pregateste pagina pentru tiparire

































 
 STUDIU 

Mic dicționar creștin catolic
pr. Ioan Tămaș

achizitionare: 04.03.2003; sursa: Sapientia

Prezentare    Index & Căutare

- P -

Păcat
(Din lat. peccátum). Încălcarea conștientă și voită a unei porunci a lui Dumnezeu sau a Bisericii. Păcatul este o greșeală împotriva rațiunii, a adevărului, a conștiinței drepte; o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu și împotriva aproapelui. El rănește natura omului și lovește în solidaritatea umană (CBC 1849). Sfântul Augustin l-a numit "un cuvânt, o faptă sau dorință contrare legii veșnice"; de asemenea, "avérsio a Déo et convérsio ad creatúras" (separarea de Dumnezeu și întoarcerea spre creaturi), precum și "iubirea de sine până la disprețul față de Dumnezeu".

Păcat de moarte
Este încălcarea unei porunci a lui Dumnezeu sau a Bisericii în lucru grav, cu știință și voință deplină. Deci, pentru ca un păcat să fie de moarte sunt cerute simultan trei condiții: materie gravă, conștiință deplină și consimțământ total (cf. DS 1537; 1544; 1680-1682). Comportă pierderea harului sfințitor, moartea sufletească și pericolul osândirii veșnice.
[ Har; Iad ]

Păcat originar sau strămoșesc
Păcatul săvârșit de către protopărinții noștri Adam și Eva, ale cărui consecințe le moștenește fiecare om (cf. Gen 2,16-17; 3, 1-24; Ps 51,7; Rom 5,12-21). "Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfințenie, omul, sedus de Cel Viclean, de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu și dorind să-și atingă scopul în afara lui Dumnezeu " (GS 13). Prin păcatul lor, primii oameni au pierdut sfințenia și dreptatea originară pe care le primiseră de la Dumnezeu nu numai pentru sine, ci pentru toți oamenii. Ei au transmis urmașilor lor firea omenesacă rănită de primul păcat, deci lipsită de sfințenia și dreptatea originară. Această lipsă se numește "păcat originar sau strămoșesc". Ca urmare a păcatului originar, natura umană are puterile slăbite, e supusă ignoranței, suferinței și morții și e înclinată spre păcat (înclinație care se numește concupiscență). Păcatul strămoșesc moștenit de noi este numit "păcat" în mod analogic: este un păcat "contractat", nu "săvârșit"; o stare, nu un act (CBC 404; 416-418).

Păcat venial
(Din lat. veniális, scuzabil). Încălcarea în lucru ușor a unei porunci a lui Dumnezeu sau a Bisericii, ori în lucru mare, dar fără știință și voință deplină. Nu rupe legătura cu Dumnezeu. E vrednic de pedepse vremelnice.

Păcate capitale
Păcate din care izvorăsc alte păcate. Ele sunt: mândria, zgârcenia, necurăția, invidia, lăcomia, mânia și lenea. A se vedea ce înseamnă fiecare.

Păcate împotriva Duhului Sfânt
Sunt păcatele care se împotrivesc într-un chip deosebit harului lui Dumnezeu și, de aceea, îngreunează convertirea. Ele sunt: nesocotirea bunătății lui Dumnezeu cu gândul că el nu ne va pedepsi; deznădăjduirea în mila lui Dumnezeu; împotrivirea față de adevărul cunoscut; pizmuirea aproapelui pentru harurile pe care le-a primit; împietrirea inimii în fața dojenilor mântuitoare; încăpățânarea în nepocăință.

Păcate strigătoare la cer
Tradiția catehetică amintește că există și așa-zise "păcate strigătoare la cer", adică păcate care, datorită gravității lor, cer răzbunare de la Dumnezeu. Strigă către cer: sângele dreptului Abel (Gen 4,10); păcatul sodomiților (Gen 18,20; 19,13); glasul poporului asuprit în Egipt (Ex 3,7-10); plângerea străinului, a văduvei și a orfanului (Ex 22,20-22); nedreptatea față de salariat (Dt 24,14-15; Iac 5,4). Deci, păcatele strigătoare la cer sunt: omorul cu premeditare, sodomia, asuprirea săracilor, a văduvelor și a orfanilor, reținerea plăților datorate altora.

Păcătos public
Creștin catolic care se află în mod obiectiv și public în stare de păcat grav. De exemplu, cel care nu mai crede în Dumnezeu, cel care se desparte de Biserică, cel care trăiește în concubinaj etc. Conform legilor Bisericii, păcătosul public nu are dreptul la înmormântarea ecleziastică dacă înainte de a muri nu a dat nici un semn de pocăință (cf. CDC, can. 1184).

Pală
(Din lat. pálla, perdea). Mică pânză albă, de obicei din in, apretată, de formă pătrată, cu care se acoperă potirul în timpul Sfintei Liturghii.

Paliu
(Din lat. pállium, mantie lungă). Colan din lână albă, brodat cu șase cruci negre, pe care îl poartă la Sfânta Liturghie, peste planetă, papa, mitropoliții și patriarhul latin de Ierusalim. Mitropolitul este obligat să ceară paliul de la pontiful roman în termen de trei luni de la consacrarea episcopală sau, dacă a fost deja consacrat, de la luarea în primire a scaunului mitropolitan. Paliul este semn al puterii pe care mitropolitul, în comuniune cu Biserica Romei, o are în provincia sa.

Pange lingua
(Expr. lat., "Laudă, limbă"). Imn compus de sfântul Toma de Aquino, în care este lăudată măreția misterului sfintei Euharistii. Este recitat sau cântat la vesperele din sărbătoarea Trupul Domnului și la binecuvântările euharistice.

Papă
(Din gr. pápas, lat. pápa, părinte). În primele veacuri creștine, această denumire era acordată tuturor preoților și episcopilor. Pe la sfârșitul sec. al IV-lea, devine titlul specific al episcopului Romei, iar în sec. al VIII-lea titlul exclusiv. Din orânduire divină, papa, episcopul Romei, este succesorul sfântului apostol Petru, capul Colegiului episcopal, vicarul lui Cristos pentru Biserica universală, păstorul Bisericii universale, "principiul și fundamentul perpetuu și vizibil al unității, atât a episcopilor cât și a mulțimii credincioșilor" (LG 23). În Annuário Pontifício, papa are și aceste titluri: Patriarhul Occidentului, Primatul Italiei, Arhiepiscopul și Mitropolitul Provinciei ecleziastice romane, Șeful Statului Cetății Vaticanului.

Paraclet
(Din gr. paraklétos, mângâietor, avocat). "Când vestește și promite venirea Duhului Sfânt, Isus îl numește Paraclet, literalmente: Cel care este chemat alături, advocátus (In 14,16.26; 15,26; 16,7). Paraclet este tradus de obicei prin Mângâietorul, cel dintâi mângâietor fiind Isus (cf. 1In 2,1)" (CBC 692).

Paradis
(Din gr. paradéisos, parc, grădină; în lat. paradísus). Este starea de fericire a celor aleși, împărăția cerurilor făgăduită de Cristos ("astăzi vei fi cu mine în paradis", Lc 23,43). "Noi credem că mulțimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus și al Mariei în paradis formează Biserica din cer, unde, în fericirea veșnică, îl văd pe Dumnezeu așa cum este și unde sunt și ele, în diferite grade, asociate cu sfinții îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie, mijlocind pentru noi și ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frățească" (SPF 29).

Paradis pământesc
Grădina în care Dumnezeu i-a stabilit pe primii oameni, Adam și Eva, ca să se bucure de pomul vieții, dar din care i-a alungat din cauza neascultării lor (cf. Gen 2; 3). Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament și a Tradiției, Biserica învață că primii noștri părinți, Adam și Eva, au fost constituiți într-o stare de sfințenie și dreptate originară (cf. DS 1511). Acest har al sfințeniei originare însemna o participare la viața divină. Strălucirea acestui har potența toate dimensiunile vieții omului. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină, omul nici nu ar fi murit, nici nu ar fi suferit. Armonia interioară a persoanei umane, armonia dintre bărbat și femeie, în sfârșit armonia dintre cel dintâi cuplu și întreaga creație constituia starea numită "dreptate originară" (CBC 375-376).

Paraliturgie
Denumire dată practicilor de pietate care provin din pietatea populară cum sunt: rozariul, litaniile, Calea Sfintei Cruci, vinerea întâi din lună în cinstea Inimii lui Isus, sâmbăta întâi în cinstea Inimii Mariei, pelerinajele, procesiunile etc. Mai este numită și extraliturgie. Biserica recomandă practicile de pietate, dar cere ca ele să se armonizeze cu celebrările liturgice, mai ales să nu se suprapună cu ele (cum ar fi recitarea rozariului în timpul Sfintei Liturghii, sau devoțiunea la sfântul Anton în timp ce este expus Sfântul Sacrament).

Pareneză
(Din gr. paraínesis, îndemn). Predică creștină care are ca obiect mustrarea și îndemnul la practicarea virtuților.

Părinte
(Din lat. páter). Titlu de reverență pe care credincioșii îl dau preotului în semn de recunoaștere a rodniciei spirituale a sfintei Preoții.

Părinți conciliari
Denumire dată episcopilor și superiorilor generali ai institutelor călugărești care iau parte la un Conciliu.

Paroh
(Din lat. párochus, derivat din gr. párochos, administrator). Păstorul propriu al unei parohii, care exercită activitatea pastorală sub autoritatea episcopului diecezan, împreună cu care este chemat să participe la slujirea lui Cristos, ca să îndeplinească în slujba acelei comunități funcția de a învăța, de a sfinți și de a conduce, chiar cu colaborarea altor preoți sau diaconi, și cu aportul credincioșilor laici (CDC, can. 519; cf. CD 30).

Parohie
(Din lat. paroécia, derivat din gr. paroikía, vecinătate). O comunitate precisă de credincioși, constituită în mod stabil în cadrul unei dieceze, a cărei îngrijire pastorală, sub autoritatea episcopului diecezan, este încredințată unui paroh în calitate de păstor propriu al ei (CDC, can. 515). Ca regulă generală, parohia trebuie să fie teritorială, adică trebuie să cuprindă pe toți credincioșii unui anumit teritoriu bine delimitat (CDC, can. 518). Totuși, "teritorialitatea" nu constituie elementul esențial, deoarece parohia este în primul rând o comunitate de credincioși. Există și parohii personale, adică parohii constituite pe bază de rit, naționalitate, sau pe baza altor criterii precise, care nu sunt circumscrise teritorial (de ex., parohii pentru o anumită etnie, pentru un anumit rit, pentru imigranți, pentru studenți etc.).
[ Paroh ]

Particulă
(Din lat. partícula, părticică, diminutivul lui pars, parte). 1. Fiecare din părțile în care preotul rupe ostia consacrată. 2. Ostia mică distribuită credincioșilor la Împărtășanie.
[ Ostie ]

Parusie
(Din gr. parousía, prezență, venire). În lumea greco-romană însemna vizita oficială și solemnă pe care un principe o făcea într-o localitate. În creștinism, înseamnă venirea glorioasă a lui Cristos la sfârșitul lumii (cf. Mt 13,39; 16,27-28; 24,3; 1Cor 15,23).

Pasioniști
Congregație călugărească întemeiată în anul 1737 de sfântul Paul al Crucii. Denumirea oficială este: "Clericii desculți ai Sfintei Cruci și ai Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos" (Congregátio passiónis). Membrii acestei congregații cinstesc în mod special Pătimirea Domnului.

Pasiuni
(Din lat. pássio, derivat din páti, a suferi, a suporta). Termenul de "pasiuni" desemnează afectele sau sentimentele. Prin emoțiile sale, omul presimte binele și bănuiește răul. Principalele pasiuni sunt iubirea și ura, dorința și frica, bucuria, tristețea și mânia. În pasiuni, ca mișcări ale sensibilității, nu există nici bine, nici rău moral. Dar după cum depind sau nu de rațiune și voință, există în ele bine sau rău moral. Emoțiile și sentimentele pot fi asumate în virtuți, sau pervertite în vicii (CBC 1771-1774).

Pastorală
(Din lat. pastorális, derivat din pástor, păstor). Activitate pastorală: slujirea episcopilor și a preoților, păstori în slujba poporului lui Dumnezeu. Putere pastorală: puterea de conducere sau de jurisdicție în Biserică. Teologie pastorală: disciplină teologică în care se studiază trecerea de la studiul Bibliei și al teologiei sistematice la predică și cateheză; practica vieții liturgice și sacramentale și îngrijirea sufletească a credincioșilor în funcție de vârstă și de stări de viață.

Păstori sufletești
Denumire dată episcopilor și preoților care desfășoară activitate pastorală.

Patenă
(Din gr. paténa, derivat din gr. patáne, taler). Mic taler din metal prețios, de obicei din argint aurit, pe care preotul așază ostia în timpul celebrării Sfintei Liturghii.
[ Ostie ]

Patimă
(Din gr. páthema, suferință). În sens moral, înseamnă înclinație sau tendință dezordonată, viciu, sau chiar păcat capital.

Patimile Domnului
Toate suferințele îndurate de Cristos Isus pentru mântuirea noastră, începând de la agonia din grădina Măslinilor și până la moartea pe Cruce. Toate cele patru evanghelii conțin o descriere detaliată a Patimilor Domnului (Mt 26-27; Mc 14-15; Lc 22-23; In 18-19). În Duminica Floriilor se citește sau se cântă patimile Domnului din una din Evangheliile sinoptice (Matei anul A, Marcu anul B, Luca anul C), iar în Vinerea Sfântă din Evanghelia după Ioan.

Patriarh
(Din gr. patriárcha, primul dintre strămoși, șeful unei familii). În Biserica Latină, titlul de patriarh este un titlu onorific și deci nu comportă nici un fel de jurisdicție, afară de cazul când se constată că unii patriarhi au o oarecare putere în virtutea unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate (CDC, can. 438). Există trei patriarhi onorifici: patriarhul de Ierusalim, patriarhul de Lisabona și patriarhul de Veneția. Papa are și titlul de patriarh al Occidentului, dar care comportă jurisdicție.
[ Primat ]

Patristică
(Din lat. páter, părinte). Studiul teologiei Sfinților Părinți. Deseori acest termen a fost înțeles, în mod greșit, ca fiind sinonim cu patrologie.

Patrologie
(Din lat. páter, părinte, și gr. lógos, știință). Studiul vieții și operei Sfinților Părinți.

Patron
(Din lat. patrónus, protector). Sfântul sub ocrotirea căruia este încredințată o persoană fizică (de ex., un om care se botează) sau una juridică (de ex., o dieceză, o parohie, un seminar etc.). Patronul unei biserici este sfântul în cinstea căruia este consacrată biserica și sub ocrotirea căruia este încredințată comunitatea de credincioși. Catehismul Roman (1566) stabilește ca pentru cei care se botează să se aleagă nume de sfinți, pentru ca aceștia să le fie modele de viață creștină și apărători cerești.

Paulini(e)
Denumire dată membrilor Societății Sfântului Paul (Pía Socíetas Sáncti Páuli) care a fost întemeiată în 1914 de preotul Giacomo Alberione (italian) și aprobată definitiv de Papa Pius al XII-lea. Ei se dedică apostolatului mijloacelor de comunicare socială ("mass-media"). Au editura "Edizione Paoline", săptămânalul "Famiglia Cristiana" și revista lunară "Jesus".

Paște
(Din lat. páscha, derivat din ebr. Pésah, trecere). Cea mai veche și mai importantă sărbătoare din anul liturgic, când Biserica celebrează învierea din morți a Domnului nostru Isus Cristos. În calendarul romano-catolic data celebrării Paștelui variază între 31 martie și 25 aprilie.

Pedeapsă bisericească
(Din lat. poéna ecclesiástica). Privarea de un bun, impusă în mod legitim de autoritatea bisericească, pentru corectarea credinciosului care a săvârșit un delict și pentru pedepsirea delictului. Bunul poate fi spiritual (de ex., dreptul de a primi sacramentele) sau material (de ex., însușirea salariului, a pensiei, în cazul clericilor). Pedepsele medicinale sau cenzurile urmăresc în primul rând îndreptarea delicventului; cele expiatoare urmăresc pedepsirea delictului. Biserica ține cu sfințenie la principiul "núlla poéna síne lége" (nici o pedeapsă în fara legii).

Pedepse expiatoare
(Din lat. expiatóriae, derivat din expiáre, a ispăși). Pedepsele bisericești care au ca scop principal pedepsirea delictului, repararea ordinii și disciplinei ecleziale, iar ca scop secundar îndreptarea delincventului. Exemple: interzicerea sau ordinul de a locui într-un anumit loc sau teritoriu; privarea de o putere, de un oficiu, de un drept, de un titlu, de un semn distinctiv; transferarea penală într-un alt oficiu; destituirea din starea clericală (CDC, can. 1336).

Pedepse medicinale

Pelerinaj
(Din lat. peregrinátio, călătorie în țară străină). E o practică religioasă care constă în călătoria unei persoane, a unui grup de persoane sau chiar a unei întregi comunități creștine la un loc sacru situat la o anumită distanță, din motive de evlavie sau de pocăință pentru păcate. Îndeosebi după libertatea religioasă a Bisericii, recunoscută de Constantin cel Mare (313), credincioșii creștini au început să meargă la locurile sfinte (Ierusalim) și la mormintele sfinților apostoli Petru și Paul (Roma). Unii pelerini au rămas celebri în istoria Bisericii, ca de exemplu Eteria, credincioasă spaniolă care a făcut un pelerinaj la locurile sfinte și în Răsăritul creștin pe la anul 400.

Penitent
(Din lat. poénitens, derivat din paenitéri, a se pocăi). Cel care se căiește de păcatele săvârșite și se spovedește duhovnicului. Fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligația de a-și mărturisi păcatele cel puțin o dată pe an (CDC, can. 989). Cel care face pocăință, adică cel care își orientează întreaga viață spre Dumnezeu, având o durere profundă și o repulsie totală față de păcatele săvârșite și hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor.

Penitență

Penitențiaria apostolică
(Din lat. poenitentiaría, derivat din poeniténtia, pocăință, penitență). Tribunal al Scaunului Apostolic care are competență numai în cazurile privind forul intern.

Perfectae caritatis
(Expr. lat., "a iubirii desăvârșite"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican, promulgat la 28 octombrie 1965, privind reînnoirea vieții călugărești. Are următorul conținut: principii generale de reînnoire; criterii practice de reînnoire; elemente comune tuturor formelor de viață călugărească; primatul vieții spirituale; viața apostolică, viața contemplativă, viața monahală și conventuală; institute seculare; sfaturile evanghelice; clauzura maicilor, haina călugărească; formarea membrilor; promovarea vocațiilor.

Pericopă
(Din gr. perikopé, decupare). Un fragment sau un pasaj luat dintr-o carte a Sfintei Scripturi. Lecturile de la Sfânta Liturghie sau de la celelalte celebrări liturgice sunt pericope luate din Sfânta Scriptură.

Pieta
(Cuv. ital., "milă, compătimire"). Pictură sau sculptură care o reprezintă pe Preasfânta Fecioară Maria îndurerată ținând pe genunchi trupul mort al Fiului ei coborât de pe Cruce. Cea mai celebră Pietà este aceea a lui Michelangelo situată în bazilica "Sfântul Petru" din Vatican.

Pietate
(Din lat. pietás, evlavie). Virtute care ne spune să respectăm, să iubim și să îndeplinim actele exterioare ale religiei (rugăciunea, meditația, participarea la sacramente, pomana, postul etc.).

Pixidă
(Din gr. pýxis, cutie).

Placet
(Cuv. lat., "place"). Formulă folosită de membrii unui conciliu sau ai unui organism colegial ecleziastic prin care își exprimă votul favorabil, în timp ce votul condiționat este exprimat prin formula plácet íuxta módum, iar cel negativ prin non plácet.

Planetă
(Din lat. planéta, manta de ploaie, folosită de pelerini). Veșmânt liturgic pe care preotul îl îmbracă peste albă și stolă la celebrarea Sfintei Liturghii. Deschisă la ambele laturi și la piept, este lungă până la genunchi. Mai este numită "planetă romană". Actualmente este din ce în ce mai mult înlocuită cu cazula, care e mai veche și mai solemnă.

Pluvial
(Din lat. pluviále, pelerină de ploaie). Veșmânt liturgic, în formă de pelerină, lungă până la glezne, folosit de episcopi și preoți la binecuvântările euharistice, la procesiuni, la celebrarea Căsătoriei în afara Liturghiei, la înmormântări etc. Episcopul folosește pluvialul și la celebrarea sacramentului Confirmațiunii.

Pneumatologie
(Din gr. pnéuma, duh, spirit, și lógos, cuvânt, știință). Parte a Teologiei dogmatice care tratează despre Duhul Sfânt.

Pocăință
(Din slav. pokajanije, penitență). 1. Unul din cele șapte sacramente sau taine, instituit de Isus Cristos pentru ca creștinul să dobândească de la Dumnezeu iertare pentru păcatele săvârșite după Botez (cf. DS 1667-1693). Condițiile pentru primirea fructuoasă a acestui sacrament sunt: căința adevărată pentru păcatele săvârșite; mărturisirea tuturor păcatelor de moarte; hotărârea sinceră de a nu mai păcătui; îndeplinirea pocăinței (canonul) date de duhovnic, care constă în rugăciune, post, pomană și orice altă faptă bună. 2. Virtutea pocăinței este dorința reală de a părăsi păcatul și de a se întoarce din nou la Dumnezeu.

Poftă
(Din slav. pohoteti, a pofti).

Pomenirea morților
Titlul oficial: Comemorarea tuturor credincioșilor răposați ("Commemorátio ómnium fidélium defunctórum"). Sărbătoare care se celebrează anual în ziua de 2 noiembrie. Se celebrează Liturghii, se fac rugăciuni și alte practici de pietate pentru sufletele celor răposați și se binecuvântează mormintele. Papa Benedict al XV-lea (1914-1922) a acordat fiecărui preot facultatea de a celebra trei Sfinte Liturghii în această zi: una după propria intenție, una pentru toți credincioșii răposați și una la intenția papei.

Pontifical Roman
Carte liturgică ce conține textele și normele privind celebrările rezervate episcopilor.

Pontifical(ă)
(Din lat. pontificális, derivat din póntifex, preot, arhiereu). Calificativ dat oricărei celebrări prezidate personal de către episcop: Liturghie pontificală, vespere pontificale etc. Însemne pontificale sau arhierești: obiecte liturgice folosite de drept de către episcop sau - printr-o concesiune specială - de unii abați și anumiți prelați inferiori (inel, cârjă arhierească, cruce pectorală, mitră).

Poporul lui Dumnezeu
În Vechiul Testament, `am Iahve înseamnă "poporul lui Dumnezeu", iar termenul goyim, popoarele păgâne. LXX traduce termenul `am cu laòs, poporul lui Dumnezeu, iar termenul goyim cu éthos, popor păgân. În Noul Testament, noțiunea de "popor al lui Dumnezeu" este aplicată Bisericii. Principalul text este cel din 1Pt 2,9-10. Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat acestei noțiuni capitolul al II-lea din constituția Lúmen géntium.

Porunci bisericești
Porunci date de autoritatea supremă a Bisericii pentru toți credincioșii catolici. Potrivit actualului Cod de drept canonic, ele sunt: 1. obligația de a participa la Sfânta Liturghie în zilele de duminică și sărbătoare de poruncă (can. 1246); 2. obligația de a mărturisi păcatele cel puțin o dată pe an și de a primi Sfânta Împărtășanie în timpul pascal(can. 920 și 989); 3. obligația de a observa abstinența și postul în zilele fixate de Biserică (can. 1251); 4. obligația de a contribui material la nevoile Bisericii și la ajutorarea săracilor (can. 222).

Porunci dumnezeiești

Porțiuncula
(Din lat. portiúncula, mic domeniu). Denumire dată primei capele folosite de sfântul Francisc de Assisi (1181-1226). În anul 1221, Papa Onoriu al III-lea a acordat, la cererea sfântului Franscisc, o indulgență plenară tuturor credincioșilor care vizitează această capelă în ziua de 2 august. Acest privilegiu se menține și astăzi, iar între timp a fost extins, pentru 2 august, la toate bisericile franciscane și la unele biserici parohiale. Capela se păstrează și astăzi și este încadrată în bazilica "Sfânta Maria degli Angeli".

Post
(Din slav. postu). Abținerea de la mâncare și băuturi alcoolice din motive religioase, în semn de pocăință (cf. Gal 1,14; Gen 3,7) sau ca pregătire pentru o misiune specială (cf. Mt 4,12; Fap 13,2-3), însoțită deseori de rugăciune (cf. Fap 14,23). "Prin postul trupesc ne înfrânezi, Doamne, pornirile rele, ne înalți mintea, ne dăruiești tărie și răsplată" (Prefața a IV-a pentru Postul Mare). Conform actualului Cod de drept canonic, zilele obligatorii de post, pentru catolicii de rit latin între 18 și 60 de ani, sunt: Miercurea Cenușii și Vinerea Sfântă.

Postcommunio
(Expr. lat., "după împărtășanie"). Denumire dată, începând din sec. al VII-lea, rugăciunii pe care preotul o cântă sau o recită la sfârșitul Sfintei Liturghii, înainte de binecuvântarea finală și trimiterea credincioșilor.

Postul Mare
Timpul de pregătire la sărbătoarea Învierii Domnului. Începe în ziua de Miercurea Cenușii și durează până la Liturghia Cinei Domnului exclusiv, din Joia Sfântă. Liturghia acestui timp îi pregătește pentru celebrarea misterului pascal atât pe catecumeni, prin diferitele grade ale inițierii creștine, cât și pe credincioși, care își aduc aminte de Botezul primit și fac pocăință (cf. SC 109). Postul Mare mai este numit Cvadragesimă sau Păresimi.

Postulat
(Din lat. postuláre, a cere). Perioada de pregătire într-un institut călugăresc, înainte de începerea noviciatului. Persoana care face o asemenea pregătire se numește postulant(ă).

Postulator
(Din lat. postuláre, a cere). Persoana (cleric, călugăr, laic) care, înzestrată cu mandat special, aprobat de autoritatea ecleziastică competentă, reprezintă pe cel care promovează o cauză de beatificare sau de canonizare (de ex., pe un credincios, o dieceză, un institut călugăresc etc.), tratează cauza în fața tribunalului competent, apără personal sau prin intermediul altora interesele cauzei și colaborează cu autoritatea ecleziastică la aflarea adevărului.

Potir
(Din slav. potiri). Cupă din metal prețios (aur sau argint aurit), în care se pune vinul care se preface în Sângele Domnului nostru Isus Cristos la Sfânta Liturghie.

Practici de pietate
Acțiuni extraliturgice care provin din pietatea populară. Ele sunt: Rozariul, Ángelus, Litaniile Sfintei Fecioare Maria și ale altor sfinți, vinerea întâi din lună în cinstea Inimii lui Isus, sâmbăta întâi în cinstea Inimii Neprihănite a Mariei, devoțiunea legată de luna mai sau octombrie, Calea Sfintei Cruci, pelerinajele, procesiunile, purtarea scapularului, a medaliilor, precum și alte practici devoționale în cinstea Sfintei Fecioare Maria și a sfinților. "Practicile de pietate ale poporului creștin, atâta vreme cât sunt conforme cu legile și normele Bisericii, sunt călduros recomandate (...). Este necesar ca astfel de practici, ținând seama de timpurile liturgice, să fie orânduite în așa fel încât să se armonizeze cu liturgia sacră, să se inspire într-un fel din ea și dată fiind natura superioară a liturgiei, să călăuzească poporul creștin către ea" (Pius al XII-lea, Enciclica Mediátor Déi).

Preconiul pascal
(Din lat. praecónium pascále, vestirea solemnă a învierii Domnului). Cântare de laudă din cadrul părții întâi a celebrării liturgice din noaptea Învierii Domnului, parte intitulată "Începutul solemn al Vegherii sau ritul luminii". La terminarea procesiunii cu lumânarea pascală, se așază lumânarea în sfeșnicul pregătit în mijlocul prezbiteriului, se incenzează și se cântă de către preot sau diacon vestirea solemnă a Învierii. Credincioșii stau în picioare ținând în mână lumânarea aprinsă.

Prefacere
Momentul culminant al Sfintei Liturghii, când pâinea și vinul sunt schimbate în adevăratul Trup și adevăratul Sânge al Domnului nostru Isus Cristos. "Prin cuvintele și gesturile preotului se săvârșește jertfa pe care Domnul însuși a orânduit-o la Cina cea de Taină oferindu-și Trupul și Sângele sub chipul pâinii și al vinului, dându-le apostolilor spre mâncare și băutură și poruncind ca ei să perpetueze această taină" (PNMR 55, d.).

Prefață
(Din lat. praefátio, formulă introductivă). Prima parte a rugăciunii euharistice (canon), când "preotul, în numele întregului popor sfânt, îl preamărește pe Dumnezeu Tatăl și îi aduce mulțumiri pentru întreaga operă a mântuirii sau pentru vreun aspect anume al ei, în funcție de timpul liturgic sau de sărbătoarea respectivă" (PNMR 55, a). La sfârșitul prefeței, întreaga adunare a credincioșilor, unindu-se cu puterile cerești, cântă sau recită Sanctus ("Sfânt").

Prefect
(Din lat. praeféctus, pus în frunte). În Biserică, acest termen are mai multe semnificații: 1. Cardinalul prefect: cardinalul care conduce o Congregație a Curiei Romane, sau Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, sau Supremul Tribunal al Signaturii Apostolice; 2. Prefectul apostolic: prelatul care conduce o prefectură apostolică; 3. Prefectul de studii: persoana care, în seminarul mare, are misiunea de a organiza și conduce procesul de învățământ; 4. Prefectul vieții comunitare din seminar: preotul care, de comun acord cu rectorul, are grijă de observarea disciplinei în seminar.

Prefectură apostolică
O porțiune precisă a poporului lui Dumnezeu, care, datorită unor circumstanțe deosebite (de ex., număr mic de credincioși, lipsă de preoți indigeni etc.) nu a fost încă ridicată la rangul de dieceză și este condusă de un preot, care are titlul de prefect apostolic, adică acționează în numele papei. E specifică țărilor de misiune.

Prelat
(Din lat. praelátus, participiul trecut de la verbul praeférre, a pune pe cineva înaintea altora). În sens propriu și canonic#, este clericul care deține puterea de conducere ordinară (jurisdicția) și este numit "Ordinariu". Apoi, păstorul propriu al unei prelaturi teritoriale și cel al unei prelaturi personale. În sens impropriu și onorific, preotul căruia Sfântul Scaun i-a acordat acest titlu ca distincție onorifică.

Prelatură personală
Structură jurisdicțională seculară, de ordin personal, adică necircumscrisă teritorial, cu finalități pastorale speciale. "Pentru a promova o bună distribuire a preoților în Biserică sau pentru a îndeplini opere pastorale sau misionare speciale spre binele unor regiuni sau spre binele diferitelor grupuri sociale, Scaunul Apostolic, după ce a ascultat părerea conferințelor episcopale interesate, poate să înființeze prelaturi personale constituite din preoți și diaconi aparținând clerului secular" (CDC, can. 294). Este condusă de un prelat, în calitate de ordinariu propriu, conform statutelor elaborate de Scaunul Apostolic. Poate înființa un seminar național sau chiar internațional și poate încardina clerici. Până în prezent există o singură prelatură personală: societatea "Opus Dei".

Prelatură teritorială
Biserică particulară condusă de un prelat în calitate de păstor propriu al ei, asemenea unui episcop diecezan (cf. CDC, can. 370). În vechea legislație canonică era denumită "praelatura nullíus". Exemple de prelaturi teritoriale: Pompei și Loretto în Italia.

Premonstratenzi
(În lat. Órdo Premonstraténsis). Ordin de canonici regulari întemeiat în anul 1120 de sfântul Norbert, la Premontré (Franța), care are ca scop principal cultul liturgic și slujirea sufletelor.

Preot
(Din lat. presbýter).

Preoție
(Din lat. presbytérium). Unul din cele șapte sacramente înființate de Isus Cristos prin care misiunea încredințată de el apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârșitul veacurilor. Este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul și diaconatul. E "preoția ministerială", deoarece conferă o putere sacră pentru slujirea credincioșilor și diferă esențial de "preoția comună", adică participarea tuturor credincioșilor - datorită Botezului - la Preoția lui Cristos. Cei hirotoniți slujesc, în mijlocul comunității, în numele și în persoana lui Cristos-Capul. Slujitorii hirotoniți își exercită slujirea față de poporul lui Dumnezeu prin învățătură (múnus docéndi), cultul divin (múnus sanctificándi) și prin conducerea pastorală (múnus regéndi). Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop, preoți și diaconi, nu putem vorbi de Biserică. Sacramentul Preoției este conferit prin impunerea mâinilor de către episcop, urmată de o rugăciune solemnă de consacrare prin care se cer de la Dumnezeu pentru candidatul la Preoție (diacon, preot, episcop) harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neșters (cf. CBC 1536-1600).

Presbyterorum ordinis
(Expr. lat., măreția "ordinului prezbiterilor"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican, promulgat la 7 decembrie 1965, cu privire la slujirea și viața preoțească. Cuprinde trei capitole: 1. Preoții în cadrul misiunii Bisericii (natura prezbiteratului, condiția preoților în lume); 2. Slujirea preoțească (cele trei funcții ale preoților: de a învăța, de a sfinți și de a păstori; relațiile preoților cu episcopul, cu ceilalți preoți și cu laicii; distribuirea preoților în Biserică și chemările preoțești); 3. Viața preoților (chemarea preoților la desăvârșire; exigențe spirituale deosebite în viața preotului; mijloace de trai spirituale și materiale).

Prezbiterat
(Din lat. presbyterátus). Este a doua treaptă a Sfintei Preoții, rezervată preoților. Prima treaptă este diaconatul, iar a treia episcopatul. Prezbiterii sau preoții sunt uniți cu episcopii în demnitatea sacerdotală și totodată depind de ei în exercitarea funcțiilor pastorale; ei sunt chemați să fie înțelepți colaboratori ai episcopilor; adunați în jurul episcopului lor, ei formează preoțimea (presbytérium), care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. Ei primesc de la episcop răspunderea unei comunități parohiale sau a unei anumite funcții ecleziastice (cf. CBC 1597).

Prezbiteriu
(Din lat. presbytérium). 1. Toți preoții unei Biserici particulare (de ex., ai unei dieceze), colaboratori direcți ai episcopului diecezan în activitatea pastorală. 2. Din punct de vedere arhitectonic, parte a bisericii sau a oratoriului rezervată preoților, situată în jurul altarului.

Prezența lui Cristos în liturgie
Pentru a îndeplini împărtășirea, comunicarea lucrării sale mântuitoare, Cristos e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acțiunile liturgice. El este prezent în jertfa Sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, cât mai ales sub speciile euharistice (prezența reală). El e prezent în sacrament prin puterea sa, așa încât atunci când cineva botează, Cristos însuși botează. E prezent în Cuvântul său, căci el este cel care vorbește în timp ce se citește în Biserică Sfânta Scriptură. În sfârșit, este prezent atunci când Biserica se roagă și aduce laude (cf. Mt 18,20; SC 7; CBC 1088).

Prezența reală
Între diferitele prezențe în lume ale lui Cristos cel Înviat din morți, prezența euharistică deține locul de frunte. După Prefacere, Cristos este prezent în chip real cu trupul și sângele său, cu sufletul și dumnezeirea sa sub speciile pâinii și vinului (cf. DS 1673; 1640-1641; 1651-1653). Prezența euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării sau Prefacerii și durează atâta timp cât durează speciile euharistice. Cristos este prezent în întregime în fiecare din specii și în întregime în fiecare din părțile lor, astfel încât frângerea pâinii nu-l divide (cf. CBC 1377).

Prima piatră
Punerea primei pietre (piatrafundamentală) și binecuvântarea suprafeței destinate construirii unei biserici. Este rezervată episcopilor.

Primat
(Din lat. prímus, cel dintâi). Episcopul care se bucură de prerogative onorifice față de ceilalți episcopi dintr-o țară, datorită importanței istorice a diecezei sale. Acest titlu nu comportă nici o putere de jurisdicție, afară de cazul când se constată altfel în baza unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate. În cazul papei, care e și primatul Italiei, comportă jurisdicție deplină.

Primat papal
Puterea de jurisdicție pe care o are, în întreaga Biserică, papa, episcopul Romei, succesorul sfântului apostol Petru. Puterea pontifului roman inclusă în primat este: supremă, adică superioară oricărei alte puteri ecleziastice pe acest pământ; deplină, adică se extinde nu numai asupra credinței și moralei, ci și asupra disciplinei și conducerii în Biserică; imediată, adică nu necesită intermediari; universală, adică se extinde atât asupra Bisericii universale cât și asupra fiecărei Biserici particulare (cf. DS 875; 3059-3060; 3063-3064; 3074).
[ Papă ]

Primiție
(Din lat. primítiae, primele roade, primele lucruri, începuturi). Denumirea populară dată celebrării primei Sfinte Liturghii de către un preot nou în biserica din comunitatea sa natală.

Prior
(Din lat. príor, superior). Superiorul unei mănăstiri. La dominicani e denumirea dată superiorului local.

Privilegiu
(Din lat. privilégium). Favoare făcută în folosul unei persoane fizice sau juridice ecleziastice de către însuși legislatorul ecleziastic sau de către autoritatea executivă căreia legislatorul i-a dat această putere. Privilegiu acordat de Scaunul Apostolic se numește privilegiu apostolic.

Privilegiul paulin
(Din lat. privilégium paulínum, derivat de la numele sfântului Paul). Posibilitatea de a desface legământul matrimonial dintre doi soți, ambii necreștini în cazul când unul din ei se convertește la credința catolică, iar celălalt nu acceptă să conviețuiască în mod pașnic în noua situație (cf. 1Cor 7,12-15; CDC, can. 1143).

Pro populo (Liturghie)
(Expr. lat., "pentru popor"). Așa este numită Liturghia pe care trebuie să ocelebreze, în toate duminicile și sărbătorile de poruncă, fiecare episcop diecezan și fiecare paroh, pentru credinciosii ce le sunt încredințați. Pentru celebrarea acestei Liturghii nu au voie să primească nici un fel de ofertă.

Procesiune
(Din lat. procéssio, derivat din procédere, a merge înainte). Practică de pietate în timpul căreia credincioșii, în frunte cu clericii, merg în convoi, purtând diferite obiecte de cult (cruceprocesională, prapuri, eventual o statuie sau o icoană), cântând imnuri religioase sau rostind rugăciuni, cu scopul de a-și manifesta credința, de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite sau de a implora ajutorul divin.

Procesiune euharistică
Procesiune în timpul căreia sfânta Euharistie este purtată solemn pe străzi, însoțită de cântări, prin care poporul creștin își mărturisește public credința și evlavia față de Cristos prezent în chip real în Euharistie. Între procesiunile euharistice o importanță cu totul deosebită pentru viața pastorală a unei parohii o are procesiunea anuală din sărbătoarea Trupul și Sângele lui Cristos (Trupul Domnului, Joia Verde).

Profanare
(Din lat. profanátio). Pângărirea sau tratarea fără nici un respect a unui lucru sacru sau a unei persoane consfințite. Profanarea speciilor euharistice se pedepsește cu excomunicare látae senténtiae.

Profesiune de credință
(Din lat. proféssio, declarație, mărturisire).

Profesiunea sfaturilor evanghelice
(Din lat. proféssio, declarație, manifestare). Actul prin care un credincios, asumânduși, prin voturi, jurăminte sau promisiuni, obligația de a observa cele trei sfaturi evanghelice (castitatea, sărăcia și ascultarea), este consacrat lui Dumnezeu prin slujirea Bisericii și introdus într-un institut de viață consacrată cu drepturile și obligațiile determinate de Dreptul canonic și de constituțiile institutului.

Prohod
(Din slav. provodu). Slujbă religioasă la înmormântare și la diferitele comemorări ale credincioșilor răposați.

Pronaos
Parte a bisericii care precede naosul.
[ Naos ]

Pronunțiu
Legat papal cu rang de ambasador, dar care nu este decan al corpului diplomatic.

Prosit
(Cuv. lat., "să fie de folos, să fie primit"). Salut adresat în sacristie, după celebrarea Sfintei Liturghii, preotului celebrant care, la rândul lui, răspunde: tíbi quóque (și pentru tine).

Providență
(Din lat. providéntia, grijă, solicitudine).Grija lui Dumnezeu față de lume și în special față de oameni. Dispozițiile prin care Dumnezeu călăuzește cu înțelepciune și iubire toate făpturile la scopul lor ultim. Providența divină lucrează prin acțiunea făpturilor. Dumnezeu le dă oamenilor posibilitatea să colaboreze liber la planurile sale (cf. CBC 321; 323).

Provincial
Superiorul unei provincii călugărești. Face parte din categoria "superióres maióres". În institutele călugărești clericale de drept pontifical areputere de jurisdicție și este numit de Dreptul canonic "Ordinárius".

Provincie călugărească
O parte a unui institut călugăresc, formată din unirea mai multor case (cel puțin trei, cf. CDC, can. 115), care, înființată în mod canonic conform constituțiilor institutului, este condusă de un superior propriu numit provincial.

Provincie ecleziastică
Grupare a mai multor dieceza vecine, care are în frunte un mitropolit. Scopul este strict pastoral: promovarea unei activități pastorale comune și favorizarea bunelor raporturi dintre episcopii diecezani (cf. CDC, can. 431). În România există o singură provincie ecleziastică formată din șase dieceze (Alba-Iulia, București, Iași, Oradea, Satu-Mare, Timișoara) și condusă de mitropolitul de București.

Prozelitism
(Din gr. prosélytos, nou-venit). Învechime prozelitismul era deseori sinonim cu evanghelizarea, adică propovăduirea Evangheliei la necreștini. Astăzi are aproape întotdeauna sensul negativ de constrângere a unei persoane de a îmbrățișa o anumită credință. Societățile civile și religioase au condamnat acest tip de prozelitism. "Înrăspândirea credinței religioase și în introducerea unor practici, comunitățile religioase trebuie să se abțină întotdeauna de la orice fel de acțiune care ar aduce o constrângere sau atragere necinstită ori incorectă, mai ales când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse materiale. Un astfel de mod de a acționa trebuie considerat abuzare de dreptul propriu și lezarea dreptului altora" (DH 4). "Biserica interzice cu severitate ca cineva să fie constrâns sau influențat sau atras prin mijloace incorecte să îmbrățișeze credința, după cum ea revendică ferm dreptul oricui de a nu fi îndepărtat de la credință prin vreun mijloc de presiune" (AG 13).

Prudență
(Din lat. prudéntia). Virtute cardinală care dispune rațiunii practice să discearnă în orice împrejurare adevăratul bine și să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. Este numită aúriga virtútum (vizitiul virtuților), deoarece ea conduce celelalte virtuți, îndicându-le norma și măsura (cf. CBC 1806).

Psalm responsorial
(Din lat. responsáre, a răspunde la rândul său). Psalmul care se recită sau se cântă la Sfânta Liturghie, după prima lectură, de către psalmist. După fiecare strofă, credincioșii rostesc un refren care constituie răspunsul lor la Cuvântul lui Dumnezeu.

Psalmi
(Din gr. psalmós, arie cântată la psaltérion). Denumire dată celor 150 de cântări religioase din Vechiul Testament, adunate treptat într-o culegere aparte, numită Cartea Psalmilor sau Psaltirea. Psalmii constituie capodopera rugăciunii din Vechiul Testament. Ei înfățișează două componente nedespărțite: cea personală și cea comunitară. Îmbrățișează toate dimensiunile istoriei, comemorând făgăduințele deja împlinite ale lui Dumnezeu și nădăjduind venirea lui Mesia. Rugați și împliniți în Cristos, Psalmii sunt un element esențial și permanent al rugăciunii Bisericii. Ei sunt potriviți pentru oamenii de orice condiție și din orice timp (cf. CBC 2596-2597).

Psalmi penitențiali
Așa sunt numiți, încă din antichitate, psalmii 6, 31, 37, 50, 101, 129 și 142, datorită conținutului lor.
[ Psalmi ]

Psalmist
1. Autorul psalmilor. 2. Persoana care recită sau cântă psalmul responsorial. Conform normelor liturgice, pentru a-și îndeplini bine datoria, psalmistul trebuie să stăpânească bine arta psalmodierii, să pronunțe corect și să aibă o dicție bună (cf. PNMR 76).

Pupitru
[ Amvon ]

Purgatoriu
(Din lat. purgatórium, loc de curățire). Biserica numește purgatoriu purificarea finală a celor aleși, adică purificarea celor care mor în harul lui Dumnezeu, dar care nu sunt perfect purificați pentru a intra în bucuria cerului. "Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificați, deși sunt siguri de mântuirea lor veșnică, suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfințenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu" (CBC 1054). Biserica a formulat învățătura de credință cu privire la purgator îndeosebi în conciliile din Florența (1439) și Trento (1563).

Purificator
(Din lat. purificatórium, derivat din purificare, a curăți). O mică bucată de pânză albă cu care preotul șterge potirul după Împărtășanie.

Putere sacră
(Din lat. potéstas sácra). Puterea dată de Cristos apostolilor săi și urmașilor lor de a sfinți, de a învăța și de a conduce sau păstori poporul lui Dumnezeu (cf. Mt 28,18-19). Puterea sacră este conferită prin sacramentul Preoției, dar exercitarea sa este condiționată de determinarea canonică sau juridică efectuată de autoritatea ierarhică (cf LG, nota praevia 2).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire