Despre iubirea care uneşte familia

Fapt din viaţă:

Totul a pornit de la o ceartă banală. Unul dintre copii a fost strigat la fereastră de către un coleg de joacă. După ce i-a răspuns a uitat fereastra deschisă. Curentul care s-a format după ce acelaşi copil a ieşit pe uşă a făcut să se spargă vaza, pe care, soţul meu, o primise cadou la nunta noastră, de la mama sa. A început să-mi reproşeze proasta educaţie a copiilor şi mai ales neglijenţa de care spunea că dau dovadă în privinţa pedepsirii lor, atunci când greşesc.

Faptul că i s-a spart vaza la care, spunea el, ţinea ca la o comoară, a stârnit între noi o mare răceală. Nici unei întrebări nu i se dădea răspunsul dorit. Totul a devenit apăsător şi stresant. Pentru că eu nu aveam serviciu – numai el lucra – mă făcea să-mi fie puţin frică. Dacă într-o zi i-ar fi trecut prin minte să plece, să divorţeze şi aceasta era ameninţarea cea mai frecventă, m-ar fi pus în imposibilitatea şi mai mare de a-i educa pe copii.

De fapt, vina răcelii dintre noi nu o purta doar vaza spartă din neatenţia unuia dintre copii, ci orgoliul pe care el îl avea oarecum de mic copil, iar eu îl căpătasem între timp. El nu ceda pentru că era „bărbatul” din casă, eu nu cedam pentru că nu-mi plăcea să ştiu că altul a avut ultimul cuvânt, de aceea atmosfera a devenit tensionată. Ceea ce mă îngrijora şi mai mult era atitudinea pe care au început s-o aibă şi copiii. Mi s-au făcut observaţii până şi din partea profesorilor de la şcoală. Ceea ce vedeau copiii noştri acasă, făceau la şcoală cu colegii lor, adică se comportau urât.

Între timp, fetiţa cea mai mică a fost cooptată într-un grup de copii pentru a prezenta o scenetă de Crăciun în cadrul parohiei din care făceam parte. Şi pentru că era prea mică să meargă singură, trebuia s-o însoţească unul dintre noi. Mergeam pe rând, când eu, când soţul. Au început să ne streseze şi aceste repetiţii, care erau din ce în ce mai frecvente şi în cele din urmă am hotărât să nu mai lăsăm fetiţa să participe. Nici măcar insistenţa preotului nu a avut succes.

Ne-am dus totuşi de Crăciun la prezentarea scenetei în care fiica noastră ar fi trebuit să joace rolul unui înger. Eram prezenţi cu întreaga familie când au urcat pe scenă primele personaje. Sceneta începea cu prezentarea ambientului istoric din timpului lui Isus, astfel că nu s-a intrat direct în subiect.

Între timp o vedem pe fiica noastră neliniştită, mereu şoptind ceva frăţiorilor săi, dar nu bănuiam nimic din ceea ce avea să se întâmple. Deodată s-a ridicat şi a mers spre partea din spate a scenei. Fără să ştim, ea a continuat repetiţiile şi juca rolul îngerului care conducea corul celorlalţi îngeri şi care aveau să cânte: „Mărire în cer lui Dumnezeu…” Însă, surpriză! Textul a sunat altfel de data aceasta. Pentru că era mai aproape de microfon, s-a auzit destul de tare: „Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace între părinţii mei din sală”. Nu ştiam cum trebuie să reacţionăm. Ne-am privit instantaneu şi fără să vrem am început să râdem amândoi. Erau cuvinte care veneau din gura unui „înger”.

Nu ne mai zâmbisem de mult unul altuia. La sfârşit, sala a izbucnit în aplauze, iar noi o părăseam altfel decât atunci când am intrat. Un înger a readus bucuria în familia noastră şi a împrăştiat orgoliul care făcea din noi două câmpuri de luptă pe care, de câtva timp se ducea un război rece. Aceasta s-a întâmplat de Crăciun.

Biserica ne învaţă:

“În planul lui Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul, familia descoperă nu numai «identitatea» sa, ceea ce «este», dar şi «misiunea» sa, adică ceea ce poate şi trebuie «să facă». Misiunile pe care familia este chemată de Dumnezeu să le dezvolte în istorie, decurg din însăşi fiinţa ei şi sunt reprezentate prin dezvoltarea dinamică şi esenţială. Orice familie descoperă şi află în ea însăşi strigătul neîncetat care defineşte demnitatea şi responsabilitatea ei: familie, «devii» ceea ce «eşti»!

Reîntoarcerea la «începutul» gestului creator al lui Dumnezeu este aşadar o necesitate pentru familie, dacă vrea să se cunoască şi să se realizeze după adevărul intim nu doar al fiinţei sale, dar şi al modului său de a acţiona în istorie. Conform planului divin, familia este constituită ca şi «comunitate intimă de viaţă şi iubire» şi, ca atare, are misiunea de a deveni mereu mai mult ceea ce este, adică comunitate de viaţă şi iubire, într-o astfel de tensiune, aşa cum este cerută de orice realitate creată şi mântuită, încât îşi va afla împlinirea în împărăţia lui Dumnezeu. În acea perspectivă apoi, care ajunge la baza realităţilor, trebuie spus că esenţa şi obligaţiile familiei sunt definite în cele din urmă de dragoste. Pentru aceasta familia primeşte misiunea de a păstra, a descoperi şi de a comunica dragostea; ca reflex viu şi reală participare la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi a iubirii lui Cristos Domnul pentru Biserică, mireasa sa” (Familiaris consortio, 17).

Sfânta Scriptură confirmă:

„Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual.

Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit.

Iubirea să fie fără ipocrizie, urâţi răul, ataşaţi-vă de bine, iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii.

Neobosiţi în râvnă, înflăcăraţi în Duh, slujiţi Domnului. Plini de bucurie în speranţă, statornici în încercare, stăruiţi în rugăciune. Luaţi parte la trebuinţele sfinţilor! Practicaţi ospitalitatea! Binecuvântaţi pe cei care vă persecută: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei care se bucură şi plângeţi cu cei care plâng” (Rom 12,1-2.9-18).

Învăţătură:

Acolo unde sunt oameni, datorită temperamentului şi caracterului lor există şi conflicte. În cadrul oricărei familii anumite conflicte sunt iminente. Pot apărea divergenţe din diverse motive, de la cele mai banale (spargerea vazei, ca în exemplul de mai sus) până la unele din cele mai profunde (infidelitate, nepotrivire de caracter, motive conjugale, motive sociale şi uneori, chiar religioase, etc).

Acesta este şi motivul pentru care orice căsătorie trebuie încheiată numai şi numai din iubire. Fiind încheiată astfel, aceste conflicte, cu maturitate, cu ajutorul ambilor soţi, pot fi depăşite. În caz contrar va ieşi la iveală motivul ascuns al încheierii căsătoriei şi aceasta va fi sortită eşecului. Viaţa de cuplu va fi pusă mereu sub îndoială, iar conflictele dese o vor epuiza.

În acelaşi timp, fiecare dintre soţi, matur în alegerea făcută, trebui să ştie că s-a căsătorit cu un om, nu cu un înger. Ca atare trebuie să fie îngăduitor cu greşelile celuilalt; să pună pe primul loc iubirea şi unitatea familiei, să scoată mereu în evidenţă părţile pozitive ale partenerului de viaţă, iar atunci când vor apărea copiii în familie, să le fie mereu exemplu, pentru ca aceştia, la rândul lor, să fie edificaţi de exemplul propriilor părinţi.

Întreabă-te:

– Ce stă la baza căsătoriei familiei din care faceţi parte?

– Cum aplanaţi conflictele care apar între dumneavoastră ca soţi, dar între dumneavoastră şi copii?

– Ce înseamnă „a ierta” în viziunea dumneavoastră ca soţi?

– Cât de des vă amintiţi în cazul unui conflict familial de ziua căsătoriei? Ce v-a unit atunci?

– Ce părere aveţi despre familiile în care unul dintre soţi sau amândoi sunt consumatori de alcool, motiv pentru care familia are de suferit?

– Ce părere aveţi despre modalitatea ingenioasă a fetiţei din exemplu în a-şi împăca părinţii?

Rugăciune:

Dumnezeul, tu ai vrut ca la baza familiei să stea un bărbat şi o femeie uniţi prin iubire. Fă ca soţii să înţeleagă că nu conflictele şi neînţelegerile îi unesc, ci doar iubirea care eşti tu. Amin.

 

autor pr. Felician Tiba

Share:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email

Articole din aceiași secțiune ...

Despre comuniunea din familie

Văd astăzi multe vile, multe case mari cu multe camere şi mă gândesc deja câtă răceală s-ar putea să fie în acele familii şi câtă neglijenţă în educarea copiilor. Doar suntem creaţi să fim împreună, iar noi ne separăm prin ziduri.

Citește mai mult »

Despre familie şi viaţa consacrată

Aşa se face că într-o seară, în timp ce eram cu toţii la masă, profitând de un moment de linişte, fiica mea, singura mea fiică, şi-a exprimat în prezenţa tuturor dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu intrând într-o mănăstire….

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România
profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2022