pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Mic dicționar creștin catolic
pr. Ioan Tămaș

achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

Prezentare    Index & Căutare

- O -

Oblat
(Din lat. oblátus, oferit). În vechime era copilul oferit de părinți unei mănăstiri pentru a deveni călugăr. După reforma Ordinului benedictinilor din sec. al XIX-lea, înseamnă orice credincios care, trăind în lume, se afiliază unei mănăstiri, fără a depune voturi, cu scopul de a duce o viață creștină impregnată de spiritualitatea benedictină. Există și unele congregații călugărești ai căror membri sunt numiți "oblați": Oblații Sfintei Fecioare; Oblații Sfântului Iosif; Oblații Sfântului Fransisc de Sales etc.

Obolul Sfântului Petru
(Din gr. obolós, monedă mică). Mai este numit cénsus Sáncti Pétri (venitul sfântului Petru). Colectă în bani care se face în fiecare an în ziua de 29 iunie (sărbătoarea sfinților apostoli Petru și Paul) în toate diecezele catolice din lume, pentru ca papa, succesorul sfântului Petru, să poată face față diferitelor nevoi materiale din Biserica universală.

Obreptio
(Cuv. lat. derivat din obrépere, a înșela). În Dreptul canonic, afirmarea de motive false într-o cerere făcută pentru obținerea unui rescript de la superiorul ecleziastic. Dacă toate motivele invocate sunt false, rescriptul este nul.

Observanți

Octavă
(Din lat. octáva díes, ziua a opta). E perioada de opt zile în care se prelungește o sărbătoare religioasă. Actualmente au rămas numai octava Crăciunului, de la 25 decembrie până la 1 ianuarie inclusiv, și octava Paștelui, din ziua de Paște până la Duminica albă inclusiv. Octava mondială de rugăciune pentru unitatea Bisericii: opt zile (de la 18 ianuarie la 25 ianuarie) de rugăciune și de celebrări ecumenice ale Liturgiei Cuvântului pentru unirea Bisericilor.

Odegetică
(Din gr. odegéin, a conduce). Parte a Teologiei pastorale care tratează despre conducerea credincioșilor și păstorirea comunității, inclusiv despre buna administrare a parohiei.

Ofertă de Liturghie
(În lat. stips obláta ad Míssae celebratiónem). Oferta în bani pe care credincioșii o fac preotului celebrant pentru ca Sfânta Liturghie să fie celebrată după intenția lor (pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu, pentru a-i cere un ajutor sufletesc sau trupesc, pentru cei răposați etc.), contribuind ei astfel la binele Bisericii și mai ales la întreținerea slujitorului sacru.

Ofertoriu
(Din lat. offertórium, derivat din offére, a oferi). E primul moment al Liturgiei euharistice, în timpul căruia sunt prezentate și oferite lui Dumnezeu darurile, adică pâinea și vinul, care vor deveni Trupul și Sângele lui Cristos. Din cele mai vechi timpuri, creștinii au obișnuit să aducă, împreună cu pâinea și vinul, diferite ajutoare pentru Biserică și pentru săraci. Este așa-zisa colectă.

Oficial
(Din lat. officiális).

Oficiu divin

Oficiu ecleziastic
Orice funcție înființată în mod stabil din dispoziție fie divină, fie ecleziastică, ce trebuie exercitată în Biserică în vederea unui scop spiritual (cf. CDC, can. 145). De orânduire divină este numai oficiul pontifului roman și al episcopatului în general, pe când toate celelalte oficii ecleziastice sunt create de Biserică (oficiul de cardinal, de legat papal, de vicar general, de paroh, de superior călugăresc etc.).

Oficiu pastoral
Slujire înfăptuită de clerici, în calitate de păstori în slujba poporului lui Dumnezeu. Termenul poate fi aplicat și în cazul celor cărora episcopul le încredințează o misiune specială, cum ar fi instruirea religioasă, pastorația familială etc.

Omiletică
(Din gr. homiletiké, arta de a conversa). Ramură a teologiei pastorale care tratează despre ansamblul normelor privind pregătirea și rostirea unei omilii; știința vestirii Cuvântului lui Dumnezeu.
[ Omilie ]

Omilie
(Din gr. homilía, conversație). Predică ținută în cadrul celebrărilor liturgice, după citirea Evangheliei, în care slujitorul competent (episcopul, preotul sau diaconul) vestește, explică și preamărește misterul creștin care se celebrează, pentru ca credincioșii să-l accepte cu iubire, să-l trăiască personal și să-l mărturisească în lume. De obicei la omilie este comentată și aprofundată tema principală a lecturilor biblice. "Este stăruitor recomandată omilia ca parte integrantă a Liturghiei: pornind de la textul sacru în ea sunt prezentate, de-a lungul anului liturgic, misterele credinței și normele vieții creștine. La liturghiile care se celebrează cu participarea poporului, în duminici și sărbători de poruncă, omilia nu se va omite decât din motive grave" (SC 52). Se recomandă omilia și la Liturghiile din timpul săptămânii, mai ales în timpul Adventului și al Postului Mare sau cu ocazia unei sărbători (cf. CDC, can. 767).

Onestitate publică
Impediment matrimonial care derivă dintr-o căsătorie invalidă, după ce s-a instaurat viața în comun, sau din concubinajul notoriu și public. Invalidează căsătoria în primul grad al liniei drepte, între bărbat și consangvinii femeii și invers. O eventuală căsătorie între aceste persoane contravine decenței naturale și ar scandaliza comunitatea.

Optatam totius
(Expr. lat., "dorită a întregii", "reînnoirea dorită a întregii Biserici"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican privind pregătirea seminariștilor pentru sfânta Preoție, promulgat la 28 octombrie 1965. Cuprinde următoarele chestiuni: 1. Alcătuirea normelor de formare preoțească în fiecare națiune; 2. Favorizarea vocațiilor preoțești; 3. Organizarea seminariilor mari; 4. Necesitatea unei mai intense formări spirituale; 5. Revizuirea studiilor; 6. Formarea pastorală propriu-zisă; 7. Perfecționarea formării după perioada studiilor.

Opus Dei
(Expr. lat., "lucrarea lui Dumnezeu"). Denumirea obișnuită a prelaturii personale Socíetas sacerdotális Sánctae Crúcis et Ópus Déi (Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci și Lucrarea lui Dumnezeu), întemeiată la Madrid, în 1928, de Fericitul José Maria Escrivá de Balaguer y Albas (1902-1975) și aprobată de Papa Pius al XII-lea în 1950. Din această societate fac parte, în calitatea de colaboratori sau asociați, și foarte mulți laici. Ópus Déi tinde la sfințirea vieții de fiecare zi prin exercitarea profesiei într-un context de rugăciune și interiorizare.

Ora Medie
În Liturgia Orelor, una din cele trei ore: a treia (tértia), a șasea (séxta) și a noua (nóna). Când Liturgia Orelor este celebrată în comun în mănăstirile de viață contemplativă, toate cele trei ore sunt obligatorii, altminteri se poate alege una din ele, care e mai potrivită cu momentul zilei: între orele 9-12, ora a treia; între 12-15, ora a șasea; între 15-18, ora a noua. Ora aleasă e numită "ora medie".

Oratorieni
Societate de viață apostolică, clericală, înființată de sfântul Filip Neri în anul 1552 și aprobată de Papa Grigore al XIII-lea în 1575 (Institútum Oratórii Sáncti Philíppi Néri). Denumirea vine de la termenul "oratoriu", adică locul în care sfântul Filip și prietenii săi se adunau pentru rugăciune. Cei mai mulți membri ai acestei societăți desfășoară activități pastorale parohiale.

Oratoriu
(Din lat. oratórium, derivat din oráre, a se ruga). 1. Lăcaș destinat cultului divin, în folosul unei comunități sau al unui grup de credincioși (seminar, casă călugărească, spital, orfelinat, azil de bătrâni etc.) care se adună acolo cu permisiunea Ordinariului locului și unde pot veni și alți credincioși, cu consimțământul superiorului competent (cf. CDC, can. 1223). Capelele sau oratoriile "publice" prevăzute de vechea legislație canonică (cf. CDC 1917, can. 1188), în noua legislație sunt echivalate bisericilor; capelele "semipublice" sunt astăzi oratoriile. 2. Casă, situată de obicei lângă biserica parohială, în care se adună copiii și tinerii pentru a desfășura activități recreative, culturale și spirituale. 3. Compoziție muzicală cu subiect religios, pentru soliști, cor și orchestră.

Ordin
(Din lat. órdo, rang, clasă socială). În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanților. Ordinátio (ordinațiune) desemnează integrarea într-un órdo (ordin). În Biserică există anumite corpuri constituite pe care, încă din timpurile vechi, Tradiția, nu fără fundament scripturistic, le numește în greacă táxeis, în latină órdines: astfel liturgia vorbește despre órdo episcopórum, órdo presbyterórum și órdo diaconórum. Și alte grupuri sunt numite órdo: catecumenii, fecioarele, soții, văduvele. Integrarea într-unul din aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinátio, act religios și liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astfel, cuvântul ordinátio este rezervat actului sacramental care integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor și al diaconilor și care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către o comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sácra potéstas) care nu poate veni decât de la Cristos însuși, prin Biserica lui. Ordinátio (hirotonirea) este numită și consecrátio (consacrare), deoarece ea înseamnă o punere deoparte și o investitură făcută de Cristos însuși pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări (cf. CBC 1537-1538).

Ordin călugăresc
Institut călugăresc în care membrii depun voturi solemne. Ordinele călugărești sunt: Canonicii regulari, Ordinele monahale (de exemplu, benedictinii), Ordinele mendicante (de exemplu, franciscanii), și Clericii regulari (de exemplu, iezuiții).

Ordin mendicant
(Din lat. mendicáre, a cerși). Ordin călugăresc ale cărui constituții interziceau nu numai călugărilor, ci și conventelor posibilitatea de a poseda bunuri. Aceste ordine (de exemplu, carmeliții, dominicanii, franciscanii) apărute în sec. XII-XIII, trăiau din munca membrilor lor, dar mai ales din pomenile credincioșilor.

Ordin monahal
Ordin călugăresc ai cărui membri trăiesc după regula sfântului Benedict (în Biserica Romano-Catolică), cum sunt: benedictinii, cistercienii, trapiștii etc.

Ordinariu
(Din lat. ordinárius, derivat din ordináre, a orândui). Denumire canonică dată titularului unui oficiu ecleziastic care comportă o putere de conducere sau de jurisdicție asemănătoare într-un anumit fel celei episcopale. Conform Dreptului canonic au denumirea de ordinariu: episcopii diecezani, cei echivalați episcopului diecezan (abații și prelații teritoriali, vicarii și prefecții apostolici, administratorii apostolici), administratorii diecezani, vicarii generali și episcopali, superiorii majori ai institutelor călugărești clericale de drept pontifical și ai societăților de viață apostolică clericale, de drept pontifical.

Ordinariul locului
(Din lat. ordinárius lóci). Denumire canonică dată Ordinariului a cărui jurisdicție e teritorială, adică e exercitată pentru credincioșii care se găsesc într-un anumit teritoriu. Conform Dreptului canonic, au denumirea de Ordinariul locului toți Ordinariii, cu excepția superiorilor majori ai institutelor călugărești și ai societăților de viață apostolică, clericale și de drept pontifical.

Ordinațiune
(Din lat. ordinátio).

Ordinul fecioarelor
(În lat. Órdo vírginum). Este o stare de viață consacrată. Fecioarele, exprimându-și hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat, întitulat Órdo consecratiónis vírginum (31.05.1970), sunt logodite mistic cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și sunt închinate slujirii Bisericii (cf. CDC, can. 604). Un "ordin" nu înseamnă asociație, ci o categorie de persoane. Fecioarele se consacră lui Dumnezeu, dar trăiesc singure sau fiecare în propria familie.

Ordo
(Cuv. lat., "ordine"). 1. E echivalentul latinesc al termenului "rit". De exemplu, Órdo Míssae, Ritul Sfintei Liturghii, Órdo Baptísmi, Ritul Botezului etc. 2. Calendar liturgic care conține prescripțiile pentru celebrarea Sfintei Liturghii și a Liturgiei Orelor.

Orientalium ecclesiarum
(Cuv. lat., "ale Bisericilor orientale"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican despre Bisericile orientale catolice, promulgat la 21 noiembrie 1964. După o scurtă introducere, tratează următoarele șase chestiuni: 1. Despre Bisericile particulare sau rituri; 2. Păstrarea patrimoniului spiritual al Bisericilor orientale; 3. Patriarhii orientali; 4. Disciplina sacramentelor; 5. Cultul divin; 6. Relațiile cu frații din Bisericile despărțite.

Ortodox(ă)
(Din gr. orthós, corect, și dóxa, opinie). 1. Persoană care aparține unei Biserici Ortodoxe. 2. Titlu revendicat de Bisericile din Răsărit care au acceptat deciziile Conciliului ecumenic din Calcedon (451). 3. În epoca modernă, denumirea de "Biserici Ortodoxe" se referă la Bisericile orientale care au păstrat credința primelor șapte Concilii ecumenice, dar care nu sunt în comuniune cu Biserica Catolică.

Ortodoxie
(Din gr. orthós, corect, și dóxa, opinie). Învățătură creștină autentică, așa cum este ea revelată de Dumnezeu, transmisă de apostoli și definită de magisteriul Bisericii. Contrarul ortodoxiei este erezia.

Ostensor
(Din lat. ostensórium, derivat din osténdere, a arăta). Obiect de cult, din metal prețios (de obicei argint aurit), în formă de soare cu raze, în care se așază Ostia sfântă pentru a fi expusă credincioșilor spre adorație.

Ostie
(Din lat. hóstia, victimă). Pâine nedospită, făcută din făină de grâu, subțire și rotundă, pe care preotul o consacră în timpul Sfintei Liturghii, la Prefacere. Ostia consacrată sau sfântă conține adevăratul Trup al Domnului nostru Isus Cristos.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire