Omilia Papei Francisc la Sfânta Liturghie

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Canada
(24-30 iulie 2022)

Omilia Papei Francisc la Sfânta Liturghie

„Commonwealth Stadium” din Edmonton, marţi, 26 iulie 2022

Astăzi este sărbătoarea bunicilor lui Isus; Domnul a voit ca să ne întâlnim aşa de numeroşi chiar în această ocazie atât de dragă vouă, ca şi mie. În casa lui Ioachim şi Ana micul Isus i-a cunoscut pe bătrânii săi şi a experimentat apropierea, duioşia şi înţelepciunea bunicilor. Să ne gândim şi noi la bunicii noştri şi să reflectăm asupra a două aspecte importante.

Primul: suntem fii ai unei istorii de păstrat. Nu suntem indivizi izolaţi, nu suntem insule, nimeni nu vine pe lume dezlegat de ceilalţi. Rădăcinile noastre, iubirea care ne-a aşteptat şi pe care am primit-o venind pe lume, ambientele familiale în care am crescut, fac parte dintr-o istorie unică, ce ne-au precedat şi generat. Nu am ales-o noi, ci am primit-o în dar; şi este un dar pe care suntem chemaţi să-l păstrăm. Pentru că, aşa cum ne-a amintit Cartea lui Ben Sirah, suntem „descendenţa” celui care ne-a precedat, suntem „moştenirea frumoasă” a lor (Sir 44,11). O moştenire care, dincolo de eroismul sau de autoritatea unora, de inteligenţa sau de creativitatea altora în cântare sau în poezie, are centrul său în dreptate, în faptul de a fi fideli faţă de Dumnezeu şi faţă de voinţa sa. Şi asta ne-au transmis. Pentru a primi cu adevărat cine suntem şi cât de preţioşi suntem, avem nevoie să asumăm în noi pe cei din care provenim, cei care nu s-au gândit numai la ei înşişi, ci ne-au transmis comoara vieţii. Suntem aici graţie părinţilor, dar graţie şi bunicilor care ne-au făcut să experimentăm că suntem bineveniţi în lume. Adesea ei au fost cei care ne-au iubit fără rezerve şi fără a aştepta ceva de la noi: ei ne-au luat de mână când ne era frică, ne-au asigurat în întunericul nopţii, ne-au încurajat când la lumina soarelui trebuia să înfruntăm alegerile vieţii. Graţie bunicilor am primit o mângâiere din partea istoriei care ne-a precedat: am învăţat că binele, duioşia şi înţelepciunea sunt rădăcini trainice ale omenirii. În casa bunicilor mulţi am respirat parfumul Evangheliei, forţa unei credinţe care are gust de casă. Graţie lor am descoperit o credinţă familială, o credinţă de casă; da, aşa este, deoarece credinţa se comunică în mod esenţial aşa, se comunică „în dialect”, se comunică prin afect şi încurajare, îngrijire şi apropiere.

Aceasta este istoria noastră de păstrat, istoria ai cărei moştenitori suntem: suntem fii pentru că suntem nepoţi. Bunicii au imprimat în noi timbrul original al modului lor de a fi, dându-ne demnitate, încredere în noi înşine şi în ceilalţi. Ei ne-au transmis ceva ce înăuntrul nostru nu se va putea şterge niciodată şi, în acelaşi timp, ne-au permis să fim persoane unice, originale şi libere. Astfel, chiar de la bunici am învăţat că iubirea nu este niciodată o constrângere, nu-l privează niciodată pe celălalt de libertatea sa interioară. Ioachim şi Ana au iubit-o astfel pe Maria şi l-au iubit pe Isus; şi Maria l-a iubit astfel pe Isus, cu o iubire care nu l-a sufocat niciodată, nici nu l-a reţinut, ci l-a însoţit ca să îmbrăţişeze misiunea pentru care a venit în lume. Să încercăm să învăţăm asta ca indivizi şi ca Biserică: să nu oprimăm niciodată conştiinţa celuilalt, să nu înlănţuim niciodată libertatea celui care se află în faţa noastră şi, mai ales, să nu fim lipsiţi de iubire şi de respect faţă de persoanele care ne-au precedat şi ne sunt încredinţate, comori preţioase care păstrează o istorie mai mare decât ei.

A păstra istoria care ne-a generat – ne mai spune Cartea lui Ben Sirah – înseamnă a nu întuneca „gloria” strămoşilor: a nu pierde amintirea lor, a nu uita de istoria care a născut viaţa noastră, a ne aminti mereu de acele mâini care ne-au mângâiat şi ne-au ţinut în braţe, pentru că la acest izvor găsim mângâiere în momentele de descurajare, lumină în discernământ, curaj pentru a înfrunta provocările vieţii. Dar a păstra istoria care ne-a generat înseamnă şi a ne întoarce mereu la şcoala unde am învăţat şi am trăit iubirea. Înseamnă, în faţa alegerilor de luat astăzi, a ne întreba ce anume ar face în locul nostru bătrânii mai înţelepţi pe care i-am cunoscut, ce anume ne sfătuiesc sau ne-ar sfătui bunicii şi străbunicii noştri.

Iubiţi fraţi şi surori, aşadar să ne întrebăm: suntem fii şi nepoţi care ştiu să păstreze bogăţia primită? Comemorăm învăţăturile bune moştenite? Vorbim cu bătrânii noştri, dedicăm timp pentru a-i asculta? De asemenea, în casele noastre, tot mai echipate, moderne şi funcţionale, ştim să dedicăm un spaţiu demn pentru a păstra amintirile lor, un loc adecvat, un mic sacrariu familial care, prin imagini şi obiecte îndrăgite, să ne permită şi să înălţăm gândul şi rugăciunea către cei care ne-au precedat? Am păstrat Biblia şi rozariul strămoşilor noştri? A ne ruga pentru ei şi în unire cu ei, a dedica timp pentru a comemora, a păstra moştenirea: în ceaţa uitării care asaltează timpurile noastre furtunoase, fraţilor şi surorilor, este fundamental să avem grijă de rădăcini. Aşa creşte pomul, aşa se construieşte viitorul.

Astfel ajungem să reflectăm asupra unui al doilea aspect: în afară de a fi fii ai unei istorii de păstrat suntem artizani ai unei istorii de construit. Fiecare poate recunoaşte că este ceea ce este, cu luminile şi umbrele sale, în funcţie de iubirea pe care a primit-o sau care i-a lipsit. Misterul vieţii umane este acesta: toţi suntem fii ai cuiva, generaţi şi plăsmuiţi de cineva, dar devenind adulţi suntem chemaţi să fim şi generativi, taţi, mame şi bunici ai altuia. Aşadar, privind la persoana care suntem astăzi, ce vrem să facem din noi înşine? Bunicii din care provenim, bătrânii care au visat, au sperat şi s-au sacrificat pentru noi, ne adresează o întrebare fundamentală: ce societate vrem să construim? Am primit mult din mâinile celor care ne-au precedat: ce vrem să lăsăm ca moştenire descendenţei noastre? O credinţă vie sau „superficială”, o societate întemeiată pe profitul fiecăruia sau pe fraternitate, o lume în pace sau în război, o creaţie devastată sau o casă încă primitoare?

Şi să nu uităm că această mişcare care dă viaţă merge de la rădăcini la ramurile, la frunzele, la florile, la roadele pomului. Adevărata tradiţie se exprimă în această dimensiune verticală: de jos în sus. Să fim atenţi să nu cădem în caricatura tradiţiei, care nu se mişcă într-o linie verticală – de la rădăcini la roade – ci într-o linie orizontală – înainte/înapoi – care ne duce la cultura „înapoierii” ca refugiu egoist; şi care nu face altceva decât să închidă prezentul şi să-l păstreze în logica acelui „mereu s-a făcut aşa”.

În Evanghelia pe care am ascultat-o, Isus le spune discipolilor că sunt fericiţi pentru că pot să vadă şi să asculte ceea ce atâţia profeţi şi drepţi au putut doar să dorească (cf. Mt 13,16-17). De fapt, mulţi au crezut în promisiunea lui Dumnezeu cu privire la venirea lui Mesia, i-au pregătit calea, au vestit venirea lui. Însă, acum când Mesia a venit, cei care pot să-l vadă şi să-l asculte sunt chemaţi să-l primească sau să-l vestească.

Fraţilor şi surorilor, acest lucru este valabil şi pentru noi. Cei care ne-au precedat ne-au transmis o pasiune, o forţă şi o dorinţă, un foc pe care ne revine nouă să-l reaprindem; nu este vorba de a păstra cenuşa, ci de a reaprinde focul pe care ei l-au aprins. Bunicii noştri şi bătrânii noştri au dorit să vadă o lume mai dreaptă, mai fraternă, mai solidară şi au luptat pentru a ne da un viitor. Acum, ne revine nouă să nu-i dezamăgim. Ne revine nouă să luăm asupra noastră această tradiţie pe care am primit-o, pentru că tradiţia este credinţa vie a morţilor noştri. Vă rog, să n-o transformăm în tradiţionalism, care este credinţa moartă a celor vii, aşa cum a spus un gânditor. Susţinuţi de ei, de părinţii noştri, care sunt rădăcinile noastre, ne revine nouă să aducem rod. Noi suntem ramurile care trebuie să înflorească şi să pună seminţe noi în istorie. Şi atunci, să ne punem o întrebare concretă: în faţa istoriei de mântuire la care aparţin şi în faţa celor care m-au precedat şi m-au iubit, eu ce anume fac? Am un rol unic şi de neînlocuit în istorie: ce urmă las în urma drumului meu, ce anume fac, ce las celui care urmează după mine, ce anume dau din mine? De atâtea ori se măsoară viaţa pe baza banilor care se câştigă, a carierei care se realizează, la succesul şi la consideraţia care se primesc de la alţii. Dar acestea nu sunt criterii generative. Problema este: Eu generez? Generez viaţă? Pun în istorie o iubire nouă şi reînnoită? Vestesc Evanghelia acolo unde trăiesc, slujesc pe cineva în mod gratuit, aşa cum cei care m-au precedat au făcut cu mine? Ce anume fac pentru Biserica mea, pentru oraşul meu şi societatea mea? Fraţilor şi surorilor, este uşor de criticat, dar Domnul nu ne vrea numai critici ai sistemului, nu ne vrea închişi, nu vrea ca să fim „înapoiaţi”, dintre aceia care se dau înapoi, aşa cum spune autorul Scrisorii către Evrei (cf. 10,39), ci vrea ca să fim artizani ai unei istorii noi, ţesători de speranţă, constructori de viitor, făcători de pace.

Ioachim şi Ana să mijlocească pentru noi: să ne ajute să păstrăm istoria care ne-a generat şi să construim o istorie generativă. Să ne amintească importanţa spirituală de a-i cinsti pe bunicii noştri şi pe bătrânii noştri, să preţuim prezenţa lor pentru a construi un viitor mai bun. Un viitor unde bătrânii nu sunt rebutaţi pentru că funcţional „nu mai sunt de folos”; un viitor care să nu judece valoarea persoanelor numai după cât produc; un viitor care să nu fie indiferent faţă de cel care, de acum înaintat în vârstă, are nevoie de mai mult timp, ascultare şi atenţie; un viitor în care pentru nimeni să nu se repete istoria de violenţă şi marginalizare îndurată de fraţii noştri şi surorile noastre indigeni. Este un viitor posibil dacă noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu rupem legătura cu aceia care ne-au precedat şi alimentăm dialogul cu aceia care vor veni după noi: tineri şi bătrâni, bunici şi nepoţi, împreună. Să mergem înainte împreună, să visăm împreună şi să nu uităm de sfatul lui Paul dat discipolului său Timotei: „Aminteşte-ţi de mama ta şi de bunica ta” (cf. 2Tim 1,5).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Sursa: www.ercis.ro

Share:
Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email

Articole din aceiași secțiune ...

„Mă duc să vă pregătesc un loc” (cf. In 14,2). Bătrâneţea, timp proiectat spre împlinire

Aici, pe pământ, se demarează procesul „noviciatului” nostru: suntem învăţăcei ai vieţii, care – printre mii de dificultăţi – învaţă să aprecieze darul lui Dumnezeu, onorând responsabilitatea de a-l împărtăşi şi de a-l face să rodească pentru toţi. Timpul vieţii pe pământ este harul acestei treceri. Aroganţa de a opri timpul – a voi tinereţea veşnică, bunăstarea nelimitată, puterea absolută – nu este numai imposibilă, este delirantă.

Citește mai mult »

Pastorația familiilor catolice din România

profamiliacat@gmail.com

Pastorația familiilor catolice din România
profamiliacat@gmail.com

© Copyright 2021 - 2022