pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Mic dicționar creștin catolic
pr. Ioan Tămaș

achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

Prezentare    Index & Căutare

- L -

Lăcomie
(Din slav. lakomu, lacom). Poftă dezordonată după mâncare și băutură. Acest păcat capital ruinează sănatatea omului, duce la nedreptățirea altora, la beție și necurăție (cf. Rom 13,3).

Laetare
(Cuv. lat., "Bucură-te"). Denumire dată celei de a patra duminici din Postul Mare. Laetáre este cuvântul cu care începe cântarea de la introitul Sfintei Liturghii: "Laetáre, Jerúsalem" (Bucură-te, Ierusalime).

Laic
(Din gr. laiks, care aparține poporului; popular). Creștinul care nu este nici cleric, nici călugăr. Papa sfântul Clement Romanul (+ 97) este primul care folosește acest termen în sensul pe care îl folosim și noi astăzi în Biserică. Laicii sunt "credincioșii care, încorporați lui Cristos prin Botez, constituiți popor al lui Dumnezeu și făcuți părtași, în modul lor propriu, la funcția sacerdotală, profetică și regească a lui Cristos, își exercită partea lor din misiunea încredințată întregului popor creștin în Biserică și în lume" (LG 31).

Lampa veșnică
Lampă mică, alimentată, dacă e posibil, cu ulei de măsline sau ceară de albine, care arde neîncetat lângă tabernacolul în care se păstrează Preasfântul Sacrament. Introdusă în secolul al XIII-lea, o dată cu practica păstrării sfintei Euharistii în tabernacol pentru a putea fi adorată de credincioși, folosirea ei a devenit obligatorie din sec. al XVI-lea.

Latae sententiae
(Expr. lat., "sentința dată sau impusă"). Pedeapsă ecleziastică în care un creștin catolic cade automat "prin însuși faptul de a fi comis delictul, dacă legea stabilește acest lucru" (CDC, can. 1314). De exemplu, cei care profanează Sfânta Euharistie și cei care săvârșesc avort sau cooperează moral ori fizic la avort, cad în excomunicare "látae senténtiae" sau automată.

Latrie
(Din gr. latréia, slujirea unui stăpân). Cultul de adorație datorat numai lui Dumnezeu. Prin el omul recunoaște măreția nesfârșită a lui Dumnezeu, stăpânirea sa asupra noastră și dependența noastră de el. Prin el este închinat și preamărit Dumnezeu Creator, Răscumpărător și Sfințitor, Domn și Stăpân a toate câte există, Iubire nemărginită.

Laude
(Din lat. láudes). Rugăciune de dimineață din cadrul Liturgiei Orelor. "Laudele, ca rugăciune de dimineață, și vesperele, ca rugăciune de seară, care după venerabila tradiție a Bisericii universale constituie două puncte de reper al Oficiului zilei, trebuie socotite ca ore principale și celebrate ca atare" (SC 89). Au scopul de a sfinți momentele dimineții și de a aminti de învierea lui Isus Cristos.

Lazariști
Denumire dată în Franța și Italia membrilor "Congregației Misiunii" (Congregátio missiónis), congregație călugărească întemeiată de sfântul Vincențiu de Paul (1581-1660) și care a avut primul convent pe lângă biserica "Sfântul Lazăr" din Paris. În Germania și țările anglo-saxone sunt numiți și vincentini.

Lectio continua
(Expr. lat., "lectură neîntreruptă"). Citire neîntreruptă a Sfintei Scripturi în cadrul celebrărilor liturgice, adică a continua citirea de la versetul de la care a fost întreruptă la celebrarea precedentă. "Pentru a oferi din belșug credincioșilor hrana Cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în așa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din Sfânta Scriptură" (SC 51).

Lectio divina
(Expr. lat., "lectură dumnezeiască"). Citirea și meditarea Sfintei Scripturi - în general în mănăstiri - cu scopul de a se aprofunda marile teme ale spiritualității biblice în strânsă legătură cu viața liturgică. Actulmente această practică este răspândită din ce în ce mai mult și în afara sferei monahale.

Lector
(Din lat. léctor, cititor). Cel care a primit lectoratul. Are sarcina de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în cadrul celebrărilor liturgice, cu excepția Evangheliei, de a anima liturgia și de a pregăti credincioșii la primirea sacramentelor, adică de a catehiza. Mai este numit lector orice credincios care citește, ocazional, o lectură biblică, cu excepția Evangheliei, în cadrul celebrărilor liturgice.

Lectorat
Este prima slujire instituită din Biserică ("ministérium institútum"); a doua este acolitatul. Nu mai este numit ca odinioară "ordin minor". Primirea lectoratului este obligatorie pentru candidații la diaconat. Poate fi primit, sub anumite condiții, și de către bărbații laici căsătoriți.

Lectură spirituală
Citire din Sfânta Scriptură, din viețile sfinților și din scrierile învățătorilor în viața spirituală, făcută zilnic cel puțin un sfert de oră, nu cu scopul de a dobândi cunoștințe teoretice, ci de a trage foloase spirituale.

Lecționar
(Din lat. lectionárium, derivat din léctio, lectură). Cartea liturgică în care sunt cuprinse lecturile biblice care se citesc la celebrările liturgice.

Legământ

Legământ matrimonial
(Din lat. ligaméntum, legătură). Unirea perpetuă și exclusivă dintre un bărbat și o femeie care au încheiat în mod valid căsătoria.

Legământ sacru
Denumire dată votului, jurământului și promisiunii pe care credincioșii le fac lui Dumnezeu. Călugării și călugărițele se angajează prin vot să urmeze sfaturile evanghelice. Membrii institutelor seculare se angajează prin alte legăminte sacre (jurământ, promisiune) să trăiască sfaturile evanghelice și să păstreze între ei comuniunea.

Legat papal
(Din lat. legátus, trimis). Arhiepiscop căruia îi este încredințată misiunea de a-l reprezenta pe Pontiful Roman (papa) pe lângă Bisericile locale dintr-o anumită țară și pe lângă state și autorități publice. Este numit, trimis și revocat direct de papa, în conformitate cu normele dreptului internațional. Legații care sunt trimiși numai pe lângă Bisericile locale dintr-o țară sunt numiți delegați apostolici; cei care îl reprezintă pe papa și din punct de vedere diplomatic pe lângă autoritățile politice sunt numiți nunți, pronunți sau internunți.

Legatus a latere
(Expr. lat. care derivă din legátus, trimis, și látus, coastă, latură). Cardinal trimis de papa, în calitate de "álter égo", pentru a-l reprezenta în mod oficial la celebrări solemne (congrese euharistice, aniversări speciale etc.) Ori cu alte misiuni de o deosebită importanță.

Lege divină
Atât legea naturală cât și legea pozitivă instituită de Dumnezeu și promulgată în Revelație.

Lege eternă
Dispoziția înțelepciunii divine întrucât dirijează toate acțiunile și mișcările; însăși rațiunea divină care dirijează mișcările și acțiunile tuturor lucrurilor și ființelor. Este impusă tuturor lucrurilor și ființelor: celor raționale în mod liber, celor lipsite de rațiune în mod necesar.

Lege naturală
Participarea legii eterne în natura rațională a omului; imprimarea luminii divine în noi prin care deosebim ce este bine și ce este rău (sfântul Toma de Aquino). Este înscrisă în inima fiecărui om (cf. Rom 2,15). Este fundamentul moralității și al oricărei legi pozitive umane.

Lege umană
O dispoziție a rațiunii în vederea binelui comun și promulgată de cel care are grija comunității (sfântul Toma de Aquino). Această definiție subliniază necesitatea raționalității legii umane, adică dispoziția autorității nu poate fi arbitrară, ci conformă cu rațiunea, deci cu dreptul divin. Mai poate fi numită o dispoziție comună, dreaptă și stabilă, promulgată în mod suficient. Definiția aceasta scoate în evidență obligativitatea, stabilitatea și universalitatea legii.

Lege veche și lege nouă
Legea veche este legea Vechiului Testament, al cărui scop este de a conduce spre Cristos (cf. Gal 3,23), iar legea nouă este legea lui Cristos sau legea evanghelică, a cărei poruncă esențială este iubirea (cf. 1Cor 9,21; Gal 5,14).

Lene
(Din slav. leni). Unul din cele șapte păcate capitale, care constă în iubirea dezordonată a odihnei; înclinația celui căruia nu-i place, nu dorește, nu vrea să muncească. Cel leneș lasă inactive talentele și facultățile pe care i le-a dat Dumnezeu. El este în primul rând prada poftelor necurate.

Lex credendi - lex orandi
(Expr. lat., "legea credinței - legea rugăciunii"). Forma completă a acestei axiome este "ut légem credéndi státuat lex supplicándi" (legea rugăciunii să stabilească legea credinței) și aparține lui Prosper de Aquitania (390-463), fost secretar al Papei Celestin I. Ea scoate în evidență raportul dintre credință și liturgie. Rugăciunea are un rol esențial în interpretarea credinței creștine. Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mediátor Déi (20.11.1947), nr. 47, a aprofundat această axiomă, indicând una complementară: "Lex credéndi légem státuat supplicándi" (legea credinței să stabilească legea rugăciunii).

Libertate religioasă
Drept fundamental al persoanei umane care "constă în faptul că toți oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale și a oricăror puteri omenești astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, în particular și în public, atât singur cât și asociat cu alții, între limitele cuvenite" (DH 2). Nu înseamnă libertate față de legile lui Dumnezeu; nu e indiferentism religios, ca și cum toate religiile ar fi la fel de bune; nu e indiferentism doctrinal, adică negarea existenței unui criteriu obiectiv de adevăr; nu e nici libertatea celui botezat față de Biserică sau libertate în interiorul Bisericii. Libertatea religioasă e un drept al fiecărui om în cadrul societății civile. În sens larg, prin libertate religioasă se înțelege și datoria statului de a nu împiedica autoritățile religioase de a propovădui religia.

Libertatea Bisericii
Libertatea de acțiune recunoscută Bisericii, necesară misiunii sale de a se îngriji de mântuirea omului. Este un principiu fundamental în relațiile dintre Biserică și stat. Biserica revendică această libertate în calitatea sa de autoritate spirituală, întemeiată de Cristos, care are din poruncă divină obligația de a propovădui Evanghelia, iar în al doilea rând, în calitatea sa de societate de oameni care au dreptul să trăiască în societatea civilă după normele credinței creștine (cf. DH 13).

Licență
(Din lat. licéntia). Grad academic conferit într-o facultate a unei universități ecleziastice după bacalaureat. Este necesară pentru obținerea doctoratului și pentru a avea dreptul de a fi docent într-un seminar mare.

Litanie
(Din gr. litanéia, rugăciune publică de cerere). Formă specială de rugăciune îndelungată, alcătuită dintr-o serie de invocații adresate unei persoane divine sau unui sfânt, iar fiecare invocație este urmată de un răspuns scurt din partea credincioșilor (de exemplu, "Îndură-te de noi" sau "Roagă-te pentru noi"). Cele mai cunoscute sunt litaniile închinate tuturor sfinților și litaniile lauretane, în cinstea Preacuratei Fecioare Maria (denumire ce derivă de la localitatea Loreto, Italia, renumit loc de pelerinaj închinat Maicii Domnului).

Liturghia Crismei
Liturghia celebrată de episcop în dimineața zilei de Joia Sfântă, de obicei în catedrală, împreună cu toți preoții din dieceză, când are loc și sfințirea uleiurilor.

Liturghie (Sfânta)

Liturghie votivă
(Din lat. votíva, derivat din vovére, a oferi, a dărui). Liturghie ce poate fi celebrată în locul Liturghiei zilei (când nu există o sărbătoare sau o comemorare), din devoțiune particulară, în cinstea unor mistere ale Domnului, în cinstea Sfintei Fecioare Maria sau a unui sfânt.

Liturghier
[ Misal ]

Liturghii gregoriene
Treizeci de Liturghii celebrate fără întrerupere timp de 30 de zile pentru sufletul unui credicios răposat. Originea acestei practici se datorează faptului povestit de Papa sfântul Grigore cel Mare (590-604) în lucrarea sa Dialoguri, IV, 57, 13-15. Călugărul Iustus, mort în mănăstirea în care sfântul Grigore era abate, a fost eliberat de suferințele purgatorului după celebrarea a treizeci de Liturghii pentru sufletul lui.

Liturgia Cuvântului
Celebrare liturgică ce constă în principal în proclamarea uneia sau a mai multor pericope din Sfânta Scriptură. Prima parte a Sfintei Liturghii este o Liturgie a Cuvântului dar care formează un tot unitar cu Liturgia euharistică. Liturgia Cuvântului din cadrul Liturghiei este constituită din lecturi din Sfânta Scriptură (ultima e întotdeauna o pericopă evanghelică), iar omilia, crezul și rugăciunea credincioșilor încheie această parte a celebrării.

Liturgia Euharistică
Denumire dată celei de a doua părți a Sfintei Liturghii. Urmează după Liturgia Cuvântului. Constă în oferirea pâinii și vinului care sunt transformate în Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Cristos. Această celebrare reactualizează moartea pe Cruce și învierea lui Cristos și se termină cu primirea Sfintei Împărtășanii.

Liturgia Orelor
(Din lat. Liturgía Horárum). Este "rugăciunea publică a Bisericii" (SC 98), în care credincioșii (clerici, călugări și laici) își împlinesc preoția regească de creștin. Ea "este alcătuită în așa fel încât întreg cursul zilei și al nopții să fie consacrat prin lauda adusă lui Dumnezeu" (SC 84). "Credincioșii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos, Marele nostru Preot, prin rugăciunea psalmilor, prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin cântări și binecuvântări, pentru a fi asociați rugăciunii lui necontenite și universale care îl preamărește pe Tatăl și imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi" (CBC 1196). Liturgia Orelor cuprinde: Laudele, ca rugăciune de dimineață, și Vesperele, ca rugăciune de seară; Oficiul lecturilor (în trecut era numit "matutin") care poate fi recitat la orice oră din zi; Orele minore (terța, sexta și nona) și Completoriul (ultima rugăciune a zilei). Episcopii, preoții și diaconii care aspiră la Preoție au obligația ("sub grávi") de a celebra zilnic întreaga Liturgie a Orelor; diaconii permanenți numai părțile stabilite de Conferința episcopală, iar membrii institutelor de viață consacrată, care nu sunt preoți, părțile stabilite de constituțiile proprii. "Se recomandă ca și laicii să celebreze oficiul divin, fie împreună cu preoții, fie adunați între ei, sau chiar singuri" (SC 100), întrucât este rugăciunea întregului popor al lui Dumnezeu.

Liturgie
(Din gr. leitourgía, serviciu public, oficial). În Noul Testament, termenul este folosit pentru a desemna celebrarea Cuvântului divin (cf. Fap 13,2; Lc 1,23), vestirea Evangheliei (cf. Rom 15,16; Fil 2, 14-17.30) și practicarea carității (cf. Rom 15,27; 2Cor 9,12; Fil 2,25). În toate aceste situații este vorba de slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Din punct de vedere teologic, "liturgia este considerată ca exercitarea funcției sacerdotale a lui Cristos, prin care sfințirea omului este reprezentată prin semne văzute și este realizată într-un mod propriu fiecăruia și în același timp se aduce cultul public integral de către trupul mistic al lui Cristos - de către Cap și mădularele sale. Prin urmare, orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos-Preotul și a Trupului său, care este Biserica, este acțiune sacră prin excelență" (SC 7). "În liturgia Bisericii, Dumnezeu Tatăl este binecuvântat și adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creației și ale mântuirii, cu care ne-a binecuvântat în Fiul său, pentru a ne dărui Duhul înfierii. Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt; pentru că trupul său, care este Biserica, e într-un fel sacramentul (semnul și instrumentul) prin care Duhul Sfânt împărtășește misterul mântuirii; pentru că, în acțiunile ei liturgice, Biserica peregrină ia parte de pe acum, ca într-o pregustare, la liturgia cerească" (CBC 1110-1111).

Locuri sacre
Locurile destinate cultului divin și înmormântării credincioșilor, consacrate sau binecuvântate conform normelor stabilite de cărțile liturgice, cum sunt bisericile, oratoriile și cimitirele (cf. CDC, can. 1205). Fără consacrare sau binecuvântare, un loc nu dobândește caracterul sacru, chiar dacă în el se celebrează în mod stabil rituri sacre.

Locuri teologice
Izvoare ale științei teologice, rânduite în mod ierarhic, din care teologul scoate principiile necesare pentru elaborarea și argumentarea unei teme. Melchior Cano (1509-1560) menționează zece locuri teologice, devenite clasice: două constitutive (Sfânta Scriptură și Tradiția apostolică), cinci interpretative (autoritatea Bisericii, magisteriul papei, martorii tradiției, adică sfinții și Sfinții Părinți, interpreții datului revelat adică doctorii și teologii Bisericii) și trei locuri ajutătoare (rațiunea umană, autoritatea filozofilor și a juriștilor, istoria). Din păcate nu a menționat liturgia.

Logodnă
(Din slav. lagodinu). Actul prin care viitorii soți își manifestă formal și public, în fața comunității ecleziale, civile și familiale, hotărârea de a se căsători la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată. Vechea legislație canonică reglementa această promisiune de căsătorie printr-o lege universală, punând accentul îndeosebi pe forma legală în care ea trebuia încheiată pentru a fi validă. Actuala legislație lasă Conferințelor episcopale posibilitatea să promulge normele cu privire la logodnă, ținând seama de eventualele cutume locale sau legi civile.

Lourdes
Oraș în munții Pirinei (Franța), unul din cele mai mari centre mariane de pelerinaj ale Bisericii Catolice. Începând de la 11 februarie 1858, Sfânta Fecioară Maria s-a arătat aici de 18 ori sfintei Bernadeta Soubirous. În ziua de 25 martie, deci în sărbătoarea Bunei-Vestiri, Sfânta Fecioară i-a spus Bernadetei: "Eu sunt Neprihănita Zămislire". Aparițiile Maicii Domnului la Lourdes sunt comemorate liturgic, în mod facultativ, în fiecare an în ziua de 11 februarie.

Lumânare pascală
Lumânare binecuvântată în noaptea de Înviere, purtată în procesiune în biserică și care este semn al luminii lui Cristos cel Înviat (Lúmen Chrísti) care luminează întreaga lume. Este aprinsă la toate celebrările euharistice din timpul pascal și la celebrarea Botezului și a înmormântării.

Lumen Christi
(Expr. lat., "lumina lui Cristos"). Cuvinte pe care diaconul (sau preotul) le cântă de trei ori, în trei tonalități diferite, în timp ce, ținând în mână lumânarea pascală aprinsă conduce procesiunea, și procesiunea în biserică după binecuvântarea focului și înainte de cântarea preconiului pascal în noaptea sfântă a Învierii Domnului. După fiecare din cele trei aclamații, poporul răspunde "Deo grátias" (mulțumim lui Dumnezeu).

Lumen gentium
(Cuv. lat., "Lumina popoarelor"). Constituție dogmatică despre Biserică, promulgată de Conciliul al II-lea din Vatican la 21 noiembrie 1964. În opt capitole tratează următoarele opt teme principale: 1. Misterul Bisericii; 2. Poporul lui Dumnezeu; 3. Structura ierarhică a Bisericii; 4. Despre laici; 5. Chemarea universală la sfințenie; 6. Călugării; 7. Caracterul escatologic al Bisericii peregrine și unirea ei cu Biserica cerească; 8. Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în misterul lui Cristos și al Bisericii.

Lună
Practici de evlavie care au loc în toate zilele din timpul unei anumite luni din an. Cele mai importante "luni" (paraliturgice) sunt: luna mai, închinată Sfintei Fecioare Maria; luna iunie, închinată Inimii Preasfinte a lui Isus; luna octombrie, închinată rozariului Sfintei Fecioare Maria.

Luxurie
(Din lat. luxúria). Dorința dezordonată după plăcerea venerică sau desfătarea dezordonată în aceasta. Plăcerea sexuală e moralmente dezordonată când este căutată pentru ea însăși, în mod izolat de scopurile procreării și unirii legitime (cf. CBC 2531).

LXX
(Numeral lat., Septuagínta, "Șaptezeci"). Septuaginta este cea mai veche traducere în limba greacă a Vechiului Testament, începută la Alexandria (Egipt) în anul 250 î.C. și terminată cam pe la jumătatea secolului următor. Conform unei tradiții, această traducere ar fi fost făcută în 70 de zile de către 72 de traducători iudei (de aici denumirea de Septuagínta). Autorii Noului Testament o citează aproape în exclusivitate.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire