Despre familie şi viaţa consacrată

Fapt din viaţă:

Dacă acum câţiva ani ar fi venit vreun tânăr să-mi ceară fiica în căsătorie, n-aş fi acceptat aceasta niciodată. Era singura mea fiică şi ca tată îmi plăcea să mă mândresc cu ea, indiferent cu cine vorbeam.

Băieţii, trei la număr, erau şi ei printre subiectele mele de discuţie. Uneori îi vorbeam doar la superlativ, pe fiică însă, pentru că era singura fată, o iubeam mai mult şi îi împlineam toate mofturile. Într-un oarecare fel ştiam că mă comport în mod egoist cu ea. Luasem mult prea în serios expresia „fata mea”, de aceea nu suportam să ştiu că întârzie seara acasă, iar dacă aş fi auzit că are un prieten, m-ar fi deranjat şi mai mult.

Aşa se face că într-o seară, în timp ce eram cu toţii la masă, profitând de un moment de linişte, fiica mea, singura mea fiică, şi-a exprimat în prezenţa tuturor dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu intrând într-o mănăstire. Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am tras pentru prima dată în viaţa ei o palmă, apoi, plin de furie, am ieşit afară. Nu puteam să cred şi să accept ceea ce auzisem. O iubeam atât de mult, o protejam de ceea ce tinerii numesc astăzi „a fi în pas cu moda” şi acum ea voia să-şi închidă viaţa într-o mănăstire? Să se căsătorească aş fi acceptat, dar aceasta nu puteam s-o accept. Era prea mult pentru mine. Simţeam cum de furie îmi clocotea sângele în vene.

Pentru că soţia era mai rezervată, pentru moment am crezut că între ele avusese loc deja o înţelegere, dar nu era aşa. Oricum, eram total împotrivă. Am început să-i las o libertate totală. Nu mă interesa ora când pleca şi când venea, cu cine ieşea sau cu cine venea, toate acestea cu gândul că doar se va răzgândi şi nu-mi va mai aminti niciodată de dorinţa ei. Ea însă persista în hotărârea luată, ceea ce m-a determinat să fiu şi mai violent.

Într-o zi, fiica mea nu a mai venit la micul dejun. Ştiam că s-a culcat mai târziu, de aceea nu m-a preocupat prea mult. Se apropia însă ora prânzului, iar ea, după cum credeam eu, rămânea cu încăpăţânare în pat. Dar ea nu mai era acasă de mult! Plecase acolo unde deseori îmi spunea că se simte chemată, dar unde eu nu o voiam.

Trei ani nu am vrut s-o văd, s-o aud la telefon sau să-i citesc vreo scrisoare, deşi deseori îmi cerea iertare pentru modul în care plecase. Mă ruga ca împreună cu soţia să-i fac o vizită la ceea ce ea numea mai întâi postulandat, noviciat şi apoi mănăstirea unde se afla nu de mult timp.

Într-un final, i-am făcut o vizită, dar nu cu mama ei, ci singur. Nu aveam maşină personală, aşa că am hotărât să merg cu alte mijloace de transport. Am schimbat un tren şi acum mă aflam în altul care avea să mă ducă direct în localitatea unde fiica mea între timp devenise soră. Cum mergeam cu trenul, fără să vreau, am auzit cum câteva persoane vorbeau înflăcărate despre surorile din comunitatea lor. Evident, era o discuţie în care erau vorbite doar de bine.

Erau apreciate toate surorile, iar dintre ele, una, care, spuneau ele, este micuţă, blondă şi cu simţul umorului şi care venise de curând. Nu am intrat în discuţie, dar mi-am dat seama din cele auzite că era vorba chiar de fiica mea. Nu pot să spun ce am simţit în acel moment. Oricum, vechile mele sentimente de furie au încetat pentru totdeauna. Din acel moment am început să-mi iubesc cu adevărat fiica, aşa cum trebuie să-şi iubească un părinte propriul copil. Mi-am amintit cum mă mândream cu ea, iar acum se mândresc alţii. Aceasta mi-a dat curaj, de aceea nu pot descrie în cuvinte clipa reîntâlnirii. A fost ca şi cum m-aş fi născut a doua oară. Copilul meu îmbrăcat cu haine frumoase, cu zâmbetul pe buze, mi-a dat un cu totul alt sens vieţii.

Abia atunci mi-am dat seama ce a însemnat acea palmă din seara în care mi-a spus că va merge la mănăstire. În loc s-o descurajez, aşa cum credeam eu, a încurajat-o şi mai mult şi acum primesc şi eu din curajul ei. Aveam impresia că plecând la mănăstire o voi pierde cu totul, dar nu a fost adevărat. De fapt, am câştigat nu doar un ginere şi câţiva nepoţi, ci i-am câştigat pe toţi cei pe care fiica mea, soră fiind, îi va face fericiţi prin slujirea ei. Cum mai puteam eu să mă împotrivesc unei astfel de vocaţii?

Biserica ne învaţă:

Părinţii, având grijă de educaţia creştină a copiilor, să cultive şi să ocrotească în inimile acestora vocaţia călugărească… Astfel, prin mijlocirea Preablândei Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, «a cărei viaţă este model de trăire pentru toţi», ei vor creşte necontenit şi vor adduce roade mai bogate de mântuire”. (Conciliul al II-lea din Vatican, Perfectae caritatis, 24-25).

Sfânta Scriptură confirmă:

“Cât despre fecioare, nu am nici o poruncă de la Domnul, însă le dau un sfat, ca unul care am primit de la Domnul harul de a fi vrednic de crezare… Dacă cineva crede că este o ruşine dacă fecioara lui trece de floarea vârstei, şi aşa trebuie să fie, să facă ceea ce vrea. Nu păcătuieşte. Ei să se căsătorească. Dar dacă cineva a hotărât în inima lui, cu tărie, fără să fie constrâns şi are deplină stăpânire asupra propriei voinţe şi a judecat astfel în inima sa, să o păstreze fecioară, va face bine. Aşa încât cel care îşi dă în căsătorie fecioara sa face bine, iar cel care nu o dă în căsătorie va face şi mai bine” (1Cor 7,25.36-37).

Învăţătură:

Viaţa consacrată a avut încă din perioada de început a Bisericii frumuseţea şi semnificaţia ei. Astfel, pentru a se putea dedica în exclusivitate slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, multe persoane, fie bărbaţi, fie femei, simţind o chemare specială, au renunţat la orânduirile legale lumeşti şi s-au retras în pustiu sau în mănăstiri pentru a trăi în profunzime acest dar special. S-au născut în acest fel diverse carisme, care, puse în slujba lui Dumnezeu şi a Poporului său, au anticipat cu specificul lor Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Cu toate acestea, având o înţelegere eronată despre darul vocaţiei, unii părinţi se opun chemării fiilor lor, încercând să-i orienteze pe aceştia, uneori în mod forţat, spre viaţa de familie, ceea ce nu este neapărat un aspect negativ. Persoana însă, mai ales în ceea ce priveşte opţiunea stării de viaţă, trebuie să fie liberă. Dacă va simţi că este chemată la viaţa de familie, să fie lăsată să-şi întemeieze o familie. Dacă însă va simţi chemarea specială din partea lui Dumnezeu la viaţa consacrată, să fie lăsată săs e consacre lui Dumnezeu.

Motivaţiile lumeşti ale unor părinţi în ceea ce priveşte alegerea vieţii consacrate din partea copiilor lor, trebuie să cedeze locul motivaţiilor spirituale, edificării Poporului lui Dumnezeu prin slujire, după modelul Sfintei Fecioare Maria, a apostolilor şi a atâtor sfinţi ai Bisericii.

Întreabă-te:

– Ce faci în sens strict în ceea ce priveşte vocaţiile la viaţa consacrată?

– În ce măsură aţi fi deschişi să încurajaţi pe unul dintre copiii dumneavoastră dacă şi-ar exprima într-o zi intenţia de a-şi consacra viaţa lui Dumnezeu?

– Cum vedeţi viaţa consacrată în şi pentru Biserică?

– În ce mod poate ajuta familia viaţa consacrată?

– Cum aţi fi procedat dacă aţi fi fost în locul tatălui din exemplul de mai sus?

– Unde a greşit tatăl din exemplul prezentat şi în ce măsură i-a “răsturnat” Dumnezeu concepţiile greşite despre viaţa consacrată a fiicei sale?

Rugăciune:

O Isuse, fă ca în Biserică să nu lipsească niciodată persoane care să ţi se consacre ţie în întregime. Luminează familiile noastre cu lumina Duhului Sfânt, pentru ca, din ele, să continue să iasă fără încetare noi vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată. Amin.

 

autor pr. Felician Tiba

Share:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email

Articole din aceiași secțiune ...

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România
profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2022