire creștină"; "milostivire"). Orice binefacere de inspirație creștină. Cáritas este ajutorul comunitar, organizat și instituționalizat, al Bisericii Catolice în special în folosul celor săraci. Din punct de vedere canonic, Cáritas-ul este o fundație autonomă, adică o persoană juridică publică în Biserică. Există organizații Cáritas la nivel parohial, diecezan și național. Există și Cáritas Internationális, cu sediul la Roma.

Caritate

Cârjă arhierească
(În lat. báculum, toiag). Baston pastoral, înalt de aproximativ doi metri, cu o dublă curbură la capătul de sus, purtată de episcopi și abați în cadrul celebrării Sfintei Liturghii. Când înmânează episcopului cârja arhierească, episcopul consacrator spune aceste cuvinte: "Primește cârja, semn al slujiri tale de păstor; ai grijă de întreaga turmă în mijlocul căreia Duhul Sfânt te-a constituit episcop pentru a conduce Biserica lui Dumnezeu". Reprezintă puterea de conducere sau pastorală.

Carmelite
Ramura feminină a ordinului carmelit. A avut aceeași evoluție ca și ramura bărbătească (carmeliții). Din rândul "carmelitelor desculțe" a făcut parte și sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), canonizată în anul 1925. În anul 1906, Papa sfântul Pius al X-lea a canonizat 16 maici carmelite care au fost ucise in ódium fídei de ghilotina revoluției franceze pentru că au refuzat să depună jurământ de fidelitate față de constituția civilă a clerului. Moartea lor tragică i-a inspirat lui Georges Bernanos (1888- 1947) subiectul piesei Dialogues des Carmélites. Având circa 13.000 de călugărițe, "carmelitele desculțe" constituie astăzi cel mai numeros ordin contemplativ de femei din Biserică.

Carmeliți
Denumire dată călugărilor care aparțin ordinului mendicant intitulat "Frații Sfintei Fecioare Maria de la muntele Carmel" (Órdo Frátrum Beátae Maríae Vírginis de Mónte Carmélo). Prima lor regulă a fost aprobată de Papa Onoriu al III-lea, în anul 1226. Există două ramuri: "carmeliții desculți" și "carmeliții încălțați". Primii, urmând reformele înfăptuite de sfânta Tereza de Avilla și sfântul Ioan al Crucii, au norme mai severe. Ambele ramuri au constituții proprii. Carmeliții poartă o haină cafenie cu scapular și glugă.

Cărți liturgice
Cărțile care conțin riturile și textele scrise folosite la celebrările liturgice. Principalele cărți liturgice sunt: Misalul Roman, Lecționarul, Liturgia orelor, Pontificalul roman, Ritualul roman.

Casa pontificală
Denumire dată de Papa Paul al VI-lea vechii curți papale, care constă din capela papală (toți demnitarii care îl ajută pe papa la celebrările liturgice solemne) și din familia papală (clerici, călugări și laici care îl ajută pe papa în calitate de șef suprem al statului Vatican). Casa pontificală este condusă de Prefectul Palatului Apostolic. Membrii de onoare ai familiei pontificale sunt divizați în trei categorii: protonotari apostolici, prelați de onoare ai Sanctității sale și capelani ai Sanctității sale. Toți au titlul onorific de "monsenior".

Căsătorie
Alianța prin care un bărbat și o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieți sau o comuniune intimă de viață, orânduită prin caracterul său natural pentru binele soților, nașterea și educarea copiilor (cf. GS 48). Pentru cei botezați căsătoria a fost ridicată de Cristos la demnitatea de sacrament. Căsătoria între două persoane botezate este semn și izvor de har prin care iubirea lor naturală este ridicată la o treaptă superioară și îi sfințește. Căsătoria dintre două persoane nebotezate și căsătoria dintre o persoană botezată și una nebotezată este un legământ conjugal indisolubil și exclusiv, așa cum l-a voit Creatorul, dar nu este sacrament. O astfel de căsătorie este numită legământ natural.

Căsătorie cu disparitate de cult
Căsătoria dintre o persoană catolică și o persoană care nu este botezată. Disparitatea de cult este impediment dirimant. De aceea, ca un catolic să poată încheia în mod valid o asemenea căsătorie are nevoie de dispensă de la Ordinariul locului. Condițiile necesare pentru o căsătorie mixtă trebuie îndeplinite și în cazul uneia cu disparitate de cult. Forma canonică este necesară pentru validitate. Cât privește forma liturgică, trebuie folosită celebrarea specială, fără Liturghie, prevăzută de Ritualul roman. Căsătoria cu disparitate de cult poate fi celebrată în biserică sau în alt loc potrivit (de ex., într-o capelă, o casă particulară).

Căsătorie mixtă
Căsătoria între o persoană catolică botezată și o persoană necatolică botezată (creștin ortodox sau protestant). Pentru celebrarea licită a unei astfel de căsătorii este necesară permisiunea Ordinariului locului. De asemenea sunt necesare următoarele condiții: 1. partea catolică să declare că este gata să evite pericolele de a părăsi credința catolică și să promită cu sinceritate că va face tot ce-i stă în putință ca toți copiii să fie botezați și educați în Biserica Catolică; 2. partea necatolică să fie informată la momentul potrivit despre promisiunile ce trebuie să le facă partea catolică, astfel încât să existe certitudinea că ea este cu adevărat conștientă de promisiunea și de obligațiile părții catolice; 3. ambele părți să fie instruite cu privire la scopurile și proprietățile esențiale ale căsătoriei, care nu trebuie excluse de niciunul din cei doi contractanți (CDC, can. 1125). Pentru validitate și liceitate este necesară forma canonică. Cât privește locul, căsătoria mixtă trebuie celebrată în biserica parohială a părții catolice. Poate fi celebrată într-o altă biserică sau într-un oratoriu, dar numai cu permisiunea Ordinariului locului. De asemenea, tot cu permisiunea aceluiași Ordinariu poate fi celebrată și în alt loc potrivit (o capelă sau chiar o casă particulară). Cât privește forma liturgică, trebuie să se folosească ritul Căsătoriei fără Liturghie. Totuși, cu permisiunea Ordinariului locului, o căsătorie mixtă poate fi celebrată și în cadrul Sfintei Liturghii, omițându-se împărtășirea părții necatolice (CDC, can. 1118-1119).

Castitate
(Din lat. cástitas). Virtutea prin care omul își stăpânește și reglementază dorința sexuală conform exigențelor rațiunii (cf. Toma de Aquino, Súmma theologíae, II-II, q. 151, a. 1). Ține de virtutea cumpătării. "Curăția semnifică integrarea pozitivă a sexualității în persoana umană și, prin urmare, unitatea lăuntrică a omului în ființa sa trupească și sufletească" (CBC 2337). Fiecare creștin e chemat la castitate. Persoanele consacrate trăiesc în înfrânare absolută până la moarte, înbrățișând sfatul evanghelic al castității, care e "semn al vieții viitoare și izvor al unei rodnicii mai bogate într-o inimă neîmpărțită" (CDC, can. 599). Persoanele care se pregătesc pentru căsătorie trebuie să trăiască în înfrânare totală până la căsătorie, iar persoanele căsătorite trebuie să trăiască în curăție conjugală respectând legile morale referitoare la viața sexuală. Castitatea implică ucenicia stăpânirii personale de sine, formarea caracterului și spiritul de jertfă. De aceea vegherea, prudența, rugăciunea și recurgerea la sacramentele Pocăinței și Euharistiei constituie condiții absolut necesare pentru o maturizare creștină a sexualității.

Catacombe
(Din gr. káta, în jos, sub, și lat. cúmba, cavitate. De obicei se folosește numai pluralul). Galerii subterane romane, cu mai multe etaje, cu antreuri și săli, apărute în sec. al II-lea d.C. Aici erau înmormântați creștinii în primele secole, îndeosebi în perioada persecuțiilor, și tot aici aveau loc, uneori, diferite celebrări liturgice. Mormintele erau săpate în pereții galeriilor și închise apoi cu o placă de marmură sau cu cărămizi. Între cele mai cunoscute sunt catacombele sfântului Calixt, ale sfintelor Domitila și Priscila și ale sfântului Sebastian. În catacombe se găsesc numeroase vestigii ale credinței Bisericii primare: fresce, decorațiuni, inscripții, deosebit de importante pentru arheologia creștină.

Catafalc
(Etimologie incertă). Postament din lemn, înalt, mobil, împodobit cu o pânză neagră brodată, înconjurat de lumânări puse în sfeșnice înalte, pe care se așază sicriul cu ocazia celebrării înmormântării. Înainte de reforma liturgică de după Conciliul al II-lea din Vatican, catafalcul se folosea și cu prilejul comemorărilor celor răposați (prohoade, réquiem-uri). Actualmente la asemenea comemorări se așază, în mijlocul bisericii, lumânarea pascală.

Catafatică (teologie)
(Din gr. kataphatikós, afirmativ). Viziune teologică pozitivă sau afirmativă (descendentă). Dumnezeu iese din transcendența sa și se revelează oamenilor.

Catecumen
(Din gr. katakoúmenos, cel instruit). Denumire rezervată adulților (adică celor care au împlinit șapte ani și au uzul rațiunii), care mișcați de Duhul Sfânt, se instruiesc în învățătura creștină și în practicarea moralei creștine, în vederea primirii sacramentului Botezului. "Catecumenii care, sub impulsul Duhului Sfânt, doresc din toată inima să fie încorporați în Biserică, se unesc cu ea prin însăși această dorință, iar Maica Biserică îi îmbrățișază ca pe fiii săi, cu iubire și cu grijă" (LG 14). Biserica le acordă deja diferite drepturi ce sunt proprii creștinilor (de ex., diferite binecuvântări, înmormântarea ecleziastică).

Catecumenat
Perioada de pregătire la Botez a adulților, care culminează cu scrutinele din duminica a III-a, a IV-a și a V-a din Postul Mare și administrarea efectivă a sacramentului Botezului în noaptea Învierii Domnului.

Catedrală
(Din lat. cáthedra, scaun, tron). Biserica principală a unei dieceze, în care se află tronul (cáthedra) episcopului diecezan. Mai este numită și dom (din lat. dómus, casă), casa lui Dumnezeu prin excelență. A nu se confunda cu o biserică mare, întrucât poate avea și dimensiuni mici.

Catehet
Credinciosul care, având o maturitate umană și creștină de bază, precum și o anumită competență pastorală, promovează și conduce, în numele comunității ecleziale din care face parte și cu mandatul episcopului diecezan un curs organic și progresiv de instruire creștină, pentru un anumit grup de persoane. Uneori în documentele magisteriului ecleziastic sunt numiți cateheți toți credincioșii, spre a arăta că toți, în virtutea Botezului și a Mirului, sunt învestiți cu misiunea profetică și ținuți să vestească și să mărturisească Evanghelia și să favorizeze dezvoltarea vieții de credință în persoanele care îi înconjoară. Alteori termenul catehet e folosit pentru a-i denumi pe profesorii de religie în școli.

Catehetică
Știința teologico-pastorală care studiază tot ceea ce ține de cateheză. Este arta de a-i învăța pe alții adevărurile de credință, folosind cunoștințele pedagogico-didactice.

Cateheză
(Din gr. katéchesis, învățătură transmisă oral). "Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credință să aibă viață în numele lui, pentru a-i educa și a-i instrui în această viață și a zidi astfel Trupul lui Cristos" (CBC 4). "Cateheza este o educare a credinței copiilor, tinerilor și adulților care cuprinde în mod deosebit o învățătură a credinței creștine, dată în general în mod organic și sistematic, cu scopul de a-i iniția în plinătatea vieții creștine" (CT, 18).

Catehism
(Din lat. catéchismus, care provine din gr. katechísmos, ceea ce este învățat altora). 1. Instruirea orală cu privire la adevărurile esențiale ale religiei creștine, făcută, după Botez, copiilor, tinerilor și adulților. 2. Cartea care conține adevărurile fundamentale ale credinței creștine, învățăturile morale și principalele rugăciuni. Din acest punct de vedere, catehismul este un manual popular, o sinteză sigură a învățăturii creștine. Rolul lui e triplu: mai întâi, de a iniția în credința creștină persoanele care nu o cunosc, dar care doresc să o primească sau măcar să o cunoască; apoi, de a educa în credință persoanele deja botezate, atât pe copii și pe tineri cât și pe adulți; în fine, de a fi o călăuză sau un îndreptar al adevăratei credințe. Catehismele sunt cărți ale magisteriului ecleziastic. "Pentru publicarea catehismelor și a altor scrieri care privesc instruirea catehetică, precum și pentru traducerile lor, este necesară aprobarea din partea Ordinariului locului" (CDC, can. 827, §1). Episcopul diecezan poate publica un catehism pentru propria dieceză. De asemenea, Conferința episcopală poate edita catehisme pentru propriul teritoriu, cu aprobarea prealabilă a Scaunului Apostolic (CDC, can. 775). După Conciliul Tridentin (1545-1563), Papa sfântul Pius al V-lea a publicat Catehismul Roman, iar după Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965), Papa Ioan Paul al II-lea a publicat Catehismul Bisericii Catolice (11 octombrie 1992), carte de referință pentru toate catehismele locale și pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinței (cf. FD).

Cathedra Petri
(Term. lat., "tronul sfântului apostol Petru"). Scaunul episcopal al sfântului apostol Petru și al succesorilor săi împreună cu primatul de jurisdicție ce îi este atașat. La 22 februarie Biserica celebrează sărbătoarea intitulată "Catedra sfântului Petru".
[ Primat ]

Catolicitate
(Din gr. katholikós, universal). Proprietate a Bisericii și una din cele patru note după care poate fi recunoscută Biserica adevărată. Biserica lui Cristos este catolică (universală) într-un dublu sens. 1. "Ea este catolică, deoarece în ea este prezent Cristos... În ea subsistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său, ceea ce implică faptul că ea primește de la el plinătatea mijloacelor de mântuire pe care el le-a voit: mărturisire de credință dreaptă și completă, viață sacramentală integrală și slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. Biserica era, în acest sens fundamental, catolică în ziua Rusaliilor, ea va fi astfel totdeauna până în ziua Parusiei. 2. Ea este catolică, pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toți oamenii" (CBC 830-833). "Toți oamenii sunt chemați în noul popor al lui Dumnezeu. De aceea acest popor, păstrându-și unitatea și unicitatea, trebuie să se răspândească în toată lumea și în toate veacurile" (LG 13).

Cazulă
(Din lat. cásula, pelerină cu glugă). Veșmânt liturgic, în formă de pelerină fără mâneci și cu o deschizătură la centru pentru a putea atârna pe umeri, pe care o poartă preoții și episcopii la celebrarea Sfintei Liturghii. Este îmbrăcată peste albă și stolă. Poate fi de culoare albă, violetă, verde, roz.

Celebrant
(Din lat. célebrans, part. prez. al verb. celebráre, a celebra, a sărbători). E un termen folosit cu referire la liturgie, "acțiune" a lui Cristos care este adevăratul și unicul celebrant. "El este prezent în sacramente prin puterea sa, așa încât, atunci când cineva botează, Cristos însuși este cel care botează" (SC 7). Totuși, într-o celebrare liturgică, întreaga adunare a credincioșilor este celebrant, fiecare potrivit funcției sale. Însă unii credincioși sunt rânduiți prin sacramentul Preoției să-l reprezinte pe Cristos, Capul Trupului; Duhul Sfânt îi face capabili să acționeze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii. Slujitorul consfințit prin sacramentul Preoției este asemenea "chipului" lui Cristos Preotul. De vreme ce taina Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie, slujirea episcopului și, în comuniune cu el, aceea a preoților și diaconilor, este ilustrată în primul rând în prezidarea Euharistiei (CBC 1140- 1142; 1187-1188).

Celebrare
(Din lat. celebrátio). În limbajul creștin, termenul "celebrare" se referă exclusiv la o acțiune liturgică propriu-zisă și înseamnă mai presus de toate săvârșirea rituală a jertfei euharistice (Sfânta Liturghie), ori "solemnizarea" misterelor mântuirii, precum și a așa-zisei díes natális a martirilor și a celorlalți sfinți prin săvârșirea Euharistiei care e act ritual public și comunitar prin excelență. Celebrarea liturgică este "acțiunea" principală pe care Biserica o îndeplinește până la Parusie, proclamând și actualizând misterul, și care face ca oameni din toate timpurile să participe la mântuirea pe care le-a adus-o Cristos.

Celebret
(Din lat. celebráre, a celebra). Certificatul eliberat de Ordinariul locului, pentru preoții seculari, sau de Superiorul propriu, pentru preoții călugări, care se duc temporar în localități unde nu sunt cunoscuți, prin care se atestă că pot celebra Sfânta Liturghie. Acest document, impus de Conciliul Tridentin în anul 1562, este numit de CDC "litterae commendatitiae" (scrisoare de recomandare). "Un preot să fie admis să celebreze chiar dacă nu este cunoscut de responsabilul bisericii, cu condiția fie să prezinte celebretul dat de Ordinariul sau de Superiorul propriu, eliberat cel mult de un an, fie că se poate aprecia cu prudență că nu este împiedicat să celebreze" (CDC, can. 903).

Celibat
(Din lat. caelibátus, derivat din caélebs, necăsătorit). Starea acelor creștini care, din iubire față de Dumnezeu, își jertfesc întreaga viață pentru împărăția cerurilor și slujirea ei, renunțând de bună voie la căsătorie (cf. Mt 19,12). "Toți slujitorii hirotoniți din Biserica latină, cu excepția diaconilor permanenți, sunt aleși în mod normal dintre bărbații credincioși care trăiesc necăsătoriți și care vor să-și păstreze celibatul &*171;pentru împărăția cerurilor&*187;. Chemați să se consacre cu inimă neîmpărțită Domnului și celor ale sale (cf. 1Cor 7,32), ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu și oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieți noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrățișat cu bucurie, el vestește în chip strălucit împărăția lui Dumnezeu" (CBC 1579). În Biserica latină (ca și în Bisericile orientale) cine a primit o treaptă a Preoției nu se mai poate căsători.

Cenacol
(Din lat. cenáculum, sufragerie). Locul în care Isus a celebrat Paștele împreună cu apostolii săi în seara de Joia Sfântă și a instituit sfânta Euharistie și unde, în ziua de Rusalii, a coborât Duhul Sfânt asupra apostolilor. Potrivit tradiției, cenacolul se află la Ierusalim, pe muntele Sion. În timpul lui Constantin cel Mare pe acest loc a fost construită prima biserică din Ierusalim, transformată în bazilică în sec. al V-lea, iar mai târziu distrusă. Cenacolul actual e o construcție gotică din sec. al XIV-lea, care a aparținut timp de două secole călugărilor franciscani, apoi a fost luată de musulmani, iar din 1967 aparține statului Israel.

Cenobit
(Din gr. koinós, comun, și bíos, viață). Monah care trăiește unirea sa cu Dumnezeu într-un loc de viață comună sau de obște (mănăstire), sub conducerea unui abate, spre deosebire de anahoret, care trăiește singur.

Cenzor
(Din lat. cénsor, derivat din censére, a evalua, a fi de părere, a hotărî). Persoană care se remarcă prin știință, doctrină dreaptă și prudentă și care este numită de autoritatea ecleziastică (Ordinariul sau chiar Conferința episcopală) pentru a-și da părerea asupra cărților ce trebuie publicate și care tratează chestiuni de credință și morală. Cenzorul trebuie să-și dea părerea în scris. Dacă, aceasta este favorabilă, Ordinariul să acorde permisiunea de publicare, punându-și semnătura și indicând data și locul. Dacă nu este favorabilă, Ordinariul să-i comunice autorului lucrării motivele refuzului (CDC, can. 830). Cenzorul dă Nihil obstat (nu se opune nimic [din punctul de vedere al credinței și al moralei creștine] ca lucrarea să fie tipărită) sau Imprimi potest (poate fi tipărită), pe când Ordinariul dă Imprimatur (să se tipărească).

Cenzură
(Din lat. censúra). În Dreptul canonic este pedeapsa ecleziastică prin care credinciosul catolic, care a săvârșit un delict prevăzut de lege și rămâne încăpățânat, este lipsit de unele bunuri spirituale sau bunuri anexate celor spirituale, până când, renunțând la încăpățânare este dezlegat. I se mai spune pedeapsă medicinală. Există trei cenzuri: excomunicarea, interdictul și suspendarea.

Cenzuri teologice
Calificative date unor afirmații sau învățături care se opun, într-o măsură mai mare sau mai mică, credinței și moralei creștine. Cele mai cunoscute sunt: afirmație sau învățătură "eretică", "aproape de erezie", "greșită", "aproape de greșeală", "bănuită de erezie".

Cer
(Din lat. caélum). "Locul" în care se află cei drepți care așteaptă ziua învierii finale; starea celor drepți care trăiesc veșnic cu Dumnezeu. "Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu și care sunt perfect purificați trăiesc pentru totdeauna cu Cristos... Această viață desăvârșită, această comuniune de viață și de iubire cu Preasfânta Treime, cu Fecioara Maria și cu toți fericiții este numită cer. Cerul este scopul ultim și realizarea aspirațiilor celor mai profunde ale omului, starea de fericire supremă și definitivă" (CBC 1023- 1024). "Noi credem că mulțimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus și al Mariei în Paradis formează Biserica din cer, unde, în fericirea veșnică, îl văd pe Dumnezeu așa cum este și unde sunt și ele, în diferite grade, asociate cu sfinții îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie, mijlocind pentru noi și ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frățească" (SPF 29).

Ceremonier
(Derivat din lat. caerimónia, acțiune sacră). Persoană desemnată să se îngrijească de buna organizare a celebrărilor liturgice, în special în bisericile și comunitățile mai mari, și să-i pregătească pe slujitori să le săvârșească frumos, în ordine și cu evlavie (cf. PNMR 69).

Certozini
(În lat. Órdo Cartusiénsis). Ordin monahal întemeiat de sfântul Bruno (+ 1101) care, începând din 1084, s-a retras la Chartreuse (de aici denumirea de cartusiénsis, certozin), în apropiere de Grenoble, unde nu după mult timp a înființat prima mănăstire (Grande Chartreuse). Certozinii duc o viață de rugăciune și meditație, observă cu strictețe tăcerea și postul și se reunesc numai pentru celebrările liturgice (Sfânta Liturghie și Liturgia Orelor), precum și pentru a servi masa în zilele de duminică și de sărbătoare.

Cezaropapism
Termen introdus în sec. al XVIII-lea pentru a indica regimul politico-ecleziastic sau sistemul de relații caracterizat de dominația statului (care mărturisește deschis religia creștină) asupra Bisericii, întrucât monarhul, atribuindu-și o misiune religioasă și o supremație asupra organizării ecleziastice, pune sub controlul său funcțiile spirituale ale Bisericii de a învăța, de a sfinți și de a păstori. "În Biserică să nu se facă nimic fără hotărârea și porunca împăratului" (cuvintele împăratului Iustinian la Conciliul din 536 de la Constantinopol: Mansi, VIII, 969). Deci, cezaropapismul este amestecul statului în treburile interne ale Bisericii sub pretextul apărării intereselor credincioșilor.

Chivot

Christus Dominus
(Cuv. lat., "Cristos Domnul"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican, promulgat la 28 octombrie 1965, cu privire la misiunea pastorală a episcopilor în Biserică. E divizat în trei capitole: 1. Episcopii și Biserica universală (Rolul episcopilor față de Biserica universală; episcopii și Scaunul Apostolic); 2. Episcopii și Bisericile particulare (episcopii diecezani; delimitarea diecezelor; colaboratorii episcopului diecezan în misiunea pastorală); 3. Cooperarea episcopilor la binele comun al mai multor dieceze (sinoade; concilii și conferințe episcopale; delimitarea provinciilor și înființarea de regiuni bisericești; episcopii cu funcții interdiecezane).

Ciboriu
(Din lat. cibórium, cupă de metal). 1. Vas din metal prețios, în formă de cupă, în cele mai multe cazuri acoperit cu capac, în care sunt păstrate Ostiile consacrate, în tabernacol. 2. Boltă de piatră sau de metal (de obicei de bronz ), susținută de patru coloane, care se află deasupra altarului în bazilicile creștine. Foarte renumit este ciboriul lui Bernini din bazilica "Sfântul Petru" din Vatican, lucrată între anii 1624-1633.

Cimitir
(Din gr. koimetérion, dormitor, loc de odihnă; lat. coemetérium). Locul sacru unde sunt înhumați credincioșii răposați care, conform credinței creștine, "dorm" în așteptarea învierii care va avea loc la sfârșitul lumii, înainte de judecata universală.

Cingul
(Din lat. cíngulum, cingătoare). Cordon din bumbac sau mătase, împletit din mai multe șuvițe, lung de aproximativ 3-4 metri, cu care, pus în două, se încing clericii la mijloc după ce au îmbrăcat alba.
[ Albă ]

Cistercieni
(De la Cistércium, denumirea lat. a localității Cîteaux). Ordin monahal întemeiat în 1098 la Cîteaux, în Franța, de către sfântul Robert de Molseme, care prevede o observare mai strictă a regulei benedictine.

Claretieni
Congregație călugărească întemeiată de misionarul spaniol sfântul Anton Maria Claret y Clará (1807-1870) și recunoscută de Papa Pius al IX-lea în 1870. Denumirea oficială a claretienilor este "Fiii misionari ai Inimii Neprihănite a Mariei" (Córdis Maríae Fílii, CMF). Ei lucreză astăzi aproape pretutindeni în Biserică, dedicându-se mai ales educației tinerilor și pastorației. Claretienele constituie ramura feminină a aceleiași congregații, al cărei nume oficial este "Institutul Apostolic al Învățătoarelor ce aparțin Mariei Neprihănite". Se dedică îndeosebi educației școlare și instruirii religioase a tinerelor fete.

Clarise
Ordin de maici întemeiat la Assisi (Italia) de sfânta Clara care, la 19 martie 1212, a primit haina călugărescă din mâinile sfântului Francisc de Assisi. Se dedică în mod special rugăciunii și contemplației.

Claustrare
(Din lat. cláustrum, loc închis). Închiderea sau retragerea într-o mănăstire.

Clauzură
(Din lat. claúdere, a închide). Loc din mănăstire rezervat călugărilor, în care străini nu au acces și din care călugării nu pot ieși în mod liber. Din punct de vedere canonic, clauzura este ansamblul de reguli care interzic străinilor să intre în acest loc, iar călugărilor să iasă din el. Există trei feluri de clauzură: comună, ce trebuie observată de institutele călugărești și care constă în a rezerva o parte din casă exclusiv pentru membrii comunității; monahală, ce trebuie observată în toate mănăstirile de monahi și monahii (maici) de viață parțial contemplativă, în conformitate cu constituțiile proprii; papală, ce trebuie observată de monahiile (maicile) ce se dedică în întregime vieții contemplative și care este reglementată de norme date de Scaunul Apostolic.

Cler
(Din lat. clérus, derivat din gr. kléros, ales, desemnat la sorți). Totalitatea slujitorilor hirotoniți: diaconi, preoți, episcopi. "Din instituirea divină, există, în Biserică, între credincioși, slujitori sacri care în drept sunt numiți clerici; ceilalți credincioși sunt numiți laici" (CDC, can. 207, § 1 ). Cler indigen sau autohton, clerul provenit din rândul populației proprii unei anumite țări. Cler regular, clerul format din călugări; cler secular, format din clericii care nu aparțin unor institute călugărești. Cler diecezan, clerul unei dieceze, format atât din clerici seculari cât și din clerici regulari care desfășoară activitatea pastorală sub conducerea episcopului diecezan. În Biserica Romano-Catolică, cineva devine cleric prin primirea diaconatului.

Clergyman
(Termen engl., "om al clerului"). Este îmbrăcămintea de culoare neagră sau gri purtată de slujitorii cultului ce aparțin diferitelor confesiuni creștine. Este compusă din pantaloni, veston și cămașă neagră sau gri cu colar.

Clerici regulari
În sens larg, toți clericii care aparțin unui institut călugăresc și deci acceptă o regulă (de aici denumirea de "regulari")* și profesează în public sfaturile evanghelice. În sens strict, ordine călugărești apărute în sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII-lea ai căror membri desfășoară apostolat preoțesc și duc o viață călugărească armonizată cu diferitele necesități ale timpului, fără a devia totuși de la disciplină și spiritualitate. Cei mai renumiți sunt iezuiții, barnabiții și teatinii.

Clevetire
(Din slav. klevetati, a bârfi, a defăima ). Vorbire de rău. Dezvăluire a defectelor și greșelilor altora unor persoane care nu le cunosc.

Codul Canoanelor Bisericilor Orientale
(În lat. Códex Canónum Ecclesiárum Orientálium, CCEO). Cel mai important cod de legi valabil pentru toate Bisericile orientale în comuniune cu Biserica Romei, promulgat de Papa Ioan Paul al II-lea la 18 octombrie 1990. Conține un număr de 1546 de canoane.

Codul de Drept Canonic
(În lat. Códex Iúris Canónici). Cel mai important cod de legi al Bisericii Catolice latine. Scris în limba latină, cuprinde 1752 de canoane sau articole. A fost promulgat de Papa Ioan Paul al II-lea la 25 ianuarie 1983 prin constituția apostolică Sácrae disciplínae léges (Legile disciplinei sacre).

Colectă
(Din lat. collígere, a aduna, a strânge). 1. Rugăciune rostită de preotul celebrant la începutul Sfintei Liturghii, înainte de Liturgia Cuvântului, și care "adună" rugăciunile de laudă și de cerere formulate în tăcere de credincioși după ce a fost făcută invitația "Să ne rugăm". Colecta sau Rugăciunea zilei "exprimă sensul celebrării din ziua respectivă și, prin cuvintele preotului, îndreaptă implorarea către Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt. Poporul se unește cu această rugăciune și și-o însușește arătându-și asentimentul prin aclamația Amin" (PNMR 32). 2. Strângerea de bunuri materiale, îndeosebi bani, pentru ajutorarea celor nevoiași, cum a făcut sfântul Paul pentru comunitatea creștină din Ierusalim (cf. 1Cor 16,1-2), sau pentru alte nevoi ale Bisericii. 3. Strângerea ofertelor pe care le fac credincioșii în cadrul Sfintei Liturghii, înainte de Ofertoriu.

Colegialitate
(Din lat. collegiálitas). Particularitate a episcopatului potrivit căreia toți episcopii formeză împreună un corp responsabil în mod solidar de Biserica universală și de evanghelizarea lumii; toți sunt învățători ai credinței și legiuitori supremi sub autoritatea papei, succesorul lui Petru. Această unitate se exprimă în mod solemn în Conciliul ecumenic. Deci, colegialitatea e reponsabilitatea față de Biserica întreagă a tuturor episcopilor ce sunt în comuniune între ei și cu capul colegiului, papa.

Colegiul cardinalilor

Colegiul consultanților
Grup compus din șase până la doisprezece preoți, membri ai Consiliului prezbiteral, numiți în mod liber de episcopul diecezan pentru o perioadă de 5 ani, care îl ajută pe episcop și colaborează cu el în conducerea pastorală a diecezei. În majoritatea cazurilor, rolul acestui colegiu e consultativ, în unele cazuri e și deliberativ, iar când scaunul episcopal este vacant poate fi și jurisdicțional. E prescris consimțământul Colegiului consultanților pentru ca episcopul să poată îndeplini anumite acte privind administrarea bunurilor materiale (cf. CDC, can. 1277 și 1292, §1). Același colegiu trebuie audiat de episcopul diecezan pentru toate actele administrative care sunt de importanță mai mare (cf. CDC, can. 1277), precum și în cazul numirii și demiterii economului diecezan (cf. CDC, can. 494). Când scaunul episcopal este împiedicat, îi revine sarcina de a alege un preot care să conducă dieceza (cf. can. 413, §2), iar când scaunul devine vacant, informează Sfântul Scaun despre moartea episcopului diecezan, conduce colegial dieceza până la alegerea administratorului diecezan (cf. CDC, can. 419 și 426) și-l alege pe administratorul diecezan (cf. CDC, can. 421, §1).

Colegiul episcopilor
Mai poate fi numit "ordinul episcopal" sau "corpul episcopal". Grupul stabil al tuturor episcopilor care sunt în comuniune ierarhică cu papa și în comuniune între ei. Isus Cristos i-a ales pe cei doisprezece apostoli și i-a constituit "în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei... Precum, din voința Domnului, sfântul Petru și ceilalți apostoli formează un unic colegiu, pentru același motiv și în egală măsură Pontiful roman, succesorul lui Petru, și episcopii, succesorii apostolilor, sunt uniți între ei" (LG 11; 22). Deci Colegiul episcopilor e de orânduire divină. Capul său e Pontiful roman, succesorul lui Petru. Membrii săi sunt episcopii, succesorii apostolilor. El continuă și perpetuează fără întrerupere Colegiul apostolic. Un episcop intră în Colegiul episcopal prin consacrare episcopală și prin comuniunea ierarhică cu Pontiful roman.

Comentator
Persoana care dă credincioșilor explicații și îndemnuri pentru a-i introduce în sensul celebrării și a-i pregăti să o înțeleagă mai bine. Îndemnurile trebuie să fie pregătite cu grijă, să fie clare și concise. Comentatorul stă într-un loc potrivit în fața credincioșilor, dar nu la amvon (pupitru) (cf. PNMR, 68). Toți laicii, pregătiți cum se cuvine, pot îndeplini această funcție (cf. CDC, can. 230).

Commendatio animae
(Expr. lat., "recomandarea sufletului"). Ultima recomandare către Domnul pe care Biserica o face în favoarea celui răposat; ultimul salut sau ultimul rămas bun cu prilejul înmormântării. Tot astfel mai este numită și rugăciunea care se face la căpătâiul unui creștin care este în agonie.

Communicatio in sacris
(Expr. lat., "comunicare în lucrurile sacre"). Participare activă a unui credincios la un act de cult sau chiar la un sacrament în cadrul unei Biserici care nu este în comuniune cu Biserica proprie. Mai este numită și intercomuniune. Biserica Catolică admite o intercomuniune parțială și în grade diferite cu Bisericile și comunitățile ecleziale care nu sunt în comuniune cu ea (cf. UR 8; OE 26-29; CDC, can. 844; 933; 1127).

Completoriu
(Din lat. Completórium; de la complére, a completa, a încheia). Rugăciunea cu care se încheie Liturgia Orelor și care se recită noaptea, înainte de culcare.

Comunitate de bază
Denumirea dată numeroaselor grupuri locale de creștini care se străduiesc să înainteze în viața spirituală prin rugăciune comunitară, prin studierea și meditarea Sfintei Scripturi și prin angajare în diferite activități sociale. Aceste mișcări au fost încurajate mai ales de episcopatul latino-american. Documentele de la Puebla (Mexic) din 1979 vorbesc de "comunități ecleziale de bază" pentru a le deosebi de alte grupuri care au legături mai slabe cu autoritățile ecleziastice.

Concelebrare
(Din lat. concelebrátio; cum celebráre, a celebra împreună). Celebrarea Sfintei Liturghii de către mai mulți preoți împreună, prezidată de un celebrant principal. "Este o formă adecvată de manifestare a unității preoției" (SC 57). Totodată exprimă în chip minunat unitatea poporului lui Dumnezeu, mai ales când e prezidată de episcop, înconjurat de preoții concelebranți, când slujesc și diaconii și ceilalți slujitori, iar întreaga adunare a credincioșilor participă în mod activ. Preoții pot să concelebreze Euharistia dacă interesul credincioșilor nu impune sau nu recomandă contrariul. Rămâne inviolabilă libertatea fiecărui preot de a celebra în mod individual, dar nu în timp ce se concelebrază în aceeași biserică sau în același oratoriu (CDC, can. 902).

Conciliu
(Din lat. concílium, adunare). Adunare legitimă a episcopilor, păstori ai Bisericii, în care se discută și se hotărăște în mod colegial în probleme privind credința și morala, organizarea pastorală și disciplinară a Bisericii.

Conciliu ecumenic
(Din lat. concílium, adunare, și din gr. oikouméne, întregul pământ locuit). Adunarea tuturor episcopilor din Biserica întreagă care, împreună cu papa și sub autoritatea papei, discută și hotărăsc în mod colegial în probleme care privesc credința și morala, precum și organizarea pastorală și disciplinară a Bisericii universale. Numai Pontiful roman are dreptul să convoace Conciliul, să-l prezideze personal sau prin alții, să-l trasfere, să-l întrerupă sau să-l dizolve, să stabilească problemele ce trebuie tratate și normele ce trebuie observate, și să aprobe toate decretele (cf. CDC, can. 338). Pe baza primei liste întocmite de sfântul Robert Belarmin (1542-1621), Biserica Catolică acceptă 21 de Concilii ecumenice: de la întâiul din Niceea (325), la al II-lea din Vatican (1962-1965).

Conciliu particular

Conciliu plenar
Adunarea episcopilor tuturor Bisericilor particulare (dieceze) ale aceleiași Conferințe episcopale. Se celebrează ori de câte ori Conferința episcopală consideră că acest lucru este necesar sau util, cu aprobarea Scaunului Apostolic.

Conciliu provincial
Adunarea episcopilor tuturor diecezelor care formează o provincie ecleziastică. Se celebrează când majoritatea episcopilor consideră că acest lucru este oportun.

Conciliul al II-lea din Vatican
Este considerat de Biserica Catolică al XXI-lea Conciliu ecumenic. A fost convocat de Papa Ioan al XXIII-lea în anul 1962 și încheiat de Papa Paul al VI-lea în anul 1965. A promulgat 16 documente: 4 constituții, 9 decrete și 3 declarații. A înfăptuit o reînnoire a vieții Bisericii și a pus bazele promovării unității Bisericii și a familiei umane.

Conclav
(Din lat. concláve, cameră închisă cu cheia). Termenul înseamnă atât locul unde se adună cardinalii pentru alegerea unui nou papă și unde locuiesc zi și noapte până la terminarea alegerii, cât și adunarea cardinalilor care efectuează alegerea. În primul mileniu papa era ales de preoții și credincioșii laici din Roma. Papa Nicolae al II-lea a decis, în anul 1059, că au dreptul de a-l alege pe papă numai cardinalii și episcopii. În anul 1179, Papa Alexandru al III-lea a rezervat acest drept în mod exclusiv Colegiului cardinalilor. Actualmente, cardinalii care au împlinit vârsta de 80 de ani nu mai fac parte din conclav.

Concordat
(Din lat. concordátum, pact, convenție). Tratat încheiat între un stat și Sfântul Scaun cu scopul de a reglementa de comun acord chestiunile care interesează ambele părți. Se consideră că primul concordat a fost cel de la Worms (1122), prin care Papa Calixt al II-lea și împăratul Henric al V-lea au pus capăt luptei pentru investitură.

Concubinaj
(Din lat. concubinátus). Conviețuire a unui bărbat cu o femeie fără căsătorie religioasă. În creștinism este considerat păcat foarte grav. Concubinii sunt considerați de Biserică păcătoși publici. Dacă înainte de moarte nu au dat nici un semn de pocăință, nu pot fi înmormântați bisericește (cf. CDC, can. 1184).

Concupiscență
(Din lat. concupiscéntia, de la concupíscere, a dori cu ardoare). Mai este numită "poftă". În sens etimologic "poate desemna orice formă vehementă de dorință omenescă. Teologia creștină i-a dat sensul special de mișcare a apetitului sensibil care se opune lucrării rațiunii omenești" (CBC 2515). "În tradiția catehezei catolice, porunca a noua a lui Dumnezeu interzice pofta (concupiscența) trupească, iar porunca a zecea, pofta după bunurile altora" (Ibidem, 2514).

Condici parohiale
Registre oficiale în care fiecare paroh este obligat să înregistreze celebrarea unor sacramente și sacramentalii. Dreptul universal al Bisericii Catolice prescrie trei condici: condica de botezați, condica de căsătoriți și condica de răposați. Dreptul particular (Conferința episcopală sau episcopul diecezan) poate prescrie și alte condici, cum ar fi condica de miruiți și condica celor care primesc pentru prima oară Sfânta Împărtășanie. Binele public al Bisericii și respectul față de drepturile credincioșilor sunt motive suficiente ca Biserica să impună parohilor această obligație gravă.

Confederație monahală
Unirea a două sau a mai multor federații monastice, cu aprobarea Scaunului Apostolic.

Conferință episcopală
Organism colegial, de origine ecleziastică și cu caracter permanent, constituit din episcopii unei țări sau ai unui anumit teritoriu, care îndeplinesc împreună anumite funcții pastorale pentru credincioșii din teritoriul respectiv, cu scopul de a promova binele pe care Biserica îl oferă oamenilor, mai ales prin forme și metode de apostolat adaptate circumstanțelor de timp și de loc, conform Dreptului canonic (CDC, can. 447). E o instituție de ordin pastoral, expresia colegialității episcopale; un instrument indispensabil al colaborării între episcopi în slujba poporului lui Dumnezeu. Desigur, Conferința episcopală are și o funcție legislativă, adică poate da decrete generale, care sunt adevărate legi, dar numai în cazurile prevăzute în mod expres de către drept (cf. CDC, can. 455).

Confesional
(Din lat. conféssio, mărturisire). Scaun special, de obicei închis, prevăzut cu gratie fixă între penitent și duhovnic, unde credincioșii își mărturisesc păcatele în cadrul sacramentului Pocăinței. În actuala sa formă, confesionalul a fost introdus începând din sec. al XVI-lea.

Confesiune
(Din lat. conféssio, mărturisire, mărturie). Acest termen are mai multe semnificații. 1. Locul în care o persoană a fost martirizată sau locul în care a fost înmormântată (în gr. martýrion, mărturie). Altarul confesiunii este altarul unei bazilici situat pe mormântul unui martir. 2. Mărturisire a păcatelor în cadrul sacramentului Pocăinței; spovadă sau spovedanie. 3. Mărturisire publică a propriei credințe. 4. Comunitate de creștini diferită de toate celelalte datorită crezului său (confesiune catolică, ortodoxă și protestantă).

Confesor
(Din lat. conféssor, derivat din confitéri, a mărturisi). 1. Preotul care administrează sacramentul Pocăinței. Mai este numit și duhovnic. Pentru a dezlega în mod valid de păcate, este necesar ca, pe lângă puterea preoțească, să aibă și facultatea de a exercita această putere asupra credincioșilor cărora le dă dezlegarea (cf. CDC, can. 966). 2. Denumire dată, în liturgie, tuturor sfinților bărbați care nu sunt martiri sau apostoli.

Confirmațiune
(Din lat. confirmátio, întărire). Sacrament sau taină care imprimă în suflet un caracter de neșters și prin care cei botezați, continuându-și inițierea creștină, sunt îmbogățiți de darul Duhului Sfânt și legați mai desăvârșit de Biserică, sunt întăriți cu o putere specială a Duhului Sfânt și prin aceasta au obligația mai strictă de a răspândi și de a apăra, prin cuvânt și faptă, credința, ca adevărați martori ai lui Cristos (cf. LG 11). Împreună cu Euharistia și Botezul, Confirmațiunea sau Mirul formează ansamblul "sacramentelor inițierii creștine".

Confiteor
(Cuv. lat., "Mărturisesc"). Rugăciune de la începutul Sfintei Liturghii, prin care credincioșii își recunosc păcatele și invocă mila lui Dumnezeu. Termenul derivă de la primul cuvânt, în limba latină, cu care începe rugăciunea.

Congregație călugărească
(Din lat. congregátio, asociere). Institut călugăresc, de bărbați sau de femei, în care se depun voturi publice (castitate, sărăcie, ascultare), temporare sau perpetue. Se deosebește de "ordin călugăresc", unde se depun voturi solemne.

Congregație monahală
Mai multe mănăstiri autonome unite într-o asociație mai mare.

Congregație romană
Denumire dată unor instituții superioare ale Curiei romane, care îl ajută pe papa în conducerea Bisericii universale. Sunt numite astfel, deoarece sunt constituite, la eșalonul superior, dintr-un număr de cardinali care se adună (lat. congregáre, a aduna la un loc) la intervale determinate pentru a analiza problemele ce le sunt încredințate. Există nouă congregații. 1. Congregația pentru Bisericile Orientale (tratează problemele privind toate Bisericile Orientale Catolice). 2. Congregația pentru Cauzele Sfinților (se ocupă, conform unei legi speciale, de procesele privind beatificarea și canonizarea slujitorilor lui Dumnezeu). 3. Congregația pentru Cler (tratează problemele referitoare la preoții și diaconii clerului secular, cu excepția acelor probleme care aparțin de drept episcopilor). 4. Congregația pentru Cultul Divin și Sacramente (se ocupă cu reglementarea și promovarea liturgiei sacre, în primul rând a sfintelor sacramente). 5. Congregația pentru Doctrina Credinței (are ca scop promovarea și apărarea credinței și moralei în întreaga lume catolică). 6. Congregația pentru Episcopi (se ocupă de înființarea și atribuirea canonică a diecezelor, precum și de exercitarea oficiului episcopal în Biserica Latină). 7. Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor (conduce și coordonează în toată lumea opera de evanghelizare a popoarelor și cooperarea misionară, cu excepția teritoriilor în care este competentă Congregația pentru Bisericile Orientale). 8. Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică (promovează și reglementează practicarea sfaturilor evanghelice, precum și activitatea tuturor Societăților de viață apostolică). 9. Congregația pentru Seminarii și Institutele de Studii Superioare (se ocupă cu formarea celor chemați la sfânta Preoție și de promovarea și reglementarea educației catolice).

Congres euharistic
Adunare solemnă extraordinară care are ca scop cinstirea publică a Preasfântului Sacrament și aprofundarea unui anumit aspect al misterului euharistic. Poate fi diecezan, național și internațional. Primul congres euharistic internațional a avut loc în 1881, la Lille (Franța). Congresul euharistic trebuie să fie un semn autentic de credință și de dragoste, prin participarea deplină a unei Biserici și prin prezența reprezentanților celorlalte Biserici locale.

Conopeu
(Din gr.konopéion, perdea). Văl care acoperă portița tabernacolului în care se păstrează Ostiile consacrate. Actualmente este facultativ, în cazul în care tabernacolul este confecționat din material prețios și lucrat artistic.

Consacrare
(Din lat. consecrátio). Rit solemn prin care o persoană este destinată permanent slujirii lui Dumnezeu, iar un lucru este destinat cultului divin. De exemplu, consacrarea altarelor, a bisericilor, a fecioarelor.

Consiliu episcopal
(Din lat. consílium, derivat din consúlere, a consulta, a cere sfat). Consiliul format din episcopul diecezan, vicarul general și vicarii episcopali, cu scopul unei mai mari eficiențe în activitatea pastorală a diecezei (cf. CDC, can. 473).

Consiliu pastoral diecezan
Consiliul format din clerici, laici și călugări, desemnați conform criteriilor stabilite de episcopul diecezan, căruia îi revine sarcina să descopere, să examineze și să propună soluții tactice privind problemele legate de activitățile pastorale ale diecezei (cf. CDC, can. 511-514). Înființarea lui nu este obligatorie.

Consiliu pastoral parohial
Consiliul format din credincioși care aparțin unei parohii (clerici, laici și călugări) desemnați conform criteriilor stabilite de episcopul diecezan, sub conducerea parohului, și urmărește promovarea eficientă a activității pastorale parohiale (cf. CDC, can. 536). Înființarea lui nu este obligatorie.

Consiliul prezbiteral
Grup de preoți care, reprezentând toți preoții diecezei (parohi, vicari; seculari, călugări etc.), formează un fel de senat al episcopului și le revine sarcina de a-l ajuta pe episcop în conducerea întregii dieceze, conform normelor dreptului, ca să fie promovat cât mai mult posibil binele pastoral al porțiunii poporului lui Dumnezeu încredințată episcopului. Existența acestui organism în fiecare dieceză este obligatorie. Fiecare consiliu trebuie să aibă statute proprii. Jumătate din membrii consiliului sunt aleși de către preoți, iar cealaltă jumătate este formată din membrii de drept (vicarul general, vicarii episcopali, rectorul seminarului mare, unii diecezani) și din membrii desemnați în mod liber de episcopul diecezan. În tot cazul, e necesar ca toți membrii consiliului să fie preoți competenți, activi și însuflețiți de spirit de slujire, de disponibilitate și plini de zel pastoral. Cei aleși de către preoți și cei numiți de episcop sunt desemnați pentru un timp determinat, stabilit de statute. Dreptul canonic stabilește totuși că întregul consiliu sau măcar o parte din el să fie reînnoit în decurs de cinci ani. Unele statute prevăd că nimeni nu poate fi ales de preoți sau numit de episcop mai mult de două ori consecutiv. Consiliul e prezidat de episcop, are numai vot consultativ și încetează când scaunul episcopal devine vacant (cf. CDC, can. 495-502; PO 7).

Consistoriu
(Din lat. consistórium, de la consístere, a asista, a fi de față). Întrunire a cardinalilor, din ordinul și sub președinția papei, în cursul căreia se examinează diferite probleme de importanță majoră pentru Biserică. La consistoriul ordinar sunt convocați toți cardinalii, cel puțin cei care se află la Roma, pentru a fi consultați în unele probleme grave, dar care apar în mod frecvent, sau pentru a îndeplini anumite acte deosebit de solemne. La consistoriul extraordinar sunt convocați toți cardinalii din întreaga lume și este celebrat când cerințe speciale ale Bisericii sau probleme mai grave ce trebuie rezolvate impun acest lucru (cf. CDC, can. 353).

Constituție
(Din lat. constitútio, dispoziție, ordin). Termenul are mai multe semnificații. 1. Document papal de importanță majoră, în care sunt tratate probleme care privesc credința, morala sau disciplina ecleziastică. În cele mai multe cazuri un asemenea document este prezentat sub formă de bulă și are denumirea oficială de "constituție apostolică". 2. Culegere de legi și prescripții care formează codul fundamental al unui institut de viață consacrată și în care sunt precizate natura, scopul, mijloacele de acțiune, modul de conducere, obligațiile membrilor etc. Denumirea oficială a unei asemenea culegeri este de "constituție" sau "regulă". 3. Document solemn al unui Conciliu ecumenic, în care sunt expuse și precizate în mod detaliat unul sau mai multe puncte ale Bisericii cu privire la credință sau morală, ori cu privire la activitatea pastorală. De exemplu, Conciliul al II-lea din Vatican a promulgat patru constituții: Sacrosánctum concílium (despre Liturgie), Lúmen géntium (despre Biserică), Déi Vérbum (despre Revelația divină) și Gáudium et spes (constituție pastorală privind Biserica în lumea contemporană).

Consubstanțial
(Din lat. consubstantiális, trad. a termenului gr. homooúsios, de aceeași substanță, de aceeași ființă). Termen teologic, adoptat de Conciliul ecumenic din Niceea (325) pentru a defini unitatea perfectă și identitatea, nu numai specifică, ci și "numerică", de substanță, esență și natură între Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl. Fiul este "consubstanțial- de o ființă" cu Tatăl. Conciliul din Constantinopol din anul 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea și l-a mărturisit pe "Fiul lui Dumnezeu unul-născut care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu creat, de o ființă (lit. de aceeași substanță) cu Tatăl" (DS 150). Termenul "consubstanțial" este aplicat și Sfântului Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi, consubstanțial Tatălui și Fiului ("care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit"). Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt consubstanțiale (o singură natură și trei ipostaze). Sfânta Treime este de o ființă și nedespărțită.

Consumarea căsătoriei
(Din lat. consumátio, de la consumáre, a împlini, a desăvârși). Căsătoria este "consumată" dacă soții au săvârșit împreună (după celebrarea ei) actul conjugal, capabil în sine pentru nașterea copiilor și în vederea căruia căsătoria este rânduită prin natura sa și prin care soții devin un singur trup (cf. CDC, can. 1061). O căsătorie validă, dar neconsumată poate fi desfăcută de papa dacă există un motiv just (cf. CDC, can. 1142; 1697-1706).

Contemplație
(Din lat. contemplátio, contemplare, observare, examinare). Formă de rugăciune făcută în tăcere în timpul căreia credinciosul reflectează cu iubire la Dumnezeu și la misterele sale. Când contemplația este rezultatul unei exercitări sârguincioase, se numește "dobândită" (acquisíta); când este rezultatul unui dar special al lui Dumnezeu, se numește "infuză" (infúsa). Conciliul al II-lea din Vatican o numește "aderare la Dumnezeu cu mintea și cu inima" (PC 5).

Convalidare radicală
(a unei căsătorii).

Convalidare simplă
(a unei căsătorii). (Din lat. convalidátio, validare). Validarea unei căsătorii nule datorită unui impediment, sau a unui viciu de consimțământ, sau a unui defect de formă, prin reînnoirea consimțământului (cf. CDC, can. 1156- 1160).

Convent
(Din lat. convéntus, adunare). Casa unui ordin călugăresc ori a unei congregații întemeiate începând din sec. al XIV-lea, care, nefiind abație, nu are titlu de mănăstire.

Conventuali
(Din lat. conventuális, de la convéntus). Ramură a Ordinului sfântului Francisc de Assisi (Franciscani) care continuă vechea comunitate organizată de sfântul Bonaventura (1221-1274). Denumirea oficială: Órdo Frátrum Minórum Conventuálium (Ordinul fraților minori conventuali). Din Ordinul conventualilor s-au desprins ulterior Observanții și Capucinii.

Copilărie spirituală
Formă de viață spirituală care are la bază următoarea învățătură evanghelică: "Dacă nu veți fi ca și copiii nu veți intra în împărăția cerurilor" (Mt 18,3). A fost practicată în chip special de sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897).

Cor
(Din lat. chórus). 1. Ansamblu vocal care îndeplinește o funcție proprie în cadrul diferitelor celebrări liturgice. 2. Parte a bisericii unde se află de obicei orga și cântă corul. 3. Loc în prezbiteriu, rezervat canonicilor sau membrilor unei comunități monahale care participă la celebrarea Liturgiei Orelor și la celelalte celebrări liturgice.

Corporal
(Din lat. corporále, de la corpus, trup). Pânză albă de in sau bumbac, apretată, de aproximativ 60/60 cm, care se așterne pe masa de altar și se așază pe ea patena și potirul, la Sfânta Liturghie, și ostensorul, la expunerea Preasfântului Sacrament.

Coruri de îngeri
Clasificarea îngerilor în nouă coruri, devenită populară datorită operei Istoria cerească a lui Dionisiu Pseudo-Areopagitul (sec. V-VI). Aceste nouă coruri sunt subîmpărțite în grupe: serafimii, cherubimii, tronurile; stăpânirile, tăriile, puterile; începătoriile, arhanghelii, îngerii.

Cotă
(Din fr. cotte, tunică). Veșmânt liturgic de in sau bumbac, de culoare albă, purtat peste sutană de către clerici, având forma unei cămăși largi, lungă până aproape de genunchi, folosit la diferitele celebrări liturgice, cu excepția celebrării Sfintei Liturghii (când se îmbracă alba). Este îmbrăcată și de acoliți, lectori și ministranți.

Crăciun
Etimologie incertă; probabil din lat. creátio, naștere. Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Isus Cristos, celebrată anual la 25 decembrie. Instituită la Roma în jurul anilor 330, a fost fixată la 25 decembrie pentru a face să dispară sărbătoarea Natális sólis invícti (Ziua de naștere a soarelui neînvins) pe care păgânismul roman o celebra la acea dată, zi considerată ca fiind și cea a solstițiului de iarnă. Biserica Romei a dat acestei sărbători păgâne o semnificație diferită. În momentul în care se sărbătorește nașterea astronomică a soarelui, creștinilor le era prezentată nașterea adevăratului soare, Cristos Domnul, care a venit în lume după o lungă noapte a păcatului.

Credență
(Din ital. credenza, dulap). Măsuță, situată în prezbiteriu, pe care sunt așezate vasele sacre și alte obiecte liturgice necesare pentru celebrarea Sfintei Liturghii.

Credință
(Din lat. crédere, a crede). Virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu și credem tot ceea ce el ne-a spus și ne-a revelat și ceea ce Biserica ne-a propus să credem, căci el este însuși Adevărul. Creștinul trebuie nu numai să păstreze credința și să o trăiască, ci să o și profeseze, să-i dea mărturie cu îndrăzneală și să o răspândească (cf. CBC 1814-1815).

Crez

Criptă
(Din lat. crýpta, derivat din gr. krypté, grotă). Spațiu săpat sub zona prezbiteriului unei biserici și care, în vechime, servea ca loc de acces la mormântul unui martir așezat sub altarul principal. Actualmente, unele biserici au spații subterane sau cripte mai mari, rezervate unor celebrări cu participare mai redusă a credincioșilor.

Crismă
(Din gr. chrísmon, unguent). Ulei de măsline, amestecat cu balsam, consacrat de episcop în cadrul Liturghiei crismei din Joia Sfântă. Este folosit în general pentru toate consacrările de persoane și de lucruri, dar în special la Botez, la Confirmațiune sau Mir și la Preoție.

Cristocentrică (teologie)
Teologie care îi acordă lui Cristos locul central în structura ei; care vorbește despre Dumnezeu avându-l în vedere pe Cristos și pornind de la el.

Cristologie
Parte a teologiei dogmatice care tratează în mod sistematic despre misterul lui Cristos Isus.

Cristos
(Din gr. christós, trad. ebr. mashíah, mesia, uns, consacrat). Numele Cristos înseamnă Cel Uns. Isus este Cristos pentru că "Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt și cu putere" (Fap 10,38). El era "cel care trebuie să vină" (Lc 7,19), "speranța lui Israel" (Fap 28,20).
[ Mesia ]

Cruce
(Din lat. crux). Semn specific creștin care exprimă moartea lui Cristos pentru mântuirea noastră. "Sua sanctíssima passióne in lígno crúcis nóbis iustificatiónem méruit" (prin Patima sa preasfântă pe lemnul Crucii, el ne-a meritat îndreptățirea), învață Conciliul Tridentin (DS 1529), subliniind caracterul unic al lui Cristos ca "izvor de mântuire veșnică" (Evr 5,9). "În afară de Cruce nu există altă scară care conduce la cer" (sfânta Roza din Lima). Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), venerarea Crucii în Vinerea Sfântă, Calea Crucii (Via crúcis), semnul Crucii făcut cu evlavie, privirea îndreptată spre crucifix etc., sunt câteva din atâtea moduri de a ne aminti de moartea lui Cristos pe lemnul Crucii. Cruce pectorală, crucea purtată pe piept de papa, cardinali, episcopi și abați. Cruce procesională, cruce folosită la procesiuni, la intrarea solemnă în biserică la începutul Sfintei Liturghii, la înmormântări etc.

Crucifix
(Din lat. crucifíxus, part. trecut al verb. crucifígere, a răstigni). Cruce din lemn sau metal pe care Cristos este reprezentat răstignit. În unele locuri este folosit și substantivul "răstignit". În casele lor și în instituțiile publice (școli, tribunale, spitale etc.), creștinii așază crucifixul la loc de cinste.
[ Cruce ]

Culori liturgice
Culorile veșmintelor sacre: albul, roșul, verdele, violetul, negrul și rozul. Diversitatea culorilor la veșmintele sacre are drept scop exprimarea mai limpede și prin mijloace exterioare a specificului misterelor de credință celebrate (de ex., albul este folosit la celebrarea misterelor de bucurie și de slavă ale Domnului) precum și a mersului vieții creștine în cursul anului liturgic (de ex., violetul este folosit în timpurile de pregătire la celebrarea Crăciunului și a Paștelui, albul în zilele celebrării pline de bucurie ale acelorași mistere, iar verdele în timpul de peste an trăit în așteptarea plină de speranță a ultimelor realități, cf. PNMR 307; 308).

Cult
(Din lat. cúltus, derivat din cólere, a venera, a cinsti). Adorarea lui Dumnezeu, exprimată în laudă, în mulțumire, în oferire de sine, în părere de rău pentru păcatele săvârșite și în cerere de haruri și binecuvântări. Cultul personal dat lui Dumnezeu poate avea loc pretutindeni și oricând. Cultul creștin public este liturgia. Jertfa euharistică (Sfânta Liturghie), memorialul morții și învierii Domnului, în care se perpetuează de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii, este culmea și izvorul întregului cult și al întregii vieți creștine. Cultul Maicii Domnului (cf. Lc 1,48) diferă în mod esențial de cultul de adorație care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca și Tatălui și Duhului Sfânt. El își găsește expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei deDumnezeu și în rugăciunea mariană, cum ar fi Sfântul Rozariu, rezumat al întregii Evanghelii (cf. CBC 971). Biserica îi cinstește și pe îngerii și sfinții din cer, datorită harului deosebit pe care l-au primit de la Dumnezeu.

Cumpătare
(Din lat. computátio, socoteală, chibzuință). Virtute morală care moderează atracțiile plăcerilor și dă echilibru în folosirea bunurilor create. Ea asigură stăpânirea voinței asupra instinctelor și menține dorințele în limitele bunei-cuviințe (cf. CBC 1809).

Curăție

Curia romană
(Din lat. cúria, loc de întrunire; senat; tribunal). Ansamblul instituțiilor și organismelor, cu sediul la Roma, care îl ajută pe papa în exercitarea oficiului său pastoral spre binele și slujirea Bisericii universale și a Bisericilor particulare (cf. PB 1). Compoziția Curiei romane: 1. Instituții superioare: a) Secretariatul de Stat, cu două secții: Secția Afacerilor Generale și Secția Raporturilor cu Statele; b) Congregațiile (există 9 congregații); c) Tribunalele (Penitențiaria Apostolică, Supremul Tribunal al Signaturii Apostolice și Rota Romana); d) Consiliile pontificale (12 consilii). 2. Alte organisme care nu sunt instituții superioare: Prefectura Casei Pontificale și Oficiul Celebrărilor Liturgice ale Papei. 3. Instituții legate de Sfântul Scaun: Arhiva Secretă, Biblioteca Apostolică, Academia Pontificală de Științe, Editura Vaticană, Radio Vatican și Centrul de Televiziune.

Curie diecezană
Ansamblul persoanelor și organismelor care îl ajută pe episcopul diecezan în conducerea întregii dieceze, adică vicarul general, care de obicei este și coordonatorul curiei, vicarii episcopali (numai în sectorul pentru care sunt numiți), cancelarul, economul diecezan, consiliul cu problemele economice și tribunalul diecezan.

Cuvântul lui Dumnezeu (Cuvântul Domnului)
(În lat. Vérbum Dei; Vérbum Dómini). Formulă folosită des în tradiția iudeo-creștină, care înseamnă tot ceea ce Dumnezeu ne-a revelat și este conținut în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Liturgia, magisteriul Bisericii și viața creștină sunt locuri în care Cuvântul este ascultat și meditat, interpretat și actualizat. Formula "Cuvântul Domnului" este rostită la sfârșitul fiecărei lecturi biblice din cadrul celebrărilor liturgice, iar credincioșii răspund "Mulțumim lui Dumnezeu" (la lecturile din Vechiul Testament și la cele din Noul Testament, cu excepția Evangheliilor) sau "Laudă ție, Cristoase" (la Evanghelie).
[ Biblie ]

Cvasiparohie
Comunitatea de credincioși, circumscrisă teritorial, în cadrul unei dieceze, încredințată unui preot în calitate de păstor propriu al ei, care, datorită unor circumstanțe speciale, nu a fost încă ridicată la rangul de parohie (cf. CDC, can. 516). E înființată cu perspectiva de a deveni cândva parohie.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire