pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Mic dicționar creștin catolic
pr. Ioan Tămaș

achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

Prezentare    Index & Căutare

- D -

D.O.M.
Scrierea prescurtată a cuvintelor latinești Déo Óptimo Máximo (lui Dumnezeu care e cel mai bun și cel mai mare) care indică închinarea unei biserici lui Dumnezeu. Aceste inițiale sunt scrise pe frontispiciul unor biserici.

Dalmatică
(Din lat. dalmática, tunică din Dalmația). Veșmânt liturgic, în formă de tunică lungă până la genunchi, cu mâneci largi, până la cot, folosit de diacon. La început era o haină civilă, răspândită aproape în întregul Imperiu roman, iar din sec. al V-lea începe să fie folosită ca haină liturgică.

Darurile Duhului Sfânt
Dispoziții permanente care îl fac pe credincios ascultător în a urma inspirațiile Duhului Sfânt. Inspirându-se din Is 11,1-2, Catehismul catolic enumeră șapte daruri ale Duhului Sfânt: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, știința, evlavia, frica de Dumnezeu. Ele completează și desăvârșesc virtuțile celor care le primesc și îi fac pe credincioși docili în a asculta cu promptitudine inspirațiile divine (cf. CBC 1830-1831).

Dascăl
(Din bulg. daskal). Credincios laic care se distinge prin credință puternică și viață morală ireproșabilă și care îndeplinește în Biserică funcția de catehet, de cântăreț sau cantor, de organist și uneori de sacristan.

De fide
(definiție). (Expr. lat., "care aparține la credință"). Declarație solemnă făcută de Biserică (de un Conciliu ecumenic sau de papa singur când vorbește ex cáthedra) cum că un adevăr de credință sau de morală este conținut în tezaurul Revelației, iar credincioșii au obligația de a crede în el.

Decalog
(Din gr. déka lógoi, zece cuvinte, transformat de sfântul Irineu în dekálogos; în lat. decálogus). Denumire dată celor zece porunci ale lui Dumnezeu, care sintetizează responsabilitățile noastre religioase și morale. Sunt redactate în Biblie în două variante: Ex 20,1-17 și Dt 5,6-21. În Catehismul catolic sunt formulate astfel. 1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alți dumnezei afară de mine; să nu-ți faci chip cioplit ca să te închini lui. 2. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar. 3. Adu-ți aminte să sfințești ziua Domnului. 4. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești mult pe pământ. 5. Să nu ucizi. 6. Să nu faci fapte necurate. 7. Să nu furi. 8. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău. 9. Să nu poftești femeia aproapelui tău. 10. Să nu poftești casa aproapelui tău și nici un lucru ce este al lui.

Decan
(Din lat. decánus, derivat din décem, zece, care la început însemna "șeful unui grup format din zece persoane"). 1. Preot numit de episcopul diecezan pentru a conduce un decanat. Este numit pentru un timp determinat, stabilit de dreptul diecezan, și poate fi înlăturat în mod liber de episcop dintr-un motiv just (cf. CDC, can. 553- 554). 2. Decanul Colegiului cardinalilor este cardinalul care are ca titlu dieceza de Ostia, de lângă Roma, prezidează colegiul și este considerat prímus ínter páres (primul între egali). 3. Decanul tribunalului apostolic Róta Romána este judecătorul care are numirea cea mai veche în acest tribunal bisericesc. 4. Profesor din cadrul unei universități catolice sau ecleziastice însărcinat cu conducerea unei facultăți; grad deținut de această persoană.

Decanat
(Din lat. decanátus). 1. Demnitatea de decan; biroul unde lucrează decanul (și personalul ajutător). 2. Circumscripție ecleziastică diecezană formată din zece parohii vecine. 3. Organul de conducere al unei facultăți.
[ Decan ]

Declarare de nulitate
Declarația oficială a unei sentințe pronunțate de un tribunal bisericesc, conform căreia un sacrament, îndeosebi o căsătorie, în ciuda aparențelor contrare, nu a existat niciodată datorită unui impediment, a unui viciu de consimțământ sau a unui defect de formă. "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă", spune Isus (Mt 10,9). Or, în cazul unei căsătorii nule sau invalide Dumnezeu nu a unit nimic.

Declarație conciliară
Document relativ scurt, aprobat de un Conciliu ecumenic, cu privire la poziția Bisericii față de o problemă de importanță majoră. Conciliul al II-lea din Vatican a promulgat trei declarații: 1. Gravíssimum educatiónis (prezintă câteva directive fundamentale cu privire la educația creștină, mai ales în școli); 2. Nóstra aetáte (prezintă relațiile Bisericii cu religiile necreștine, îndeosebi cu religia ebraică și cu cea musulmană); 3. Dignitátis humánae (prezintă problema libertății religioase).

Decret
(Din lat. decrétum, hotărâre). În legislația Bisericii, prin "decret" se înțelege, în general, o hotărâre specială emisă de autoritatea competentă. Dacă această hotărâre sau dispoziție este dată de autoritatea legislativă care prescrie norme juridice, este vorba de decret legislativ; dacă este dată de autoritatea executivă și administrativă, care are sarcina de a aplica legile, este vorba de decret executiv;* dacă este dată de autoritatea judiciară, este vorba de un decret judiciar. Decretul legislativ este în mod necesar general, deoarece e o lege propriu-zisă. Cel executiv poate fi atât general cât și particular, iar cel judiciar este întotdeauna particular, întrucât este dat unei persoane precise. Decretul particular este actul administrativ emis de autoritatea executivă competentă, prin care, în conformitate cu normele dreptului, într-un caz particular, este dată o decizie (de ex., înființarea unei parohii)* sau este acordat un oficiu (de ex., oficiul de paroh)* sau se conferă ceva (de ex., personalitate juridică unei asociații)*, care prin natura lor nu presupun o cerere făcută de cineva (cf. CDC, can. 48).

Decret conciliar
Document aprobat de un Conciliu ecumenic, care, pe lângă elementele de doctrină creștină, conține și numeroase norme canonice. Conciliul al II-lea din Vatican a promulgat nouă decrete: 1. Ínter mirífica (despre mijloacele de comunicare în masă); 2. Unitátis redintegrátio (despre ecumenism);* 3. Orientálium ecclesiárum (despre Bisericile Orientale Catolice); 4. Chrístus Dóminus (despre episcopi); 5. Perféctae caritátis (despre călugări); 6. Optátam totíus (despre seminariști); 8. Ad géntes (despre misiuni); 9. Presbyterórum órdinis (despre preoți).

Dei Verbum
(Term. lat., "Cuvântul lui Dumnezeu"). Constituție dogmatică despre Revelația divină, promulgată de Conciliul al II-lea din Vatican la 18 noiembrie 1965. Are șase capitole: 1. Revelația; 2. Transmiterea Revelației divine; 3. Inspirația divină și interpretarea Sfintei Scripturi; 4. Vechiul Testament; 5. Noul Testament; 6. Sfânta Scriptură în viața Bisericii.

Delegat apostolic
În sens strict, legat al papei. În sens larg, orice persoană investită cu o misiune specială din partea Scaunului Apostolic.

Denzinger
Culegere de documente ale magisteriului Bisericii*, publicată pentru prima dată în anul 1854 de iezuitul Heinrich Joseph Denzinger (1819- 1883). A 35-a ediție în limba latină, revizuită și adăugită de Adolf Schönmetzer, a apărut în anul 1976 și este intitulată Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum. Se citează DS (adică Denzinger-Schönmetzer).

Deo gratias
(Expr. lat., "Mulțumim lui Dumnezeu). Aclamație liturgică folosită îndeosebi ca răspuns la finalul lecturilor, cu excepția evangheliei, și la terminarea Sfintei Liturghii (după Íte, míssa est, Liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace).

Desfrânare
Unirea trupească în afara căsătoriei între un bărbat și o femeie, ambii liberi sau necăsătoriți. Este în mod grav contrară demnității persoanelor și a sexualității umane, care e în mod natural orânduită spre binele soților și spre zămislirea, nașterea și creșterea copiilor.

Devotio moderna
(Expr. lat., "evlavie modernă"). Mișcare de reînnoire religioasă, apărută în Olanda pe la jumătatea sec. al XVI-lea. Ceea ce caracterizează această mișcare este regăsirea lui Dumnezeu în propriul suflet prin reculegere, meditație și aprofundarea vieții creștine, precum și prin rugăciune, prin muncă și prin studierea Sfintei Scripturi.* Cartea ce sintetizează în chip minunat ideile acestei mișcări este De imitatióne Chrísti.

Devoționale
(Din ital. devozionáli). Obiecte religioase de uz personal (iconițe, cruciulițe, medalii etc.), folosite pentru a facilita meditația, rugăciunea și pietatea în general.

Devoțiune

Dezlegare

Diacon
(Din lat. diáconus, derivat din gr. diákonos, slujitor, asistent). Cel care a primit diaconatul. În Biserica Latină sunt două categorii de diaconi: diaconi care aspiră la prezbiterat și diaconi permanenți. Candidații la diaconatul conferit în vederea prezbiteratului trebuie să aibă cel puțin 23 de ani împliniți și să îmbrățișeze celibatul. Candidații la diaconatul permanent, necăsătoriți, trebuie să îmbrățișeze celibatul și să aibă 25 de ani împliniți. Candidații la diaconatul permanent, care sunt căsătoriți, trebuie să aibă 35 de ani împliniți și acordul scris al soției (cf. CDC, can. 1031; 1037).

Diaconat
(Din lat. diaconátus). Una din cele trei trepte ale sacramentului sfintei Preoții (celelalte două sunt prezbiteratul și episcopatul) (cf. Fap 6,1-6; LG 29).

Diavol
(Din lat. diábolus, derivat din gr. diábolos, cel care divizează). Denumire dată lui Lucifer sau Satana (ebr. sátan, adversar), căpetenia îngerilor răi. Satana sau Diavolul și ceilalți demoni sunt îngeri căzuți pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu și planul lui. Opțiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu (cf. CBC 414). Învins prin moartea și învierea lui Isus Cristos, Diavolul își va pierde total puterea abia la revenirea glorioasă a lui Cristos.

Dieceză
(Din lat. dioécesis, derivat din gr. dioíkesis, administrație). Teritoriul ecleziastic care se află sub jurisdicția imediată a unui episcop, pe care acesta îl conduce cu putere proprie și nu ca vicar al papei (definiție juridică). O porțiune a poporului lui Dumnezeu, care este încredințată unui episcop pentru a o păstori cu colaborarea tuturor preoților, astfel încât, aderând la păstorul ei și adunată de el în Duhul Sfânt prin Evanghelie și Euharistie, să constituie o Biserică particulară în care este realmente prezentă și acționează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică și apostolică (cf. CD 11) (definiție teologică).

Dieceză sufragantă (sufragană)
Denumire dată fiecărei dieceze care face parte dintr-o provincie ecleziastică. Termenul provine de la faptul că în trecut episcopii unei provincii ecleziastice își exprimau sufragiul (din lat. sufragári, a vota pentru cineva) atât pentru alegerea mitropolitului cât și în cadrul unui Conciliu provincial.

Dieceze suburbicare
(În lat. dioecéses suburbicariae). Cele șapte dieceze situate în împrejurimile Romei (Úrbs) ai căror titulari sunt șapte cardinali care aparțin rangului episcopal. Ele sunt: Ostia, Albano, Frascati, Palestrina, Porto e Santa Rufina, Sabina e Poggio, Mirteto, Velletri. Aceste dieceze au episcopi diecezani proprii, iar cardinalii păstrează numai titlul, fără să aibă vreo putere de conducere sau de jurisdicție.

Dies natalis
(Expr. lat., "ziua de naștere"). Pentru creștini este ziua morții pământești, întrucât e ziua când are loc adevărata "naștere" la viața veșnică cu Dumnezeu.

Dignitatis humanae
(Term. lat., "a demnității umane"; "demnitatea persoanei umane"). Declarație a Conciliului al II-lea din Vatican asupra libertății religioase, promulgată la 7 decembrie 1965. Are o introducere și două capitole: 1. Aspecte generale ale libertății religioase (obiectul și fundamentul libertății religioase; libertatea religioasă și relația omului cu Dumnezeu; libertatea comunităților religioase; libertatea religioasă a familiei; ocrotirea libertății religioase; educarea la buna exercitare a libertății). 2. Libertatea religioasă în lumina Revelației (învățătura despre libertatea religioasă își are rădăcinile în Revelație; libertatea actului de credință; modul de a acționa al lui Cristos și al apostolilor săi; libertatea Bisericii; misiunea Bisericii).

Dimisoriale
(Din lat. lítterae dimissóriae, de la dimíssus, trimis, expediat). Denumire dată înscrisurilor pe care Ordinariul propriu (episcop sau superior călugăresc) al candidatului la hirotonirea diaconală sau prezbiterală le trimite unui episcop, pentru ca acesta să poată administra în mod legal hirotonirea respectivă.

Director spiritual
Preot pe care credincioșii îl aleg în mod liber pentru a le fi îndrumător în viața spirituală. Poate fi în același timp și confesor sau duhovnic, dar cele două funcții pot fi și separate. În fiecare seminar trebuie să existe cel puțin un director spiritual pentru îndrumarea sufletească a viitorilor preoți (cf. CDC, can. 239). Superiorii institutelor călugărești să creeze supușilor lor posibilitatea de a-și alege în mod liber directorul spiritual, respectându-se totuși disciplina mănăstirii sau a conventului (cf. CDC, can. 630).

Directoriu
(Din lat. directórium, derivat din dirígere, a orândui, a reglementa). 1. Calendar liturgic care conține prescripțiile pentru celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii și a Liturgiei Orelor. 2. Ansamblu de directive și de recomandări care nu au forță de lege pentru că nu sunt dispoziții sau norme propriu-zise, ori pentru că sunt date de cei care au numai putere executivă în Biserică (de ex. Congregațiile Curiei romane). 3. Codul secundar al unui institut de viață consacrată, în care sunt cuprinse normele care nu fac parte din codul fundamental sau constituții și care pot fi revizuite și adoptate cu aprobarea capitlului general.

Direcțiune spirituală
Ajutor dat de un preot unui credincios pentru a propăși în viața spirituală sau sufletească. Direcțiunea presupune o anumită continuitate, iar din partea credinciosului presupune o deschidere totală și sinceră a sufletului.

Discernământul spiritelor
(Din lat. discérnere, a distinge, a deosebi). Dar special al lui Dumnezeu, care constă în capacitatea de a deosebi carismele dumnezeiești de influențele pur naturale sau chiar diabolice (cf. 1Cor 12,10). Pentru a evalua dacă anumite cazuri particulare provin de la Duhul lui Dumnezeu ori de la duhul cel rău (cf. 1In 4,1-6), mulți autori de spiritualitate au indicat anumite reguli, cum sunt de exemplu cele fixate de sfântul Ignațiu din Loyola (1491-1556) pentru persoanele care fac exerciții spirituale (cf. Ignatiu de Loyola, Exerciții spirituale, nr. 328).

Dispensă
(Din lat. dispensátio, de la dispensáre, a distribui, a acorda cu dărnicie). Act administrativ prin care un superior ecleziastic competent suspendă, într-un caz particular, obligația de la observarea unei legi exclusiv canonice sau ecleziastice în favoarea unei persoane fizice sau chiar a unei comunități: dieceză, parohie, seminar etc.

Divorț
(Din lat. divórtium, despărțire). Desfacerea unei căsătorii valide și consumate sau "ruperea" legământului matrimonial. Între credincioșii catolici, "căsătoria încheiată în mod valid și consumată nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și pentru nici un motiv, în afară de moarte" (CDC, can. 1141). Divorțul este o ofensă gravă adusă legii naturale. El pretinde că rupe contractul liber consimțit al soților de a trăi împreună până la moarte. Divorțul lezează legământul de mântuire pentru care Căsătoria sacramentală constituie un semn. Faptul de a contracta o nouă unire, chiar recunoscută de legea civilă, mai adaugă ceva la gravitatea rupturii: soțul recăsătorit se află atunci în situație de adulter public și permanent. Despărțirea soților, cu păstrarea legăturii matrimoniale, poate fi legitimă în anumite cazuri prevăzute de Biserică (cf. CDC, can. 1151-1155).

Doctorat
(Din lat. doctorátus). Grad academic acordat într-o universitate ecleziastică sau papală, necesar pentru a obține dreptul de docent într-o facultate ecleziastică. Pentru admiterea la doctorat este necesară licența, iar pentru dobândirea lui sunt necesare examene preliminare precum și o lucrare de cercetare care să contribuie în mod efectiv la progresul științei sacre, elaborate sub conducerea unui docent, susținută în mod public, aprobată în mod colegial și publicată cel puțin în parte.

Doctorii Bisericii (Învățătorii Bisericii)
(Din lat. dóctor, învățător, magistru). Titlu onorific conferit atât Sfinților Părinți ai Bisericii cât și altor teologi care s-au remarcat prin sfințenia vieții și prin credința adevărată expusă în operele lor. Exemple de Sfinți Părinți și Doctori (Învățători) ai Bisericii: Ambroziu, Augustin, Ieronim, Grigore cel Mare (pentru Biserica Latină); Atanaziu, Vasile, Grigore Nazianzenul și Ioan Gură de Aur (pentru Biserica Orientală). Alți doctori ai Bisericii: Isidor de Sevilla, Bernard de Clairveaux, Anton de Padova, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Bonaventura, Tereza de Avila, Franscisc de Sales, Ecaterina de Siena, Alfons Maria de Liguori, Tereza de Lisieux. În liturgia catolică latină este prevăzut pentru ei un formular special complet pentru Sfânta Liturghie, precum și rugăciuni speciale la Liturgia Orelor.

Dogmă
(Din gr. dógma, decizie). Adevăr revelat de Dumnezeu și propus cu autoritate de magisteriul Bisericii spre a fi crezut de toți credincioșii din toate timpurile (cf. DS 3011). "Există o legătură organică între viața noastră spirituală și dogme. Dogmele sunt făclii pe calea credinței noastre, o luminează și îi dau siguranță. Și, reciproc, dacă viața noastră este dreaptă, mintea și inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinței" (CBC 89). Negarea unei dogme înseamnă erezie.

Dol
(Din lat. dólus, viclenie, înșelătorie). Unul din viciile actului juridic, care constă în înșelarea autorului unui act juridic. Dacă persoana nu ar fi fost înșelată (prin cuvinte false, reticențe, simulări etc.) nu ar fi pus acel act juridic. În dreptul canonic penal, dolul este voința deliberată de a viola legea penală ("deliberáta volúntas violándi légem").

Dom
(Din ital. dúomo, derivat din lat. dómus, casă). Denumire dată mai ales în Germania și Italia unor biserici catedrale. De ex., domul din Köln, domul din Milano.

Dominicani
Denumire dată membrilor Ordinului fraților predicatori (Órdo FrátrumPraedicatórum) întemeiat în anul 1215 de preotul dominican Dominic Guzman (mort în 1221, canonizat în 1234). Este un ordin călugăresc mendicant și se dedică în special predicării Cuvântului lui Dumnezeu și învățământului teologic.

Doxologie
(Din gr. dóxa, glorie; lógos, cuvânt). Rugăciune liturgică de preamărire a Sfintei Treimi. Există o doxologie mare: Glória in excélsis Déo (Mărire în cer lui Dumnezeu) și o doxologie mică: Glória Pátri (Slavă Tatălui) cu care se încheie fiecare psalm de la Liturgia Orelor. Rugăciunea euharistică se încheie cu doxologia: "Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, ție, Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea și mărirea în toți vecii vecilor".

Dragoste
(Din slav. dragosti)
[ Iubire ]

Drept canonic
(Din lat. diréctus, drept, în linie dreaptă, și din gr. kanonikós, conform normelor). Mai este numit și drept eclezial. Poate fi definit astfel: "ansamblul legilor sau normelor pozitive promulgate de autoritatea ecleziastică competentă, care reglementează relațiile intersubiective în viața comunității ecleziale". Începând din sec. al XII- lea, devine disciplină teologică de sine stătătoare; înainte era studiat în cadrul teologiei. După Conciliul al II-lea din Vatican, papa Ioan Paul al II-lea a promulgat, prin constituția apostolică Sácrae disciplínae léges (25 ianuarie 1983), noul Cod de Drept Canonic.

Dreptate
Virtute morală care constă în voința neschimbătoare și fermă de a da lui Dumnezeu și aproapelui ceea ce li se cuvine. Dreptatea față de Dumnezeu este numită "virtutea religiei". Față de oameni, ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia și la stabilirea în cadrul relațiilor interumane a armoniei care promovează echitatea față de persoane și față de binele comun (cf. CBC 1807).

Duhovnic

Duhul Sfânt
A treia Persoană* a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat ca și Tatăl și Fiul, "care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit". Divinitatea Duhului Sfânt a fost afirmată în mod solemn la primul Conciliu ecumenic din Constantinopol, în anul 381.

Dulie
(Din gr. douléia, supunere, servitute). Venerare a îngerilor și sfinților din cer, datorită harului deosebit pe care l-au primit de la Dumnezeu.

Duminică
(Din lat. domínica díes, ziua Domnului). Principala zi de sărbătoare de poruncă, în care, în numele tradiției apostolice, se celebrează misterul pascal. E "ziua Domnului" (Fap 1,10), când creștinii se abțin de la muncă pentru a comemora cu bucurie Învierea lui Cristos (Mt 16,1-2), crearea lumii și coborârea Duhului Sfânt. Noul Testament afirmă că creștinii se adunau duminica pentru a celebra Euharistia (Fap 20,7; cf. 1Cor 26,2). "Conform tradiției apostolice, care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează misterul pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica..., zi de bucurie și de încetare a lucrului..., fundamentul și nucleul întregului an liturgic" (SC 106). "Duminica, &*171;ziua Domnului&*187;, este ziua principală a celebrării Euharistiei, fiindcă este ziua Învierii. Este ziua adunării liturgice prin excelență, ziua familiei creștine, ziua bucuriei și a odihnei după muncă" (CBC 1193).

Duminica albă
(Din lat. domínica in álbis). Prima duminică după solemnitatea Învierea Domnului, numită astfel deoarece, în primele veacuri, creștinii botezați în noaptea de Paște dezbrăcau în această duminică haina albă pe care o purtau în octava Paștelui.

Duminica Floriilor
Denumire dată duminicii cu care începe Săptămâna Sfântă,* datorită procesiunii în cadrul căreia clerul și toți credincioșii, purtând ramuri verzi,* comemorează intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim* (cf. Mt 21,1-9). Această procesiune a luat naștere la Ierusalim la sfârșitul sec. al IV-lea și s-a răspândit în Biserica din Occident în secolele VII-IX. Ramurile binecuvântate în această duminică sunt păstrate cu pioșenie de către credincioși. Din ele se face cenușa care este pusă pe capul credincioșilor, în semn de pocăință, în ziua de Miercurea Cenușii, prima zi a Postului Mare.

Dumnezeu
(Din lat. Dóminus, Domn, și Déus, Dumnezeu). Ființa Supremă, spirituală și personală, veșnică și neschimbătoare, atotputernică și atotștiutoare, infinită și absolută, care trebuie adorată și slujită. În Vechiul Testament se autointitulează IHWH, adică "Eu sunt Cel care sunt" (Ex 3,13-15). În Noul Testament este numit "iubire" (cf. In 4,8), "Abbà" (Tată) care îl trimite pe Fiul său, Isus, Cuvântul veșnic, să mântuiască lumea. Însăși Ființa sa este Adevăr și Iubire. Faptul de a crede în Dumnezeu, Cel Unic,* și a-l iubi din toată ființa are consecințe imense pentru întreaga nostră viață: înseamnă a cunoaște măreția lui Dumnezeu (numai el e mare și trebuie să fie primul slujit); înseamnă a trăi în aducere de mulțumire (tot ce suntem și ce avem vine de la el); înseamnă a recunoaște adevărata demnitate a tuturor oamenilor (toți sunt făcuți "după chipul și asemănarea lui", Gen 1,26); înseamnă a ne folosi bine de lucrurile create ("Doamne, ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine, dă-mi tot ce mă apropie de tine"); înseamnă a ne pune toată încrederea în el în orice împrejurare, chiar și în restriște (cf. CBC 222-227).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire