Petru și Ioan

miercuri, 22 iunie 2022

Iubiți frați și surori, bine ați venit și bună ziua!

În parcursul nostru de cateheză despre bătrânețe, astăzi medităm asupra dialogului dintre Isus înviat și Petru la sfârșitul Evangheliei lui Ioan (21,15-23). Este un dialog emoționant, din care transpare toată iubirea lui Isus față de discipolii săi, precum și umanitatea sublimă a raportului său cu ei, îndeosebi cu Petru: un raport duios, dar nu lipsit de valoare, direct, puternic, liber, deschis. Un raport ca oameni și în adevăr. Astfel, Evanghelia lui Ioan, așa de spirituală, așa de înaltă, se încheie cu o dureroasă cerere și ofertă de iubire între Isus și Petru, care se împletește, cu toată naturalețea, cu o discuție între ei. Evanghelistul ne avertizează: el dă mărturie despre adevărul faptelor (cf. In 21,24). Și în ele trebuie căutat adevărul.

Putem să ne întrebăm: suntem noi capabili să păstrăm caracterul acestui raport al lui Isus cu discipolii, conform acelui stil așa de deschis, așa de sincer, așa de direct, așa de real omenește? Cum este raportul nostru cu Isus? Este așa, ca acela al apostolilor cu el? Nu suntem, în schimb, foarte des tentați să închidem mărturia evangheliei în cocoloșul unei revelații „zaharoase”, la care să adăugăm venerația noastră de circumstanță? Această atitudine, care pare respect, în realitate ne îndepărtează de adevăratul Isus, și devine chiar ocazie pentru un drum de credință foarte abstract, foarte autoreferențial, foarte lumesc, care nu este drumul lui Isus. Isus este cuvântul lui Dumnezeu făcut om și el se comportă ca om, el ne vorbește ca om, Dumnezeu-om. Cu această duioșie, cu această prietenie, cu această apropiere. Isus nu este ca acea imagine zaharoasă din iconițe, nu: Isus este la îndemâna noastră, este aproape de noi.

În cursul discuției lui Isus cu Petru, găsim două pasaje care se referă exact la bătrânețe și la durata timpului: timpul mărturiei, timpul vieții. Primul pas este avertismentul lui Isus făcut lui Petru: când erai tânăr erai autosuficient, când vei fi bătrân nu vei mai fi așa de stăpân pe tine și pe viața ta. Spune-mi mie care trebuie să merg în cărucior, eh! Dar așa este, viața este așa: cu bătrânețea îți vin toate aceste boli și trebuie să le acceptăm așa cum vin, nu-i așa? Nu avem forța tinerilor! Și mărturia ta – spune Isus – va însoți această slăbiciune. Tu trebuie să fii martor al lui Isus și în slăbiciune, în boală și în moarte. Există un text frumos al Sfântului Ignațiu de Loyola care spune: „Așa ca în viață, și în moarte trebuie să dăm mărturie de discipoli ai lui Isus”. Sfârșitul vieții trebuie să fie un sfârșit al vieții de discipoli: de discipoli ai lui Isus, pentru că Domnul ne vorbește mereu după vârsta pe care o avem. Evanghelistul adaugă comentariul său, explicând că Isus făcea aluzie la mărturia extremă, aceea a martiriului și a morții. Dar putem înțelege bine mai în general sensul acestui avertisment: urmarea ta va trebui să învețe să se lase instruită și plăsmuită de fragilitatea ta, de neputința ta, de dependența ta de alții, chiar și în îmbrăcare, în mers. Dar tu „urmează-mă” (v. 19). Urmarea lui Isus merge mereu înainte, cu sănătate bună, cu sănătate mai puțin bună, cu autosuficiență și cu non-autosuficiență fizică, dar urmarea lui Isus este importantă: a-l urma pe Isus mereu, pe jos, alergând, lent, în cărucior, dar a-l urma mereu. Înțelepciunea urmării trebuie să găsească drumul pentru a rămâne în mărturisirea sa de credință – așa răspunde Petru: „Doamne, tu știi că te iubesc” (v. 15.16.17) -, chiar și în condițiile limitate ale slăbiciunii și bătrâneții. Mie îmi place să vorbesc cu bătrânii privindu-i în ochi: au acei ochi strălucitori, acei ochi care îți vorbesc mai mult decât cuvintele, mărturia unei vieți. Și acest lucru este frumos, trebuie să-l păstrăm până la sfârșit. A-l urma pe Isus așa, plini de viață.

Acest colocviu între Isus și Petru conține o învățătură prețioasă pentru toți discipolii, pentru noi, toți credincioșii. Precum și pentru toți bătrânii. A învăța de la fragilitatea noastră să exprimăm coerența mărturiei noastre de viață în condițiile unei vieți încredințată pe larg altora, dependentă pe larg de inițiativa altora. Cu boala, cu bătrânețea crește dependența și nu mai suntem autosuficienți ca înainte; crește dependența de alții și chiar acolo se maturizează credința, chiar acolo este Isus cu noi, chiar acolo izvorăște acea bogăție a credinței bine trăite în timpul drumului vieții.

Dar din nou trebuie să ne întrebăm: dispunem noi de o spiritualitate realmente capabilă să interpreteze perioada – de acum lungă și răspândită – a acestui timp al slăbiciunii noastre încredințată altora, mai mult decât puterii autonomiei noastre? Cum rămânem fideli față de urmarea trăită, față de iubirea promisă, față de dreptatea căutată în timpul capacității noastre de inițiativă, în timpul fragilității, în timpul dependenței, al plecării, în timpul îndepărtării de protagonismul vieții noastre? Nu este ușor de a ne îndepărta de faptul de a fi protagonist, nu este ușor.

Acest timp nou este și un timp al încercării, desigur. Începând de la ispita – foarte umană, fără îndoială, dar și foarte înșelătoare – de a păstra protagonismul nostru. Și uneori protagonistul trebuie să scadă, trebuie să se înjosească, să accepte că bătrânețea te înjosește ca protagonist. Dar vei avea un alt mod de a te exprima, un alt mod de a participa în familie, în societate, în grupul de prieteni. Și este curiozitatea care îi vine lui Petru: „Și el?”, spune Petru, văzându-l pe discipolul iubit care îi urma (cf. v. 20-21). A-și băga nasul în viața celorlalți. Și nu: Isus spune: „Stai liniștit!”. Chiar trebuie să stea în urmarea „mea”? Oare trebuie să ocupe spațiul „meu”? Va fi succesorul meu? Sunt întrebări care nu sunt de folos, care nu ajută. Trebuie să dureze mai mult decât mine și să ia locul meu? Și răspunsul lui Isus este sincer și chiar sever: „Ce te privește? Tu urmează-mă” (v. 22), ca și cum ar spune: îngrijește-te de viața ta, de situația ta actuală și nu-ți băga nasul în viața altuia. Tu urmează-mă. Asta da, este important: urmarea lui Isus, a-l urma pe Isus în viață și în moarte, în sănătate și în boală, în viață când este prosperă cu atâtea succese precum și în viața dificilă cu atâtea momente urâte de cădere. Și când noi vrem să ne punem în viața celorlalți, Isus răspunde: „Ce te privește? Tu urmează-mă”. Foarte frumos. Noi, bătrânii, n-ar trebui să fim invidioși pe tinerii care iau drumul lor, care ocupă locul nostru, care durează mai mult decât noi. Onoarea fidelității noastre față de iubirea jurată, fidelitatea noastră față de urmarea credinței pe care am crezut-o, și în condițiile care ne apropie de plecarea din viață, sunt titlul de admirație pentru generațiile care vin și de recunoaștere plăcută din partea Domnului. A învăța să ia rămas bun: aceasta este înțelepciunea bătrânilor. Dar a-și lua rămas bun, cu zâmbetul; a învăța să ia rămas bun în societate, a lua rămas bun de la ceilalți. Viața bătrânului este un rămas bun, lent, lent, dar un rămas bun bucuros: am trăit viața, am păstrat credința mea. Acest lucru este frumos, când un bătrân poate să spună asta: „Am trăit viața, aceasta este familia mea; am trăit viața, am fost un păcătos dar am făcut și bine”. Și această pace care vine, acesta este rămasul bun al bătrânului.

Chiar și urmarea în mod forțat inactivă, făcută din contemplație emoționată și din ascultare răpită a cuvântului Domnului – ca aceea a Mariei, sora lui Lazăr – va deveni partea cea mai bună a vieții lor, a vieții noastre, a bătrânilor. Această parte care niciodată nu ne va fi luată, niciodată (cf. Lc 10,42). Să-i privim pe bătrâni, să-i privim și să-i ajutăm pentru ca să poată trăi și exprima înțelepciunea lor de viață, ca să ne poată da ceea ce au frumos și bun. Să-i privim, să-i ascultăm. Și noi, bătrânii, să-i privim pe tineri mereu cu un zâmbet: ei vor urma drumul, ei vor duce înainte ceea ce am semănat, și ceea ce noi nu am semănat pentru că nu am avut curajul sau oportunitatea: ei vor duce asta înainte. Dar întotdeauna acest raport de reciprocitate: un bătrân nu poate să fie fericit fără a-i privi pe tineri și tinerii nu pot merge înainte în viață fără a-i privi pe bătrâni. Mulțumesc!

Sursa: www.magisteriu.ro

Share:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email

Articole din aceiași secțiune ...

„Mă duc să vă pregătesc un loc” (cf. In 14,2). Bătrâneţea, timp proiectat spre împlinire

Aici, pe pământ, se demarează procesul „noviciatului” nostru: suntem învăţăcei ai vieţii, care – printre mii de dificultăţi – învaţă să aprecieze darul lui Dumnezeu, onorând responsabilitatea de a-l împărtăşi şi de a-l face să rodească pentru toţi. Timpul vieţii pe pământ este harul acestei treceri. Aroganţa de a opri timpul – a voi tinereţea veşnică, bunăstarea nelimitată, puterea absolută – nu este numai imposibilă, este delirantă.

Citește mai mult »

Omilia Papei Francisc la Sfânta Liturghie cu ocazia sărbătorii bunicilor lui Isus

În Evanghelia pe care am ascultat-o, Isus le spune discipolilor că sunt fericiţi pentru că pot să vadă şi să asculte ceea ce atâţia profeţi şi drepţi au putut doar să dorească (cf. Mt 13,16-17). De fapt, mulţi au crezut în promisiunea lui Dumnezeu cu privire la venirea lui Mesia, i-au pregătit calea, au vestit venirea lui. Însă, acum când Mesia a venit, cei care pot să-l vadă şi să-l asculte sunt chemaţi să-l primească sau să-l vestească.

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România
profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2022