pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Mic dicționar creștin catolic
pr. Ioan Tămaș

achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

Prezentare    Index & Căutare

- I -

I.H.S.
Prescurtare a cuvintelor latinești Jésus Hóminum Salvátor (Isus, Mântuitorul oamenilor). A fost răspândită începând din sec. al XIV-lea.

I.N.R.I.
Inițialele inscripției latinești de pe Crucea lui Isus: Jésus Nazarénus Rex Iudeórum (Isus Nazarineanul Regele Iudeilor). Inscripția, voită de Pilat, a fost scrisă și în ebraică și în greacă (cf. Mt 27,37; In 19,19-22).
[ Cruce ]

Iaculatorie
(Din lat. iaculári, a arunca săgeți). Rugăciune scurtă, adresată lui Dumnezeu sau sfinților din toată inima. Poate fi făcută și cu gândul chiar în timpul ocupațiilor zilnice. De exemplu: "Doamne, iartă-mă!", "Isuse, ajută-mă!", "Sfântă Fecioară Marie, roagă-te pentru mine!" etc.

Iad
(Din slav. iadu). Mai este numit și infern (din lat. inférnus, de jos, subpământean; neutrul inférnum e folosit ca substantiv și înseamnă "lumea infernală", locuința diavolilor și a sufletelor condamnate). Este "locul" sau starea în care diavolii și păcătoșii morți fără să se convertească îndură chinuri veșnice (cf. DS 1002). "A muri în păcat de moarte fără a se fi căit și fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărțiți de el pentru totdeauna prin propria alegere liberă. Și această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții săi este desemnată de cuvântul iad" (CBC 1033). Chinurile iadului, care variază în funcție de gravitatea păcatelor săvărșite (cf. DS 1306), constau în excluderea de la vederea sau prezența lui Dumnezeu (poéna dámni, pedeapsa pierderii) și în a suferi un foc care nu se stinge niciodată (poéna sénsus, pedeapsa simțului) (cf. DS 443).

ICHTHUS
Monogramă care îl desemnează pe Cristos Isus, fiind formată din inițialele a cinci cuvinte grecești: Iesoús Christós Theoú Úios Sotér (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor). Cuvântul alcătuit din aceste cinci inițiale - ichtus - înseamnă în limba greacă, pește. Îndeosebi primii creștini foloseau imaginea peștelui pentru a-și arăta credința în Cristos.

Icoană
(Din gr. biz. eikóna). Imagine sacră care îl reprezintă în principal pe Domnul nostru Isus Cristos, Dumnezeu și Mântuitor; apoi pe Preacurata și Sfânta Maică a lui Dumnezeu, pe îngeri și pe sfinți. "Imaginile sfinte prezente în bisericile și casele noastre au menirea de a trezi și de a hrăni credința noastră în misterul lui Cristos. Prin icoana lui Cristos și a lucrărilor sale de mântuire, pe el îl adorăm. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerilor și sfinților, venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă" (CBC 1192).

Ierarhie
(Din gr. híera arché, conducere sacră). În sens larg, totalitatea persoanelor care, în grade diferite și subordonate unele altora, îndeplinesc funcția de a învăța, de a sfinți și de a conduce în Biserică. În ierarhia preoțească există trei grade: episcopatul, prezbiteratul și diaconatul. În sens strict, papa și Colegiul episcopilor. În sens și mai strict, episcopatul unei țări, al unei regiuni.

Iezuiți
(Din lat. Jésus, Isus). Membrii ordinului călugăresc numit Socíetas Jésu (Societatea lui Isus), întemeiat de sfântul Ignațiu de Loyola (1499-1506) și aprobat de Papa Paul al III-lea în 1540. Pe lângă cele trei voturi solemne (castitate, ascultare și sărăcie), iezuiții depun un vot special: de ascultare față de papa. Deși apariția lor nu a fost condiționată de Reforma protestantă, totuși s-au dovedit a fi cei mai aprigi apărători ai credinței catolice prin înființarea de universități și școli superioare, prin activități misionare, prin predici, cateheze, direcțiune spirituală etc.

Imaculata Concepție

Imitațiunea lui Cristos
Titlul în limba română al lucrării ascetice De imitatióne Chrísti. Scrisă în limba latină, e o operă specific monahală. Totuși, ideile fundamentale pe care le conține cu privire la mortificare, la practicarea virtuților creștine și la unirea continuă cu Cristos, fac din ea o operă universală, apreciată mult și de către credincioșii laici. Cei mai mulți specialiști susțin că autorul ei este olandezul Thomas de Kempis (1387-1471). După Biblie, a fost în decursul secolelor, cartea cea mai tradusă în țările catolice. Cea mai reușită traducere în limba română este aceea a lui Andrei Brezeanu, apărută în 1992 la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București.

Imn
(Din gr. hýmnos, cânt). În sens strict, poezie religioasă formată din mai multe strofe, dintre care ultima este o doxologie, recitată sau cântată la Liturgia Orelor. Fiecare oră are un imn propriu. În sens larg, orice poem religios de laudă.

Împărtășanie (Sfânta)
Participare sacramentală la trupul și sângele lui Cristos sub speciile pâinii și vinului în timpul celebrării euharistice, după o pregătire necesară (de ex., după mărturisirea păcatelor grave în cadrul tainei Pocăinței). Mai este numită și Comuniune. Când se primește Împărtășania în afara Liturghiei (de ex., de către un bolnav), nu trebuie să se uite legătura ei cu Sfânta Liturghie. Liturghia este în același timp și în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii și ospățul sacru al împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului. Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Cristos sporește unirea noastră cu Cristos, ne iartă păcatele lesne iertătoare și ne ferește de păcatele grave. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtășește și Cristos devin mai puternice, primirea acestui sacrament întărește unitatea Bisericii, trupul mistic al lui Cristos (cf. CBC 1382, 1416).

Împărtășanie spirituală
Practică de evlavie care constă în unirea spirituală a credinciosului cu Mântuitorul care se jertfește la Sfânta Liturghie sau care e prezent în Sfânta Euharistie, când nu există posibilitatea împărtășirii sacramentale cu el.

Împărtășirea sfinților
(În lat. Commúnio sanctórum). Expresia aceasta are două semnificații strâns legate: împărtășire cu cele sfinte (sáncta) și împărtășire, comuniune între persoanele sfinte (sáncti). 1. Împărtășirea bunurilor spirituale înseamnă: comuniunea în credință, comuniunea sacramentelor, în special Euharistia, prin care "este reprezentată și realizată unitatea credincioșilor care formează un singur trup în Cristos" (LG 3), comuniunea carismelor și comuniunea iubirii (cf. Rom 14,7; 1Cor 12,26-27). "Cel mai mic act al nostru săvârșit din iubire răsună spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toți oamenii, vii sau morți, ce se întemeiază pe împărtășirea sfinților. Orice păcat vatămă această comuniune" (CBC 953). 2. Comuniunea Bisericii din cer și de pe pământ. Unica Biserică a lui Cristos cunoaște trei stări sau trei faze: Biserica luptătoare, ai cărei membri au de luptat împotriva păcatului și a obstacolelor ce stau în calea mântuirii, Biserica în suferință, ai cărei membri se purifică în purgator pentru a ajunge la vederea lui Dumnezeu, și Biserica triumfătoare a fericiților din cer. Credincioșii de pe pământ sunt în comuniune între ei, dar și cu cei din purgator și din cer. "Credem în comuniunea tuturor sfinților, a celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaților care își împlinesc purificarea în purgator și a fericiților din cer, toți împreună formând o singură Biserică. Și credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu și a sfinților lui ne ascultă necontenit rugăciunile" (SPF).

Impedimente matrimoniale
Cazuri sau circumstanțe personale care împiedică încheierea unei căsătorii. Impedimentul dirimant interzice în mod grav încheierea unei căsătorii și face ca o căsătorie să nu poată fi încheiată în mod valid. Există 12 impedimente dirimante: lipsa vârstei necesare; impotența; o căsătorie deja existentă; disparitatea de cult; hirotonirile; votul public perpetuu de castitate; răpirea; crima; consangvinitatea; afinitatea; onestitatea publică; adopția.

Imprimatur
(Cuv. lat., "Să se tipărească"). Autorizație dată de Ordinariul locului (episcopul diecezan ori vicarul general) pentru tipărirea cărților care tratează chestiuni de credință sau de morală, după ce cenzorul le-a examinat și a dat aviz favorabil.

Impunerea mâinilor
(În lat. Imposítio mánuum). Gest liturgic care constă în a întinde asupra cuiva sau a ceva, ori a pune pe capul cuiva, fie ambele mâini, fie numai mâna dreaptă, în cadrul celebrării unor sfinte sacramente. Impunerea mâinilor este facultativă la Botez, dar obligatorie la Mir, la epicleza euharistică, la Preoție, la Spovadă și la Ungerea bolnavilor. Hirotonirea diaconilor și a preoților, precum și consacrarea episcopilor au loc prin impunerea mâinilor episcopului și prin rostirea unei rugăciuni speciale.

In pectore
(Expr. lat., "în piept", păstrat secret). Expresie folosită în cazul creării unui cardinal al cărui nume nu este făcut cunoscut imediat de către papa, ci este păstrat secret pentru un anumit timp (în cele mai multe cazuri din motive politice).

Înălțarea Domnului
Misterul urcării la cer a lui Cristos cel înviat din morți și al intrării lui în gloria deplină și veșnică "la dreapta Tatălui", unde mijlocește pentru noi și își exercită domnia asupra întregului univers. "Înălțarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanității lui în domeniul ceresc al lui Dumnezeu, de unde va veni iarăși (cf. Fap 1,11), dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor (cf. Col 3,3). Isus Cristos, Capul Bisericii, merge înaintea noastră în Împărăția glorioasă a Tatălui pentru ca noi, mădularele trupului său, să intrăm în speranța că într-o zi vom fi pe vecie cu el" (CBC 665, 666). La început, misterul Înălțării Domnului era celebrat împreună cu misterul Coborârii Duhului Sfânt la Rusalii, și abia pe la anul 370 sărbătoarea Înălțării a fost fixată la 40 de zile după Sfintele Paști (cf. Fap 1,3).

Înălțarea Sfintei Cruci
Sărbătoare care are loc la 14 septembrie și în care se celebrează triumful Crucii lui Cristos, instrument și semn al mântuirii noastre.
[ Cruce ]

Încardinare
(Din lat. incardináre, a prinde în balamale). Încorporarea unui cleric într-o Biserică particulară (de exemplu, în dieceză) sau într-un institut de viață consacrată care are această posibilitate fie în virtutea dreptului (de ex., institutele călugărești și clericale), fie în virtutea unei concesiuni din partea autorității competente (de ex., în unele institute seculare). Nu sunt admiși clerici acefali, adică neîncardinați. Încardinarea are loc prin primirea diaconatului.

Înculturare
(Din lat. inculturátio). Prezentarea și introducerea mesajului evanghelic în contextul diferitelor culturi. Mai recent, acest termen a fost înlocuit cu cel de "evanghelizarea culturilor". Conciliul al II-lea din Vatican a învățat că Evanghelia nu ia nici o cultură ca model sau normă, dar că vrea să se întrupeze în fiecare cultură pentru mântuirea tuturor (cf. LG 13; 17; 23; GS 39; 55; 58; AG 9-11; 21-22).

Index
(Cuv. lat., "catalog"). Lista oficială a cărților pe care credincioșii catolici nu aveau voie să le vândă, să le traducă, să le păstreze, să le împrumute și să le citească fără o permisiune specială din partea autorităților bisericești. Erau cărțile contrare credinței și moralei creștine catolice. Actualmente Índex-ul este abrogat, dar aceasta nu înseamnă că un credincios poate să citească sau să vândă, fără a săvărși păcat, cărți, reviste sau videocasete imorale sau contrare credinței.

Indisolubilitate
(Din lat. indissolubílitas). Proprietate esențială a unei căsătorii valide și consumate, care constă în faptul că legământul conjugal nu poate fi rupt prin divorț. "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă", a spus Cristos (Mt 19,6). O căsătorie validă și consumată nu poate fi desfăcută nici de cele două părți (soții), nici de vreo autoritate omenească, religioasă sau civilă.

Îndreptățire

Indulgență
(Din lat. indulgéntia, bunăvoință, iertare). Iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice pentru păcatele deja iertate în ce privește vinovăția, pe care un credincios, dispus cum se cuvine și îndeplinind anumite condiții stabilite, o dobândește prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte și aplică cu autoritate tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților (cf. CDC, can. 992). Deci, indulgența nu este nici iertarea păcatelor, nici garanția intrării în cer. Ea este amnistierea de pedeapsa vremelnică meritată pentru greșelile săvărșite. Fiecare creștin iertat de păcat prin taina Pocăinței, trebuie să repare greșelile prin anumite fapte de pocăință. Biserica acordă indulgențe pentru orice faptă creștinească făcută în stare de har sfințitor, de către un creștin care trăiește în unire cu Biserica. Prin indulgențe, credincioșii pot dobândi pentru ei înșiși, ca și pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor (cf. CBC 1498).

Indult
(Din lat. indúlgere, a fi îngăduitor, a acorda). Orice favoare acordată de către autoritatea ecleziastică unei persoane fizice sau juridice. Dreptul canonic vorbește de mai multe ori de "indult". De ex. indultul de a putea înființa o asociație publică de credincioși (can. 320); indultul de secularizare obținut de un călugăr (can. 684); indultul de exclaustrare (can. 686); indultul apostolic ca un episcop să poată hirotoni pe cineva care e de alt rit (can. 1015) etc.

Infailibilitate
(Din lat. infallibílitas). Imposibilitatea de a greși în materie de credință și morală. Nu imposibilitatea de a păcătui, ci imposibilitatea de a învăța ceva greșit. Pentru a păstra Biserica în puritatea credinței transmise de apostoli, Cristos, care este Adevărul, a voit să confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. Prin "simțul supranatural al credinței", poporul lui Dumnezeu aderă neclintit la credință sub călăuzirea magisteriului viu al Bisericii. Misiunea magisteriului este legată de caracterul definitiv al legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său; el trebuie să-l apere de devieri și de slăbiciuni și să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credința autentică. Sarcina pastorală a magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. Pentru a împlini această slujire, Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu carisma infailibilității în materie de credință și de morală. Exercitarea acestei carisme poate îmbrăca mai multe modalități. "De această infailibilitate se bucură Pontiful roman, Capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcției sale, atunci când, în calitate de Păstor și Învățător suprem al tuturor credincioșilor, care întărește în credință pe frații săi, proclamă printr-un act definitiv o învățătură privind credința sau moravurile (...) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă și în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmașul lui Petru" (LG 25), mai ales într-un Conciliu ecumenic. Când prin magisteriul ei suprem, Biserica propune "un adevăr de credință ca revelat de Dumnezeu" (DV 10) și ca învățătură a lui Cristos, astfel de definiții trebuie primite cu ascultarea credinței (cf. LG 25).

Infulă
[ Mitră ]

Îngeri
(Din lat. ángelus, înger). Ființe spirituale, create de Dumnezeu pentru a fi slujitori și mesageri ai săi. Îngerii îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu și conlucrează la tot binele nostru. Fiind făpturi pur spirituale, ei au inteligență și voință; sunt făpturi personale și nemuritoare. Întrec în desăvârșire toate făpturile văzute. Întreaga viață a Bisericii se bucură de ajutorul tainic și puternic al îngerilor (cf. Fap 5,18-20; 8,26-29; 10,3-8; 12,6-11; 27,23-25).

Îngeri păzitori
Îngeri care au de la Dumnezeu misiunea de a se îngriji de oameni (cf. Mt 18,10; Fap 12,15). În Vechiul Testament îngerii apără persoane individuale (cf. Tob 5,1-12; Ps 91, 11-12), mici grupuri de oameni (cf. Dan 3,24-28), precum și națiuni întregi (cf. Dan 10,13-21). "Fiecare credincios are alături un înger ca apărator și păstor care să-l îndrumeze în viață" (Vasile cel Mare, Adversus Eunomium, 3, 3: PG 29, 656 B).

Inima lui Isus
Inima trupească a lui Isus Cristos, propusă spre a fi adorată de către credincioși. Întreaga natură umană a Mântuitorului este vrednică de închinare, deoarece e unită, ipostatic, cu persoana Cuvântului, dar în mod special inima sa "blândă și smerită" (Mt 11,29), plină de milostivire și de dragoste față de toți oamenii. Sărbătoarea Inimii lui Isus a devenit obligatorie pentru întrega Biserică în anul 1856. Actualmente face parte din rândul "solemnităților" și este celebrată în fiecare an în a doua vineri de după Sărbătoarea Trupului Domnului sau Joia Verde.

Inima Neprihănită a Mariei
Sărbătoare care unește cultul Inimii lui Isus cu cel al Sfintei Fecioare Maria. De aceea se celebrează sâmbăta după solemnitatea Inimii lui Isus. În fiecare primă sâmbătă din lună creștinii sunt îndemnați de Biserică să cinstească Inima Neprihănită prin meditarea misterelor mântuirii, în care e prezentă Maria, și prin rugăciuni și acte de ispășire.

Inițiere creștină
Introducere treptată în misterul lui Cristos și al Bisericii. Inițierea creștină se înfăptuiește prin trei sfinte sacramente, numite și sacramentele inițierii: Botezul, care este începutul vieții noi; Confirmațiunea sau Mirul, care constituie întărirea acestei vieți, și Euharistia, care îl hrănește pe creștin cu Trupul și Sângele lui Cristos.

Înjurătură
(Din lat. iníuria, vătămare; nedreptate). Rostire cu dispreț și ură a Numelui sfânt al lui Dumnezeu, al sfinților sau al lucrurilor sfinte. Sfântul Ieronim spune că nu există un păcat mai mare ca înjurătura sau sudalma.

Înmormântare creștină
Celebrare liturgică prin care Biserica vrea să exprime comuniunea eficace cu defunctul precum și să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii și să-i vestească viața cea veșnică (cf. CBC 1684). "Ca mamă, Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creștin în timpul peregrinării lui pământești; ea îl însoțește la capătul drumului pentru a-l încredința «în mâinile Tatălui». Ea oferă Tatălui, în Cristos, pe fiul harului lui și încredințează pământului, întru speranță, sămânța trupului care va învia în slavă" (CBC 1683).

Inspirație
(Din lat. inspirátio). Impulsul special și îndrumarea Duhului Sfânt cu ajutorul căruia au fost compuse cărțile Sfintei Scripturi, care în felul acesta pot fi numite Cuvântul lui Dumnezeu (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16). Biserica își manifestă credința că Sfânta Scriptură, deși este opera unor oameni, este în același timp și opera lui Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu a voit să spună se află în ceea ce a fost spus de către scriitorii omenești care au fost adevărați autori ( cf. DV 11; DS 3006).

Instalare canonică
Punerea unei persoane în posesia oficiului ecleziastic conferit în mod legitim, efectuată conform unui rit special. Este necesară pentru episcopul diecezan, pentru episcopul coadiutor și auxilliar, pentru paroh. Drepturile și obligațiile titularului oficiului încep după ce a avut loc instalarea canonică. Parohul este instalat de Ordinariul locului sau de un delegat al acestuia. De obicei luarea în primire a parohiei are loc duminica sau într-o zi de sărbătoare, în cadrul celebrării euharistice, când noul paroh face profesiunea de credință, jurământul de fidelitate și jurământul că va administra bine bunurile parohiei.

Institut călugăresc
Este o societate în care membrii depun, conform constituțiilor, voturile publice, perpetue sau definitive, și duc în comun viață frățească sub conducerea unui superior. Prin "societate" se înțelege unirea mai multor persoane care au în comun același scop spre care tind (únio plúrium ad eúndem fínem). Mărturia publică pe care călugării și călugărițele trebuie să o dea lui Cristos și Bisericii comportă totodată și o separare de lume, în funcție de natura și scopul fiecărui institut. Actuala legislație canonică nu vorbește de "ordine" și "congregații" călugărești, ci de institute călugărești.

Institut secular
Institut de viață consacrată în care credincioșii, trăind în lume, tind la desăvărșirea iubirii și se străduiesc să contribuie la sfințirea lumii lucrând în interiorul ei. Institutele seculare au fost aprobate de Papa Pius al XII-lea în anul 1947. Un membru al unui institut secular nu-și schimbă, în virtutea consacrării sale sau prin profesiunea sfaturilor evanghelice, starea canonică. Deci, dacă e vorba de un cleric secular, rămâne cleric secular, iar dacă e laic, rămâne laic. Membrii institutelor seculare nu duc viață comună, ci rămân în lume și, asemenea unui ferment, se străduiesc să pătrundă toate realitățile de acolo cu spiritul evanghelic.

Institute de viață consacrată
Denumire dată de legislația canonică atât institutelor seculare cât și institutelor călugărești. În aceste institute credincioșii se consacră lui Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice ale castității, sărăciei și ascultării, întărite prin diferite legăminte sacre (vot, jurământ, promisiune), care în fața lui Dumnezeu au aceeași valoare.

Inter mirifica
(Cuv. lat. "Între minunatele"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican (4 decembrie 1963) despre instrumentele de comunicare socială (presă, radio, televiziune etc.), în care se subliniază mai cu seamă rolul și importanța informației și a opiniei publice în lumea contemporană.

Interdict
(Din lat. interdíctum, interzicere prin decret). Cenzură ecleziastică sau pedeapsă medicinală prin care un credincios, rămânând în comuniune cu Biserica, este lipsit de anumite drepturi, cum ar fi dreptul de a celebra sacramentele (în cazul unui cleric) și dreptul de a le primi (în cazul unui cleric și al unui laic). Actualmente interdictul este numai personal nu și comunitar (de ex., nu poate fi pedepsită cu interdict o dieceză, o parohie, un seminar etc.).

Internunțiu
Legat papal care are rangul de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar pe lângă guvernul unei țări sau pe lângă o altă autoritate publică.

Interstițiu
(Din lat. interstítio, interval). Interval de timp care trebuie să separe primirea diferitelor slujiri în Biserică. Între conferirea acolitatului și a diaconatului trebuie să existe un interstițiu de cel puțin șase luni; tot astfel între diaconat și prezbiterat.

Introit
(Din lat. intróitus, intrare). Versetul biblic (de cele mai multe ori luat dintr-un Psalm) care se cântă sau se recită în timp ce preotul intră la altar pentru celebrarea Sfintei Liturghii. Mai este numit "antifona de la intrare" sau "cântarea de la intrare". "Scopul acestei cântări este de a deschide celebrarea, de a favoriza unirea dintre membrii adunării, de a înălța mintea la contemplarea misterului pus în fața lor în timpul liturgic sau de sărbătoarea zilei și de a însoți procesiunea preotului și a slujitorilor" (PNMR 25).

Întruparea
(Din lat. incarnátio; in, în, și cáro, trup). Adevăr de credință conform căruia mântuirea lumii a fost înfăptuită de Fiul lui Dumnezeu, care, fără a înceta să fie pe deplin Dumnezeu, s-a făcut pe deplin om adevărat (cf. In 1,14; Gal 4,4-5). La o dată precisă în istorie și într-un loc determinat, el s-a născut din Fecioara Maria, a murit pe o cruce sub Ponțiu Pilat și a treia zi a înviat din morți cu trup glorificat (cf. Rom 1,3-4). Începând cu primul Conciliu din Niceea (325), magisteriul Bisericii a respins diferitele încercări de a atenua sau de a nega deplina natură umană și deplina natură divină a lui Isus Cristos.

Învățătorii Bisericii

Invidie
Viciu capital care constă în tristețea încercată în fața bunului altuia și în dorința nestăpânită de a și-l însuși, fie și pe nedrept. Când ea dorește un rău grav aproapelui, este păcat de moarte (cf. CBC 5239).

Învierea Domnului
Adevărul culminant al credinței în Isus Cristos, crezut ca adevăr central de cea dintâi comunitate creștină, transmis ca adevăr fundamental de tradiție, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esențială a misterului pascal împreună cu crucea. Credința în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel Înviat și în același timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanității lui Cristos în slava lui Dumnezeu (cf. CBC 638; 656).

Învierea morților
Adevăr de credință conform căruia Judecata universală de la sfârșitul lumii va fi precedată de învierea tuturor celor morți, "a celor drepți și a celor păcătoși" (cf. Fap 24, 15). Va fi "ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul lui [al Fiului Omului] și vor ieși cei ce au făcut binele spre învierea vieții, iar cei ce au făcut răul, spre învierea osândei" (In 5,28-29). "Credem în învierea trupului, împlinirea definitivă a creării și a răscumpărării trupului" (CBC 1015).

Invitatoriu
(Din lat. invitatórius, derivat din invitáre, a invita, a atrage, a îndemna). Este versetul "Deschide, Doamne, buzele mele...", după care urmează Psalmul 94 (sau 99, 66, 23) în formă responsorială, pus la începutul Liturgiei Orelor.

Ipostază
(Din gr. hypóstasis, substanță). Termen teologic folosit pentru precizarea credinței Bisericii în misterul Sfintei Treimi: un singur Dumnezeu sau o singură natură dumnezeiască (ousía) și trei ipostaze sau persoane, adevăr definit de Conciliul din Constantinopol (381), și în misterul lui Cristos: două naturi și o singură ipostază sau persoană, adevăr definit de Conciliul din Calcedon (451).

Irenism
(Din gr. eiréne, pace). Tendință a confesiunilor creștine de a căuta și de a ajunge la unitatea mult dorită, analizând cu seninătate problemele controversate. Atitudinea pașnică și împăciuitoare cu privire la problemele legate de unitatea Bisericii, cu riscul de a se subestima diferențele reale dintre creștini sau de a promova o înțelegere în defavoarea adevărului (falsul irenism). Această atitudine a fost condamnată de magisteriul Bisericii Catolice (cf. DS 3880).

Ispită
Îndemn sau ademenire spre rău, spre păcat. Păcatele sunt roadele consimțirii la ispită. În rugăciunea "Tatăl nostru" îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de Cel Rău (Diavol) și să nu ne lase să o luăm pe calea care duce la păcat.
[ Păcat ]

Istoria mântuirii
Totalitatea evenimentelor care au loc în istoria omenirii, începând de la creație și până la parusie, cunoscute cu lumina credinței, prin care Dumnezeu îi conduce pe oameni la mântuire, conform planului său veșnic. Dumnezeu îi cheamă pe oameni la mântuire și așteaptă de la fiecare un răspuns personal și liber. Isus Cristos este centrul și culmea istoriei mântuirii. În cuvintele și faptele sale, dar mai ales în glorioasa lui înviere din morți a început Împărăția lui Dumnezeu, a cărei împlinire sau desăvârșire nu s-a realizat încă. Timpul dintre învierea lui Cristos și desăvârșirea Împărăției lui Dumnezeu este timpul Bisericii.

Iubire
Virtute teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru el însuși, și pe aproapele nostru, ca pe noi înșine, din iubire față de Dumnezeu. Ea este "legătura desăvârșirii" (Col 3,14); ea este forma virtuților; le leagă și le orânduiește între ele. Iubirea are ca roade bucuria, pacea și îndurarea; ea presupune binefacerea și îndreptarea frățească; ea este bunăvoință; suscită reciprocitatea, rămâne dezinteresată și generoasă; este prietenie și comuniune (cf. CBC 1822, 1827, 1829).

Izvor baptismal
(În lat. fons baptismális). Vas de marmură, de forma unei cupe largi, fixat pe un suport, în care se păstrează apa binecuvântată necesară pentru administrarea Botezului. Fiecare biserică parohială trebuie să aibă un asemenea "izvor" (cf. CDC, can. 530).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire